Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    

 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




loading...


Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
NORMA JURIDICĂ
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

2.1. Noţiune
Acţiunea indivizilor în societate nu se poate desfăşura haotic, ci ea trebuie ordonată, organizată, iar normele prin care se reali¬zează aceste deziderate, trebuiesc respectate pentru binele comun.
Acţiunile şi interacţiunile umane sunt orientate, prin interme¬diul normelor juridice, normelor morale, religioase, normelor de convieţuire socială, a celor tehnice, artistice, politice etc. Spre deosebire de drept, morala a existat de la începuturile vieţii socoetăţii umane şi va dăinui atăt timp cât va exista societatea civilă. Ea reprezintă un ansamblu de idei, de reguli privind ceea ce este corect, just, bine şi care se bazează pe convingerea intimă a necesităţii respectării acestor norme reglementative. Între nor¬mele morale şi cele religioase există asemănări, ambele evocând virtuţi sociale cum ar fi: mila, iubirea, sinceritatea, devotamentul, altruismul, respectul faţă de ceilalţi. Regulile de convieţuire soci¬ală sunt reguli sociale fără de care viaţa în comun ar fi imposibilă şi care permit membrilor colectivităţii să fie la adăpost de exce¬sele care le pot ameninţa liniştita convieţuire.
Aceste norme sunt apropiate de obiceiuri şi de normele morale şi includ normele de bună cuviinţă, de curtoazie, norme protoco¬lare etc.
Normele bunei cuviinţe îi feresc pe indivizi şi le impun a nu se certa, jigni, a respecta pe cei vârstnici, a nu tulbura liniştea, ordi¬nea publică, ş.a.m.d.
Deosebit de altfel de norme, cele juridice, prevăd sancţiuni ju¬ridice care pot fi aplicate de organele etatice în caz de încălcarea lor, în timp c



e nersepectarea normelor morale ori religioase nu este astfel sancţionată, atrăgând doar oprobiul public, mustrări de conştiinţă, regrete, păreri de rău etc.
Norma juridică este un model de comportament cerut indivi¬dului, cetăţeanului într-o anumită relaţie socială şi care conţine exigenţele şi pretenţiile societăţii faţă de conduita membrilor săi, aflaţi în raporturi sociale.
În general cuvântul "normă" exprimă o regulă de conduită, de urmat. Normele juridice nu sunt altceva decât mijlocul cu ajutorul căruia voinţa socială este exprimată prin prevederi normative.
Prin normă juridică se înţelege regula de conduită elaborată sau recunoscută de stat, în scopul asigurării ordinii sociale şi care poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa de con¬strângere a statului.
2.2. Trăsăturile normei juridice
Este o regulă de conduită generală, abstractă, tipică, imperso¬nală, de aplicabilitate repetată, la un număr nelimitat de cazuri, cu caracter voliţional şi obligatoriu, care determină anumite efecte juridice şi a cărei încălcare atrage răspunderea juridică.
- norma juridică este o regulă de conduită generală întrucât prescrie o conduită standard care are ca şi destinatar un subiect generic. Ea se adresează indivizilor aflaţi în situaţia prescrisă de ea şi se aplică unitar tuturor situaţiilor regle¬mentate care cad sub incidenţa ei.
- norma juridică este abstractă deoarece ea priveşte conduita ce trebuie urmată la modul cel mai esenţializat cu putinţă
- norma juridică este tipică în sensul că stabileşte drepturile şi obligaţiile generice în cadrul raporturilor juridice ipotetice; ea impune un anume tip de comportament.
- norma juridică este impersonală deoarece se adresează întot¬deauna şi tuturor subiecţilor aflaţi în ipoteza descrisă de ea
- norma juridică este de aplicabilitate repetată, chiar dacă nu s-a aplicat niciodată. Se va aplica ori de câte ori subiectele se află în împrejurările stipulate de ea, iar dacă nicicând acestea nu se vor afla în astfel de ipoteze, ea nu se aplică ni¬ciodată. Ea se va aplica atât timp cât este în vigoare.
- norma juridică se aplică la un număr nelimitat de cazuri în¬trucât ea nu prestabileşte în câte situaţii, ci numai în care condiţii devin incidente prevederile ei; ea nu îşi pierde forţa juridică în funcţie de numărul situaţiilor în care se aplică, după cum se aplică o singură dată ori la o infinitate de situa¬ţii. De reţinut că ori de câte ori sunt prezente împrejurările ori situaţiile avute în vedere de ea, îşi găseşte aplicare şi tre¬buie respectată, urmată întocmai.
- norma juridică are caracter voliţional întrucât este produsul voinţei umane întruchipând şi oficializând voinţa socială. În statele de drept, această voinţă coincide cu voinţa generală.
- norma juridică are caracter obligatoriu impus de puterea pu¬blică şi garantat de către aceasta, în caz de nevoie prin forţa de constrângere a statului
- norma juridică determină anumite efecte juridice pentru des¬tinatarii ei, ducând la naşterea, modificarea ori stingerea de drepturi şi obligaţii. Uneori aceste efecte sunt consecinţa conduitei omului (încheierea unui contract de vânzare - cumpărare, sustragerea unui bun, desfacerea contractului in¬dividual de muncă etc.), alteori sunt consecinţa unor fapte sau împrejurări independente de voinţa acestuia (naşterea, decesul, inundaţiile, trăsnetul, cutremurele etc.)
- încălcarea normei juridice atrage răspunderea juridică a celui vinovat, răspundere juridică a celui vinovat, răspun¬dere penală, civilă, contravenţională, disciplinară etc.
2.3. Structura normei juridice
Putem distinge între structura internă sau logico-juridică a normei şi structura externă sau tehnico-juridică a acesteia.
2.3.1. Structura internă sau logica juridică
Structura internă sau logico juridică are în vedere elementele constitutive ale normei şi anume: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Orice normă, prescriind o anume conduită (dispoziţia) prevede situaţia sau împrejurările în care se aplică (ipoteza) şi consecinţa nerespectării ei (sancţiunea).
Modelul oricărei norme juridice ar putea fi formulat în felul următor:
În cazul în care, dacă, (ipoteza) ...atunci trebuie (dispozi¬ţia).... altfel (sancţinea)..
Spre a se înţelege mai bine, vom da următorul exemplu: per¬soanele fizice ori juridice care au contractat un împrumut bancar (ipoteza), au obligaţia de a restitui la termenele scadente ratele prevăzute în contract (dispoziţia), altfel vor achita penalităţi de 0.1% din credit pentru fiecare zi de întârziere (sancţiunea).
Dacă ipoteza răspunde la întrebarea: în ce împrejurări sau că¬ror de categorii de subiecţi li se aplică norma? atunci dispoziţia ar răspunde la întrebarea: ce trebuie să facă, sau să nu facă subiectul căruia i se adresează? iar sancţiunea, la întrebarea: care sunt con¬secinţele nerespectării dispoziţiei prescrise?
Este de menţionat că nu întotdeauna norma juridică este ex¬primată printr-un articol, paragraf sau capitol al unui act norma¬tiv, cu toate cele trei elemente ale sale: ipoteza, dispoziţia şi san¬cţiunea; uneori nici chiar în cadrul aceleiaşi ramuri de drept. De exemplu, infracţiuea prevăzută la legea contabilităţii, de a nu în¬registra în acte contabile anumite documente ori operaţiuni, (art.40 din Legea nr. 82/91) conţine doar ipoteza şi dispoziţia normei, iar sancţiunea acesteia este aceeaşi cu cea prevăzută în Codul penal, la infracţiunea de fals intelectual (art. 289 C. penal)
Pe de altă parte, un element sau altul al normei juridice poate fi cuprins implicit în normă, sau poate fi dedus, ori stabilit cu ajutorul altei norme de drept.
Structura internă a normei juridice poate fi diferită de la o ramură la alta. S-a susţinut astfel, că norma de drept consti-tuţional ar fi lipsită de sancţiune. Ceea ce este de remarcat în cazul acestora, este faptul că, nu la toate normele constituţionale sunt sesizabile sancţiuni concrete şi este real că pentru reglementările de principiu, de maximă generalitate sunt prevă-zute sancţiunile lor în alte ramuri de drept, cum ar fi în dreptul civil, penal sau ad-tiv.
A). Ipoteza a fost definită ca fiind partea normei juridice prin care sunt stabilite condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţia normei, precum şi categoria de subiecţi la care se referă prevederile dispoziţiei.
Ipotezele pot fi:
- strict determinate, când stipulează în concret, în detaliu, condiţiile în care urmează a se aplica norma juridică şi rela¬tiv determinate, când împrejurările nu sunt formulate în toate detaliile, fiind descrise cu relativitate
- ipoteze simple, când prevăd o singură împrejurare în care se aplică norma şi complexe, când sunt descrise mai multe situ¬aţii sau împrejurări care, împreună sau fiecare în parte, fac posibilă aplicarea normei.
B). Dispoziţia stabileşte conduita care trebuie urmată în pre¬zenţa ipotezei date, sau este partea normei juridice care prevede drepturile şi obligaţiile subiectelor. Ea este partea cea mai im¬portantă a normei juridice, este "miezul" acesteia. Poate să pre¬vadă obligaţia de a săvârşi anume acţiuni, sau de abţinere de la comiterea acestora, după cum, ea poate să recomande, să permită sau să stimuleze o anumită conduită prescrisă. Nu este de conce¬put o normă juridică care să nu conţină dispoziţia.
Dispoziţiile pot fi:
- strict şi relativ determinate, după cum stabilesc categoric, strict, conduita subiecţilor, ori după cum prevăd variante de conduită posibil de urmat, iar subiecţii pot alege dintre acestea, una anume
- dispoziţii onerative (care impun săvârşirea unei acţiuni), prohibitive (care interzic săvârşirea unei acţiuni), permisive (care nici nu impun, nici nu interzic săvârşirea unor acţiuni, lăsând la latitudinea părţilor conduita care doresc să o ur¬meze), de stimulare (prin care se prevăd posibilităţi de re¬compensare a unei conduite deosebite), de recomandare (prin care se recomandă o anume conduită, fără a fi obliga¬torie).
C). Sancţiunea este cel de-al treilea element al normei juridice care indică urmările, consecinţele nerespectării conduitei pres¬crise. Ea are rol esenţial în a asigura legalitatea tragerii la răspun¬dere juridică, la realizarea ordinii de drept. Sancţiunile sunt de fapt răspunsul pe care societatea înţelege să-l dea celor care neso¬cotesc normele sale şi au drept scop repararea unui prejudiciu, precum şi îndreptarea ori reinserţia socială a celui vinovat. San¬cţiunea indică dezavantajele, disconfortul pe care violarea pres¬cripţiei normei le presupun. Ilustrul profesor Eugeniu Speranţia, remarca faptul că frica de pedeapsă se manifestă ca un fel de flux şi reflux:
"Când creşte frecvenţa pedepsei, creşte frica.
Când creşte frica, creşte respectul legii.
Când creşte respectul legii, scade frecvenţa pedepsei.
Când scade frecvenţa, pedepsei scade frica.
Când scade frica, scade respectul legii.
Când scade respectul legii, creşte frecvenţa pedepsei etc."
Sancţiunile pot fi:
- absolut determinate (care sunt exact formulate, organul de aplicare neavând posibilitatea de a le majora sau reduce), relativ determinate (care fixează limitele minime şi maxime, iar sancţiunea concretă urmează a fi stabilită de cel ce aplică norma) şi alternative (care oferă posibilitatea alegerii între două sau mai multe sancţiuni de către organul abilitat a le aplica).
- penale (amenda, închisoarea, detenţiunea pe viaţă), civile (despăgubiri, repunerea în termen, anularea unui act etc.), disciplinare (mustrare, avertisment, retrogradare, desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, etc).
- patrimoniale (care vizează bunurile şi veniturile celui sancţi¬onat) şi nepatrimoniale (care au în vedere persoana celui vi¬novat: închisoarea, interdicţia drepturilor electorale etc.)
- unice (care prevăd un singur gen de sancţiune: amenda con¬travenţională) şi multiple (care prevăd mai multe categorii de sancţiuni pentru aceeaşi faptă, închisoarea sau amenda).
2.3.2. Structura externă sau tehnico-juridică
Structura externă se mai numeşte şi structura tehnică juridico sau tehnico-legislativă, are în vedere forma exterioară de expri¬mare a normei juridice şi se referă la modul în care este redactată aceasta.
Normele juridice nu se întâlnesc singure sau pure şi nici nu apar într-o formă de sine-stătătoare, ele fiind inserate în legi, de¬crete, hotărâri, ordine, instrucţiuni, statute etc. Prezentarea formei exterioare a normei juridice este determinată de anumite raţiuni, cum ar fi prezentarea actului normativ într-o formă precisă, con¬cisă, concretă, logică. Sunt cazuri în care norma juridică prevede la început sancţiunea, iar apoi ipoteza şi dispoziţia, cum este ca¬zul normelor juridice de natură contravenţională.
Prin tehnică legislativă se înţelege un ansamblu de metode şi procedee uzitate prin activitatea de elaborare a legilor şi altor acte normative pentru a găsi cele mai adecvate soluţii de exprimare a acestora în texte corespunzător redactate. Sub aspectul tehnicii legislative, o normă juridică este cuprinsă în acte normative având forţă juridica diferită.
Actul normativ poate fi structurat pe articole, paragrafe, secţi¬uni, capitole, cărţi etc. Elementul de bază structural, al unui act normativ este articolul care conţine prevederi de sine stătătoare. Nu orice articol va coincide cu o regulă de conduită, într-o situa¬ţie putând conţine mai multe reguli de conduită, iar în alta, putând fi exprimat un singur element al normei juridice. Se cunosc de asemenea situaţii când o normă este prescrisă în mai multe arti¬cole de lege. Pentru a stabili fără echivoc conţinutul normei, vor fi coroborate texte din articole ori din legi diferite. Împrejurarea că unele norme apar în mai multe acte normative, uneori cu forţă juridică diferită, se explică pe de o parte, prin aceea că sunt elabo¬rate la intervale de timp diferite şi pe de altă parte, de organe dife¬rite (parlament, guvern, administraţie centrală sau locală).
2.4. Acţiunea normelor juridce în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor
Vectorii sub care se desfăşoară acţiunea normelor juridice sunt:
- timpul (în sensul că acţionează o anumită durată, nefiind eterne)
- spaţiul (se aplică pe un teritoriu dat, neavând vocaţie de mondialitate)
- persoanele (se referă la anumiţi subiecţi, neadresându-se în¬tregii omeniri)
Aşadar, o normă juridică are în principiu aplicabilitate repe¬tată, pe o perioadă de timp nedeterminată, într-un spaţiu dominant de conceptul de "teritoriu," asupra unor persoane aflate pe acel spaţiu şi care sunt participante la circuitul juridic. Din punct de vedere al timpului, normele juridice se succed, iar al spaţiului co¬există. Are importanţă deosebită cunoaşterea celor trei coordonate pe care acţionează normele juridice dat fiind faptul că, în viaţa cotidiană pot apărea situaţii inedite, multiple iar fără a le cunoaşte şi stăpâni procesul de încadrare corectă şi justă în lege, de apli¬care a dreptului, ar fi imposibil de realizat.

1. Aplicarea (acţiunea) normelor juridice în timp
Are relevanţă juridică momentul intrării în vigoare, ieşirii din vigoare şi perioada acţionării normei juridice.
Timpul normei juridice sau "viaţa acesteia," exprimă perioada de timp cât aceasta produce efecte juridice.
Aplicarea legilor (în sens larg) în timp, priveşte şi problema stabilirii principiilor care guvernează acţiunea acestora. Adopta¬rea actelor normative nu coincide cu începutul acţiunilor lor, cu intrarea lor în vigoare, întrucât acestea trebuiesc aduse la cunoş¬tinţa destinatarilor ei, iar alteori, pentru că legiuitorul are o altă intenţie privitor la momentul din care acestea să fie aplicabile.
În principiu, legile din ţara noastră, intră în vigoare în mo¬mentul publicării lor în Monitorul Oficial al României Partea I-a. Prin publicare, există prezumţia legală că legea este cunoscută de către toţi destinatarii ei, nimeni neputând invoca necunoaşterea legii (este bine cunoscut adagiul "memo censetur ignorarem legem")
Art.78 din Constituţie prevede că legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul de lege. Regula intrării în vigoare a unei legi este aşadar, că aceasta, intră în vigoare, la data apariţiei Mo¬nitorului Oficial, respectiv data înscrisă pe prima pagina, în dreapta sus (ex. Luni, 29 dec. 1997) şi nu la data trecută la sfâr¬şitul actului normativ ca dată a adoptării ei de către cele două ca¬mere ale Parlamentului ori data semnării de către primministru, miniştrii de stat şi nici de la data promulgării ei de către Preşe¬dinte (ex: O lege a fost adaptată de Camera Deputaţilor în 17 iu¬nie 1999 de Senat, la 19 iunie 1999, iar data apariţiei Monitorului Oficial a fost 29 oct. 1999, dată la care a intrat de fapt în vigoare).
În cazul în care legiuitorul a dorit ca un act normativ să intre în vigoare la o altă dată decât cea a publicării lui în Monitorul Ofi¬cial, atunci acest lucru este exprimat expres, într-un articol de re¬gulă final, articol, în care este inserată data de la care acesta va intra în vigoare, fie prin indicarea exactă a zilei, lunii şi anului (ex. 31 ianuarie 2003), fie prin menţiunea trecerii unei perioade de timp (ex: la 6 luni de la publicare ). Această modalitate repre¬zintă o excepţie, regula fiind ca data intrării în vigoare a unui act normativ este dată public
ării în Monitorul Oficial.
Există situaţii când legiuitorul prevede ca unele acte normative să intre în vigoare pe anumite părţi, tiluri, capitole sau chiar dis¬poziţii din cuprinsul lor, la date diferite (ex. art. 30-85 vor intra în vigoare de la 1mai 2000). Intrarea în vigoare de la data publicării este situaţia când nu se prevede nici o altă dată în textul actului şi nici nu există o reglementare de principiu referitoare la intrarea sa în vigoare.
În practică pot apărea mai multe probleme legate de aplicarea legilor. Întrucât legea urmează să se aplice numai după intrarea sa în vigoare, ea va acţiona numai pentru viitor, neavând putere pentru trecut.
Constituţia României prevede că legea se aplică numai pentru viitor şi acesta este principiul fundamental al acţiunii normelor juridice în timp, cunoscut sub denumirea de principiul neretroactivităţii legii şi care reprezintă regula în materie.
Neretroactivitatea legii este o prezumţie absolută, legală, care nu poate fi înlăturată decât tot de legiuitor, în mod expres şi cu titlu de excepţie.
Unele necesităţi practice au determinat admiterea unor astfel de excepţii şi anume: excepţia retroactivităţii şi a ultraactivităţii.
Principiul sau excepţia retroactivităţii prevede acele situaţii în care o normă juridică intră în vigoare la o dată anterioară publică¬rii ei, ceea ce înseamnă că se aplică pentru trecut. Exemplele de astfel de excepţii, care sunt admise atunci când legiuitorul le pre¬vede expres, sunt următoarele:
- legile penale mai favorabile sau legile penale mai blânde
Aceste excepţii exprimă concepţia potrivit căreia, persoanei care a săvârşit în trecut o infracţiune sub imperiul legii vechi (şi care în mod normal i-ar fi fost aplicabilă) lege care a fost înlocu¬ită cu una nouă, să i se aplice acesteia dintre cele două reglemen¬tări, cea care stabileşte pedeapsa mai blândă. În acestă ipoteză, dacă este legea mai blândă ulterioară, ea va retroactiva şi se va aplica pentru trecut celui ce a comis fapta sub imperiul legii vechi şi a cărei aplicare va fi asfel înlăturată de către legea nouă.
- legile interpretative
Retroactivitatea legilor interpretative implică aplicarea aces¬tora de la data intrării în vigoare a legilor interpretate, cu care fac corp comun. Scopul elaborării legilor interpretative este acela de a explica înţelesul exact al celor pe care le interpretează, înţeles ce este logic să fie atribuit încă de la data intrării în vigoare a le¬gilor interpretate. Faţă de momentul elaborării legilor interpreta¬tive raportat la data aplicării lor (data intrării în vigoare a legilor de interpretat) se constată că primele retroactivează pentru pe¬rioada cuprinsă între data publicării legii interpretative şi data pu¬blicării legii interpretate
- când actul normativ prevede expres că va fi aplicat retroactiv
Prevederea expresă a aplicării a retroactive legii decurge din voinţa expresă, directă şi nemijlocită a legiuitorului voinţă deri¬vată din dreptul său de legiferare.
A doua excepţie de la principiul neretroactivităţii legii o repre¬zintă principiul sau excepţia ultraactivităţii legii, care se referă la faptul că, actul normativ va acţiona, va supravieţui şi după ieşirea lui din vigoare, producând efecte juridice şi după acest moment. De fapt, un act normativ abrogat ultraactivează, aplicându-se şi după ieşirea din vigoare.
Conform Codului penal, legea penală temporară se aplică in¬fracţiunii săvârşite în timpul cât era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost descoperită sau judecată în acel interval de timp (art16). Legile penale temporare sau legile penale cu termen, sau cu du¬rată determinată cum mai sunt ele denumite, se emit de regulă pe perioada calamităţilor naturale (dezastre, incendii, cutremure), a stării de război, de necesitate etc. Raţiunea emiterii acestora şi a admisibilităţii ultraactivităţii lor, o găsim în necesitatea de a se asigura eficacitatea legilor temporare. Dacă nu ar exista această excepţie de la regulă, iar legile penale temporare s-ar aplica ex¬clusiv infracţiunilor săvârşite şi judecate sub imperiul lor, infrac¬torii ar încerca şi probabil ar şi reuşi, să se sustragă urmăririi pe¬nale şi judecării lor, în perioada cât legea temporară ar fi în fiinţă şi în acest caz scopul ei nu ar mai fi atins, făptuitorii reuşind să nu mai fie traşi la răspundere penală, prin abrogarea acesteia.
Încetarea acţiunii normelor juridice echivalează cu ieşirea lor din vigoare.
În principiu actele normative sunt elaborate pe o perioadă de timp nedeterminată, urmând ca ulterior să se decidă asupra înce¬tării acţiunii lor. Excepţia o reprezintă legile temporare care, după cum am văzut, au cunoscută din momentul intrării în vigoare pe¬rioada cât vor fiinţa. Scoaterea din vigoare a unei legi poartă de¬numirea de abrogare. Formele abrogării sunt expresă şi implicită. Abrogarea expresă poate fi directă, când într-un act normativ se arată că un altul anterior sau anumite părţi, articole ale acestuia se abrogă.
Ea poate fi indirectă când legea nouă se mărgineşte a preciza că dispoziţiile anterioare, contrare prevederi lor ei, se abrogă, dar nu menţionează expres care sunt aceste articole, sau acte norma¬tive care îşi pierd valabilitatea, prin apariţia noii legi.
Abrogarea implicită, totală sau tacită are loc atunci când noul act normativ nu conţine absolut nici o prevedere expresă abroga¬toare, dar reglementarea lui este atât de diferită de cea veche încât aceasta nu se mai poate aplica şi implicit se consideră că a fost abrogată. Contradicţia dintre cele două reglementări trebuie să fie de neconciliat. Noul act normativ va avea efect abrogator şi pen¬tru faptul că, o lege posterioară, desfiinţează o lege anterioară: "lex posteriori derogat priori" se spunea în dreptul roman (legea posterioară abrogă legea anterioară).
O a doua modalitate de încetare a efectelor normelor juridice este ajungerea la termen. Atunci când norma juridică prevede un termen de aplicare (de exemplu: 1 ianuarie2001- 1 ianuarie 2002), ajungerea ei la acel termen, are drept efect scoaterea sa din vigoare.
O altă formă de ieşire din vigoare a unui act normativ este că¬derea în desuetudine. Este o modalitate de încetare a acţiunii normelor juridice, mai rar întâlnită, care priveşte cazul acelora care au fost total depăşite de relaţiile sociale reglementate, aşa fel încât acţiunea lor nu-şi mai are nici o justificare şi nici nu mai poate fi susţinută.

2. Aplicarea (acţiunea) normelor juridice în spaţiu
Suveranitatea unui stat implică obligativitatea legilor sale pe teritoriul său. Acţiunea normelor juridice în spaţiu este guvernată de principiul teritorialităţii potrivit căruia, pe teritoriul unui stat se aplică legile acelui stat, ceea ce exclude în mod firesc acţiunea pe acest teritoriu a legilor străine.
Prin teritoriu în sens juridic, înţelegem întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia (art.142 şi art.143 din C. penal).
Acest concept este, după cum uşor se poate observa, diferit de noţiunea geografică de teritoriu. Teritoriul este delimitat de fron¬tierele de stat; cele terestre sunt marcate de borne ori semne natu¬rale prin care se despart două state, ori prin care se face distincţia între uscat şi mare. În cazul mării teritoriale, frontiera o constituie linia exterioară a acesteia; frontierele care sunt pe ape curgătoare sau stătătoare sunt stabilite de state în mod convenţional, iar frontierele aeriene, pot fi imaginate cu ajutorul unor linii perpen¬diculare care urcă de pe frontiera de stat, până la limita inferioară a spaţiului cosmic.
Principiul teritorialităţii exprimă regula în materie, în sensul că, pe teritoriul statului acţionează dreptul acelui stat, drept care determină conduita tuturor celor care se află pe teritoriul respec¬tiv.
În statele unitare, normele juridice sunt obligatorii potrivit competenţei teritoriale a emitentului, ceea ce înseamnă că, actele juridice edictate de organele supreme centrale în stat, se vor aplica pe întreg teritoriul ţării, iar cele elaborate de organele lo¬cale, doar în respectiva unitate administrativ teritorială.
În statele federale, dreptul federal se aplică alături de dreptul statelor componente, iar în caz de conflict între o lege federală şi legea unui stat federativ, prioritate va avea cea federală.
Aspectul internaţional al aplicării normelor juridice este rezol¬vat cu ajutorul normelor conflictuale. Prin norme conflictuale se înţeleg normele care reglementează modul de soluţionare precum şi legea aplicabilă în situaţia în care vin în concurs mai multe acte normative a mai multor state.
Prin Legea nr. 105/1992 au fost introduse mai multe prevederi legate de conflictele de drept internaţional. Astfel, pentru a stabili norma conflictuală care reglementează relaţiile sociale cu element de extraneitate (străin), se pot reţine următoarele tipuri de norme juridice:
- aplicarea legii locului unde se află bunul
- aplicarea legii locului comiterii faptei prejudiciabile
- aplicare legii locului unde este încheiat actul
- aplicarea legii personale în funcţie de cetăţenie
- aplicarea legii instanţei care judecă cauza
Conflictele de drept public sunt mai puţin numeroase decât cele de drept privat şi pentru acest motiv, ultimele s-au bucurat de o mai mare atenţie, având ca finalitate a răspunde cărui sistem de drept naţional se va acorda prioritate.
În dreptul comunitar, norma internă este subordonată celei comunitare, ceea ce face ca judecătorii naţionali să aplice nor¬mele comunitare şi nu pe cele ale statului lor. Apare un nonsens a aplica legile naţionale în afara graniţelor naţionale, întrucât legile comunitare sunt de cele mai multe ori aceleaşi cu cele interne.
Principiul teritorialităţii nu este absolut şi pentru ca nevoi de ordin economic, politic, ori social au impus cu necesitate, au fost create şi recunoscute de state unele excepţii, cunoscute sub de¬numirea de excepţiile extrateritorialităţii când, pe teritoriul unui stat pot exista locuri (şi persoane) asupra cărora să nu se aplice legile statului respectiv, sau când se recunosc legi străine pe teri¬toriul altui stat (ex. teritoriul ocupat de ambasade).

3. Aplicarea (acţiunea) normelor juridice asupra persoanelor
Toţi cetăţenii unei ţări sunt obligaţi a-i respecta legile. În ceea ce-i privesc pe cetăţenii români, legile naţionale îşi extind inci¬denţa asupra lor şi atunci când aceştia se află în afara graniţelor ţării. Spre exemplu, prevederile legislative referitoare la capaci¬tatea juridică şi la starea civilă, se aplică chiar şi cetăţenilor ro¬mâni care îşi au reşedinţa în străinătate. Legea penală română este aplicabilă chiar şi infracţiunilor comise în afara României, dacă infractorul este cetăţean român, sau dacă, neavând cetăţenia ro¬mână, îşi are domiciliul în ţara noastră. Cele două principii care guvernează aplicarea dreptului asupra persoanelor sunt:
- principiul personalităţii normelor juridice şi care se referă la faptul că persoanelor aflate pe teritoriul statului li se aplică dreptul statului respectiv.
- principiul egalităţii juridice în faţa legilor, potrivit căruia, cetăţenilor străini şi apatrizilor(celor fără nici o cetăţenie) li se recunosc drepturile fundamentale ale cetăţenilor români, excepţie făcând doar drepturile politice.
In conformitate cu art.18 din Constituţie, cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor garantate de legea fundamentală şi de alte legi. Atâta vreme cât aceştia locuiesc pe teritoriul românesc, au obligaţia de a respecta legile ţării noastre. Cetăţenii români care au reşedinţa în străinătate se bucură de protecţia statului ro¬mân şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de stat, excepţie făcând acele obligaţii ce revin exclusiv cetăţenilor români cu do¬miciliul în România. Ei trebuie să se supună şi legilor statului pe teritoriul căruia se află.
De la principiul teritorialităţii sunt cunoscute şi excepţii:
- excepţia imunităţii diplomatice care constă în excluderea personalului diplomatic de la jurisdicţia statului de reşedinţă al misiunii şi constă în inviolabilitatea personalului, teritori¬ului şi clădirii misiunii, precum şi a bunurilor diplomaţilor de la jurisdicţia statului pe teritoriul căreia se află misiunea respectivă. In cazul comiterii de infracţiuni pot fi declaraţi "persona non grata," ceea ce atrage expulzarea sau rechema¬rea acestora în statul pe care îl reprezintă.
Alături de personalul diplomatic al unei ambasade care se bu¬cură de un sistem larg de drepturi şi privilegii precis conturate (inviolabilitatea persoanei, scutirea de impozite şi taxe personale sau vamale, de prestaţii personale, imunitatea de jurisdicţie etc.) mai există şi un corp al personalului tehnic, administrativ şi de serviciu, care se bucură de aceleaşi privilegii şi imunităţi, însă exclusiv pentru actele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor ofici¬ale.
Sunt cuprinşi în această categorie şi cei care desfăşoară acti¬vităţi de cancelarie, secretariat, administraţie şi care se bucură la fel ca şi personalul diplomatic şi familiile lor, de aceleaşi privile¬gii. Nu li se recunoaşte însă imunitate de jurisdicţie civilă ori ad¬ministrativă, pentru actele exercitate în afara atribuţiilor oficiale.
Personalul de serviciu al misiunii diplomatice se bucură de imunitate numai pentru actele săvârşite în timpul exercitării fun¬cţiei lor şi se bucură de asemenea şi de scutirea de taxe pe salari¬ile primite precum şi de impozite.
- excepţia imunităţilor conferite de Constituţie şi în care se în¬scriu imunitatea parlamentară şi a preşedintelui.
Imunitatea parlamentară reprezintă o cauză de nepedepsire a celor care ultragiază, insultă, calomniază etc. prin opiniile pe care le exprimă în Parlament. Pentru infracţiunile săvârşite, parla¬mentarul va răspunde juridic, singurele facilităţi fiind de ordin procedural.
In acelaşi mod se bucură de imunitate şi Preşedintele Româ¬niei, căruia i se vor aplica prevederile art. 70 din Constituţie în mod corespunzător.
În dreptul internaţional pot fi acordate prin consens ( tratate, acorduri ) anume facilităţi, pivilegii, imunităţi.
Străinii aflaţi te teritoriul unui stat pot avea unul din următoa¬rele statuturi sau regimuri juridice:
- statutul (sau regimul) naţional, care recunoaşte cetăţenilor străini (ori apatrizilor) aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii statu¬lui de reşedinţă.
- statutul (sau regimul special), care constă în acordarea pen¬tru străini a unor drepturi nominalizate, pe bază de recipro¬citate ca şi cetăţenilor statului de reşedinţă.
- statutul (sau regimul) clauzei naţiunii celei mai favorizate, prin care se acordă cetăţenilor străini aflaţi te teritoriul său, drepturi egale cu cele acordate cetăţenilor oricărui stat terţ, fără nici o discriminare.
Indicaţii bibliografice
1. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucu¬reşti, 1996
2. I. Santai, Introducere în studiul dreptului, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2000
3. Ghe. Boboş, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999
4. C. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001










loading...




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2020 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite