5.1. Conceptul răspunderii juridice
Răspunderea juridică o întâlnim în toate ramurile de drept, fi¬ind cea care dă eficienţă şi asigură păstrarea ordinii de drept în stat.
Temeiul răspunderii juridice îl reprezintă încălcarea unei norme juridice. În funcţie de natura juridică a normei încălcate, deosebim răspunderea civilă de cea penală, cea contravenţională, de cea de dreptul muncii etc.
Răspunderea juridică se deosebeşte de alte forme ale răspunde¬rii: morală, politică, etc tocmai prin aceea că este antrenată ca urmare a încălcării normei juridice de către cel vinovat.
Influenţa reciprocă a diferitelor forme de răspundere socială se manifestă nu doar în planul conştiinţei, ci uneori alternează, se cumulează, ori se înlocuiesc unele, cu altele.
Răspunderea juridică interesează toate ştiinţele juridice de ra¬mură, însă dificultatea constă în abstractizarea acesteia în ele¬mente şi trăsături valabile pentru toate ramurile de drept.
În legislaţie nu există o definiţie dată răspunderii juridice. Practica judiciară şi ştiinţa juridică au fost preocupate mai de¬grabă de formele răspunderii juridice şi mai puţin de a defini această noţiune.
În cadrul ramurii dreptului civil a fost elaborată şi dezvoltată această instituţie juridică în Codul civil român, sediul materiei fiind art. 998 şi următoarele.
Autori români şi străini au identificat în mod eronat, conceptul de răspundere juridică cu cel de sancţiune, ori răspunderea nu
este decât cadrul de realizare al sancţiunii. Sancţiunea poate con¬sta în repararea unui prejudiciu, aplicarea unei pedepse, a unei sancţiuni contravenţionale, în anularea unui înscris întocmit fără respectarea formelor legale, în restabilirea situaţiei anterioare, în aplicarea unei pedepse complimentare, în interzicerea drepturilor părinteşti etc.
Răspunderea juridică nu poate fi aşadar redusă la sancţiunea aplicabilă şi nu trebuie confundată cu aceasta.
Răspunderea juridică este raportul juridic care se naşte ca ur¬mare a săvârşirii unei fapte ilicite. Din acest unghi, conduita poate fi calificată drept ilicită (când contravine prescripţiilor normelor juridice) ori licită (când este în consens cu acestea).
Raportul juridic de răspundere se instituie între stat, pe de o parte, ca reprezentant şi girant al intereselor sociale generale şi individul care a încălcat prevederea legală, pe de altă parte.
Ca orice raport juridic, are conţinutul alcătuit din obligaţiile corelative ale părţilor, respectiv din dreptul statului de a trage la răspundere pe cel vinovat de încălcarea legii şi obligaţia de a-i aplica sancţiunea legală şi din dreptul celui vinovat de a i se aplica sancţiunile în limitele legale, în funcţie de pericolul concret al faptei şi gradului lui de vinovăţie precum şi din obligaţia de a se supune sancţiunii stabilite.
Răspunderea juridică a fost definită în literatura juridică, ca fiind, aceea formă de răspundere socială care constă în drepturile şi obligaţiile conexe ce se nasc ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat pentru restabilirea ordinii juridice.
5.2. Formele răspunderii juridice
Răspunderea juridică îmbracă mai multe forme, în funcţie de natura juridică a normei încălcate, de natura faptelor culpabile, fiind necesară o ierarhizare a răspunderii, în funcţie de consecin¬ţele şi gravitatea faptei ilicite.
În principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaşte şi o formă specifică de răspundere: constituţională, civilă (delictuală ori contractuală), penală, disciplinară, contravenţională etc.
Fiecare formă de răspundere juridică are condiţii de fond şi de formă specifice şi care sunt studiate în cadrul disciplinelor de ra¬mură.

1. Răspunderea penală
În sens larg, prin răspundere penală se înţelege însuşi raportul juridic penal de constrângere, constând în dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor, în calitatea sa de reprezentant al societăţii şi de a-i aplica acestuia sancţiunea prevăzută de lege şi apoi de a-l constrânge a o executa, precum şi în obligaţia infracto¬rului de a răspunde pentru fapta comisă.
În sens restrâns, răspunderea penală constă în obligaţia unei persoane care a săvârşit o infracţiune de a suporta sancţiunea pe¬nală aplicată de stat.
Temeiul răspunderii îl constituie infracţiunea.
Prin infracţiune înţelegem fapta care prezintă pericol social şi este comisă din vinovăţie, fiind prevăzută de legea penală ca atare. Sunt mai multe categorii de infracţiuni, cele mai multe fiind înscrise în Codul penal - partea specială şi alături de care există şi legi speciale incriminatoare de fapte ilicite penale.
Se pot aminti cu titlu de exemplu: infracţiuni contra securităţii statului, infracţiuni contra persoanei, infracţiuni contra autorităţii, infracţiuni de fals etc.
Formele de sancţionare pot fi privare de libertate, sau nu.
Pedeapsa este sancţiunea tipică de drept penal şi poate consta în amendă, închisoare ori detenţiune pe viaţă. Ea reprezintă forma cea mai dură de constrângere, vizând libertatea persoanei.
Principiile diriguitoare ale acestei forme de răspundere sunt:
- principiul legalităţii răspunderii, în conformitate cu care nu există infracţiune dacă nu este prevăzută ca atare de legea penală ("nullum crimen sine lege") şi pe de altă parte, are în vedere că sancţiunile aplicate nu pot fi altele decât cele le¬gale ("nulla poena sine lege").
- principiul caracterului personal al răspunderii penale, care prevede că numai persoana care a comis infracţiunea va răs¬punde pentru ea, nu şi alte persoane, cum este cazul răspun¬derii civile, unde răspunderea poate fi transmisibilă la ur¬maşi.
- principiul unicităţii răspunderii penale, care semnifică faptul că săvârşirea infracţiunii atrage o singură dată antrenarea răspunderii penale şi implicit o singură sancţiune (chiar dacă alături de pedeapsa principală vor fi aplicate vinovatului şi pedepse complimentare, ori măsuri de siguranţă).
- principiul prescriptibilităţii răspunderii penale, care se re¬feră la faptul că infractorul poate fi tras la răspundere numai într-un interval de timp, strict prevăzut de lege, ceea ce în¬seamnă că dacă nu a fost judecat şi nu a executat pedeapsa în acea perioadă de timp, răspunderea penală ori executarea pedepsei, nu mai este posibilă.
- principiul individualizării răspunderii penale, care prevede aplicarea de pedepse individualizate în funcţie de persoana înfractorului, gravitatea faptei, pericolul social concret al in¬fracţiunii comise.
Dat fiind caracterul strict personal al răspunderii penale în dreptul român, subiect al acesteia, nu poate fi decât persoana fi¬zică, fiind exclusă pedepsirea persoanelor juridice.
În ceea ce priveşte dovada vinovăţiei făptuitorului, în favoarea acestuia operează prezumţia de nevinovăţie, organele statului (de cercetare şi urmărire penală) ori partea vătămată, având sarcina de a răsturna această prezumţie legală şi să facă dovada contrară, să susţină acuzarea.

2. Răspunderea civilă
Este forma răspunderi care are la bază ideea reparării unui prejudiciu patrimonial creat printr-o faptă ilicită.
Ea cunoaşte două forme: răspunderea civilă delictuală şi răs¬punderea civilă contractuală.
Răspunderea civilă delictuală este antrenată în cazul săvârşirii unui delict civil, prin încălcarea normelor dreptului obiectiv şi crearea unui prejudiciu.
Răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri:
răspunderea pentru fapta proprie - reglementată de art. 998 şi 999 Cod civil, care prevăd că cel ce a cauzat altuia un prejudiciu, cu intenţie ori din culpă, este obligat a-l repara.
răspunderea indirectă, pentru fapta altuia: răspunderea antre¬nată părinţilor pentru faptele copiilor lor minori, a profesorilor pentru elevii lor, a institutorilor pentru ucenicii lor, ori a comi¬tenţilor pentru prepuşii lor, (art. 1000, alin. 2, 3, 4 din Codul Ci¬vil).
răspunderea pentru fapta animalului (art. 1001 Cod Civil)
răspunderea proprietarului pentru ruina edificiului (art. 1002 Cod Civil) ori pentru lucruri (art. 1000, alin. 1. Cod Civil)
Răspunderea civilă contractuală este cea ce-a doua formă a răspunderii civile, care este antrenată în cazul în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii rezidă în neexecutarea, executarea cu în¬târziere ori neexecutarea, în tot sau în parte, a unui contract.
Dacă răspunderea delictuală este generată de săvârşirea unui delict civil, răspunderea contractuală, este urmarea neîndeplinirii întocmai a obligaţiei contractuale preexistente şi valabil încheiate.
Trăsătura comună celor două forme de răspundere civilă este esenţa lor identică, constând în scopul comun, acela de a repara un prejudiciu patrimonial cauzat altei persoane, printr-o faptă ili¬cită.
Răspunderea delictuală reprezintă dreptul comun în materie, cea contractuală având caracter special, derogator.

3. Răspunderea contravenţională este antrenată în situaţia co¬miterii unei contravenţii. Contravenţia este fapta care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea, este săvârşită cu vino¬văţie şi este prevăzută ca atare de lege sau alt act normativ.
Contravenţiile sunt fapte numeroase şi variate, fiind sancţio¬nate, fie cu măsuri de drept administrativ (amenda, avertismentul, confiscarea), fie, în mod excepţional şi atunci când gravitatea faptei o impune, cu închisoare contravenţională. Când se săvâr¬şesc mai multe contravenţii, sancţiunea pentru toate, se compune din cumulul amenzilor, fără ca prin această suma totală să dep㬺ească dublul maximului amenzii prevăzute pentru cea mai gravă din contravenţiile comise. Sediul materiei est e Legea nr. 2/2001.

4. Răspunderea disciplinară este forma răspunderii specifică dreptului muncii şi care constă într-un ansamblu de norme pri¬vind sancţionarea unor fapte de încălcare cu vinovăţie de către orice angajat, indiferent de funcţia pe care o ocupă, a obligaţiilor asumate prin contractul de muncă. Aceste fapte culpabile se nu¬mesc abateri disciplinare. Ele sunt sancţionate de articolul 100 din Codul muncii cu următoarelor sancţiunii disciplinare: mustra¬rea, avertismentul, reduceri salariale, retrogradarea şi desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
Răspunderea materială este şi ea o instituţie juridică proprie dreptului muncii şi este antrenată în cazul în care, angajatul, cu vinovăţie a încălcat obligaţiile de serviciu şi a cauzat o pagubă. Ea este recuperată prin emiterea unei decizii de imputare, ori prin asumarea de către salariat, a unui angajament de plată.
5.3. Condiţiile răspunderii juridice
Răspunderea juridică, indiferent de forma pe care aceasta o îmbracă, se poate declanşa numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- existenţa conduitei ilicite şi inexistenţa unor cauze care să înlăture răspunderea sau caracterul ilicit al faptei;
- rezultatul păgubitor
- legătura de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul pro¬dus
- vinovăţia făptuitorului faptei ilicite.

1. Conduita ilicită şi inexistenţa unor cauze care înlătură răs¬punderea sau caracterul ilicit al faptei
Conduita ilicită, cea care contravine normelor juridice, poate consta într-o acţiune sau inacţiune.
Datorită numărului mare şi diversităţii faptelor interzise, nor¬mele juridice nu le enumeră, înţelegându-se că orice altă acţiune contrară lor, este ilicită.
Răspunderea juridică poate fi atrasă şi pentru inacţiune, atunci când norma juridică prescrie obligativitatea săvârşirii unei fapte: de exemplu, omisiunea denunţării unui omor, lăsarea fără ajutor a unei persoane a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie etc.
Există situaţii şi împrejurării prevăzute de legiuitor, în care, deşi sunt întrunite celelalte condiţii ale răspunderii juridice, auto¬rul nu va fi tras la răspundere pentru conduita sa culpabilă.
Aceste cauze sunt cunoscute sub denumirea de cauze care în¬lătură caracterul ilicit al faptei. În dreptul penal ele poartă denu¬mirea de cauze care înlătură caracterul penal al faptei şi sunt în¬scrise de la articolul 44 la articolul 51 din Codul penal.
Aceste cauze, aşa cum sunt ele reglementate de Codul penal, sunt următoarele:
Legitima apărare este situaţia în care, fapta a fost comisă de autor pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva celui aflat în această stare, a altuia sau împo¬triva unui interes public şi care, fără acţiunea autorului ar fi pus în pericol grav, persoana, drepturile lui sau ale altora, ori interesul public.
Starea de necesitate reprezintă situaţia în care fapta a fost să¬vârşită pentru a salva de la un pericol iminent, care nu poate fi înlăturat astfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea autoru¬lui aflat în această situaţie, ale altuia, ori un interes obştesc.
Constrângerea fizică ori psihică este împrejurarea în care fapta a fost comisă din cauza unei violenţe fizice sau psihice că¬reia nu i-a putut rezista.
Cazul fortuit este situaţia al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări de neprevăzut.
Iresponsabilitatea reprezintă situaţia în care autorul, în mo¬mentul săvârşirii faptei, nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile faptelor sale, ori nu putea fi stăpân pe ele, din cauza alienaţiei mintale,ori alte asemenea cauze.
Beţia involuntară reprezintă acea stare în care fapta este co¬misă de autor, care în acel moment se găseşte în stare de beţie completă produsă de alcool sau alte substanţe, datorită unei îm¬prejurări independente de voinţa lui.
Minoritatea făptuitorului este situaţia în care fapta este săvâr¬şită de un minor, care la data săvârşirii ei, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.
Eroarea de fapt reprezintă situaţia în care autorul faptei, în momentul săvârşirii ei, nu cunoştea o situaţie, împrejurare, de care depinde caracterul ilicit al faptei.
În afara acestor cauze prevăzute de Codul penal, care înlătură fie răspunderea, fie executarea unor măsuri rezultate din stabilirea răspunderii făptuitorului, mai pot fi enumerate şi alte situaţii care au acelaşi efect exonerator de răspundere.
Prescripţia înlătură răspunderea juridică; în penal, înlătură uneori executarea pedepsei dacă aceasta nu a fost executată o anumită perioadă de timp; în civil, prescripţia poate duce fie, la pierderea putinţei de a mai executa o hotărâre judecătorească, fie în imposibilitatea de a mai chema în judecată şi trage la răspun¬dere pe autor pentru fapta ilicită comisă, dacă nu a fost exercitată acţiunea, în termenul de prescripţie prevăzut de lege.
Amnistia este actul de clemenţă care înlătură răspunderea pe¬nală pentru fapta săvârşită, iar în cazul în care intervine după condamnare, înlătură şi executarea pedepsei.
Graţierea este tot un act de clemenţă, care înlătură în tot sau în parte, executarea pedepsei, ori comutarea acesteia într-o pedeapsă mai uşoară.
Lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile ori împăcarea părţilor în cazul infracţiunilor pentru care legiuitorul a prevăzut necesitatea existenţei unei plângerii penale pentru pune¬rea în mişcare a acţiunii penale, are acelaşi efect de nepedepsire a autorului infracţiunii.
În ramura dreptului civil şi în dreptul muncii, ca şi în dreptul comercial de altfel, se regăsesc unele din cauzele care înlătură caracterul penal ori răspunderea penală, la care se mai adaugă altele specifice: fapta terţei persoane, fapte victimei, exercitarea unei îndatoriri de serviciu, forţa majoră etc.

2. Rezultatul păgubitor sau consecinţa faptei ilicite
Acest rezultat permite să se aprecieze, în majoritatea cazurilor, pericolul social al faptei ilicite.
În anume fapte ilicite, acest rezultat este tocmai elementul care probează săvârşirea ei. În alte situaţii, în funcţie de cuantumul prejudiciului creat, se stabilesc limite diferite de pedeapsă. Spre exemplu, un furt care a avut ca urmare un prejudiciu de până la 2 miliarde de lei, este pedepsit cu închisoare între 3 şi 15 ani, iar unul cu un prejudiciu peste acest plafon, cu închisoare între 10 şi 20 ani.

3. Legătura cauzală între conduită şi prejudiciu
Constituie a treia condiţie esenţială a răspunderii juridice, con¬siderată drept o condiţie obiectivă. Răspunderea juridică este de¬clanşată doar în situaţia în care, rezultatul ilicit este consecinţa acţiunii subiectului. Între cauză şi efect trebuie să existe o legă¬tură. Pentru a stabili legătura de cauzalitate trebuie cunoscute toate împrejurările cauzei, consecinţele faptei subiectului, analiza tuturor factorilor şi condiţiilor care au influenţat producerea re¬zultatului. Spunem că există raport cauzal între faptă şi prejudi¬ciu, atunci când acesta este generat, determinat de către fapta ili¬cită.

4. Vinovăţia
Vinovăţia desemnează atitudinea psihică a persoanei care să¬vârşeşte o faptă ilicită faţă de aceasta şi consecinţele ei.
Are două forme: intenţia şi culpa, fiecare cu câte două moda¬lităţi.
Intenţia directă este forma intenţiei în care autorul prevede re¬zultatul faptei şi îl urmăreşte.
Intenţia indirectă este atunci când autorul faptei prevede re¬zultatul ei, nu îl urmăreşte, dar acceptă posibilitatea producerii lui.
Culpa cu previziune sau imprudenţa este în situaţia în care, autorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l acceptă, soco¬tind fără temei că el nu se va produce.
Culpa fără prevedere sau neglijenţa este în situaţia în care, autorul nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia şi putea să le prevadă.
În dreptul civil, deosebit de formele vinovăţiei în dreptul penal prezentate mai sus, se face distincţie între dol (intenţia), impru¬denţa şi neglijenţa, iar generic, toate aceste forme de vinovăţie sunt denumite sub noţiunea de "culpă".