p1q9qn

Abstract
In the present paper I intent to present briefly the significance the first two analogies of Kant’s analogies of experience acquire in the modern Physics. With regard to the first one -; Principle of Per¬manence of Substance -; I try to examine the form taken in Phy¬sics as well as the way in which I can ground it physically. Regar¬ding the Second Analogy -; Principle of Succession in Time, in accordance with the Law of Causality -; I draft the relation bet¬ween this analogy and the Indetermination Principle. Thus, des¬pite the fact that this principle limits the universal and necessary applicability of this analogy, I try to argue that there are some epistemological reasons to consider our knowledge about determi¬nation as a ’parasite’ of the causal determination science.
Analogiile experientei reprezinta dupa unii autori punctul culminant al demersului kantian din cadrul Analiticii transcendentale. Ele, a caror analiza va reprezenta subiectul articolului de fata, fac parte din sistemul principiilor intelectului pur, care, conform lui Kant, sunt valabile „a priori si anterior oricarei experiente“, toate legile naturii supu¬nandu se lor. Aceasta aprioricitate este cea care le confera o aplicabilitate universala si necesara in lumea fizicii. Aici ne vom rezuma doar la o cercetare partiala a semnificatiei lor pentru fizica actuala, fara a face analiza lor din interiorul sistemului kantian (adica fara sa ne intereseze felul in care le a construit Kant sau felul in care le a demonstrat).
Primul principiu din cadrul Analogiilor experientei, denumit de Kant Principiul perma¬nentei substantei, este enuntat in felul urmator: „substanta persista in orice schimbare a fenomenelor si cuantumul ei in natura nu creste, nici nu scade“. Se poate remarca cu usurinta aici conceptia aristotelica despre „permanenta substantei“. In schimbare exista intotdeauna ceva care nu se schimba, adica exista ceva permanent. Aceasta permanenta este gandita ca fiind substanta. Deci substanta ar reprezenta substratul schimbarii. Cum am precizat mai sus, nu vom detalia insa argumentarea lui Kant, ci vom incerca doar sa vedem daca putem regasi si intemeia acest principiu in fizica.

Weizsacker, in studiul Kants «Erste Analogie der Erfahrung» und die Erhaltungssatze der Physik va pleca de la ideea ca relatia acestui prim principiu cu experienta, rezultata din utilizarea cuvantului „analogie“, va consta in faptul ca va exista mereu ceva in experienta care se va comporta fata de fenomene la fel cum o „substanta“ se comporta fata de „accidentele“ sale. Acest raport, care nu stabileste ce marime va juca de fiecare data ro¬lul „substantei“, este traductibil in limbajul fizicii actuale in felul urmator: exista in orice teorie fizica cel putin o marime care se conserva, aceasta marime fiind determinabila din structura specifica a teoriei respective. Este vorba aici de „principiul de conservare“, a carui anticipare ii sporeste valoarea lui Kant.
„Cuantum de substanta“ avea pentru Kant sensul de cantitate de materie, sens care corespunde termenului actual de „masa“. Dupa Weizsacker, principiul conservarii masei, desi este tot mai larg aplicabil din punct de vedere empiric, este totusi tot mai lipsit de evidenta pentru fizicianul teoretician. Conceptul de „masa inertiala“ nu este inteligibil a priori. In functie de conceptia despre materie adoptata, pot aparea diferite dificultati in aplicarea acestui principiu. Oprindu ne asupra fizicii particulelor elementare, faptul ca aceste particule se transforma unele in altele ne determina sa nu le mai putem considera substantiale. Crescand gradul de abstractizare, principiul conservarii masei a fost inlocuit aici de principiul conservarii energiei (sau a altor marimi). In mecanica clasica, pe langa energie, se mai conserva impulsul si momentul cinetic. In teoria speciala a relativitatii, principiul conservarii masei si cel al energiei se unifica, iar in teoria cuantica, prin modul de gandire specific „teoriilor de grup“ (datorat lui Felix Klein), a fost posibila mentinerea principiilor de conservare din teoria clasica. Conform lui Emmy Noether, numarul princi¬piilor de conservare invariante fata de transformari este identic cu numarul parametrilor independenti ai grupului. Weizsacker considera ca toate teoriile fizicii contemporane, fiind invarianti Lorenz (deci timpul fiind omogen), trebuie sa contina fiecare marimi ce se conserva si care se comporta fata de timp asa cum se comporta in teoriile clasice ener¬gia. Marimea respectiva va depinde de marimile de baza din teorie si de structura ma¬tematica a acesteia. Astfel, daca se considera ca orice teorie viitoare va fi un invariant Lorenz, atunci se poate considera ca principiile de conservare vor fi valabile in toate teo¬riile viitoare, fara a sti insa care este marimea ce se conserva.
In incercarea de a intemeia acest prim principiu kantian in fizica, Weizsacker porneste de la prezentarea explicita, pentru un caz simplu din mecanica, a calculului care ne con¬duce de la ecuatia newtoniana de miscare la principiul conservarii energiei , pe care insa nu este cazul sa l prezentam detaliat aici. Problema este ce anume ar trebui sa conside¬ram ca fiind echivalent cu „substanta“ kantiana? Weizsacker ne propune trei „candidati“: punctul de masa, valoarea masei si valoarea energiei. Tinand cont de faptul ca despre cuantumul substantei Kant ne vorbeste doar in a doua editie a Criticii ratiunii pure, Heidegger ne propune sa lasam la o parte conceptul de cuantum al substantei. Accep¬tand aceasta, nu ne ramane sa consideram ca „substanta“ decat punctul de masa. Punctul de masa il putem considera ca fiind reprezentarea simplificata a unui corp ale carui di¬mensiuni sunt foarte mici comparativ cu drumurile parcurse. Weizsacker incearca in arti¬colul sau sa vada ce consecinte rezulta daca este adoptata aceasta interpretare. Pentru a afla daca putem regasi trasaturi ale argumentatiei kantiene in structura fizicii, Weizsacker cerceteaza ce legaturi se pot stabili intre conceptul de substanta, forma ju¬decatii categorice si timp.
El va analiza mai intai relatia dintre forma judecatii categorice si timp. Afirmatia „la momentul t punctul de masa se afla in pozitia xi“ are forma unei judecati categorice. Su¬biectul ei este „punctul de masa“ iar predicatul „la momentul t in pozitia xi“. „In pozitia xi“ este o „proprietate contigenta“, adica o proprietate care revine obiectului doar in urma schimbarii in timp. Dar legile fundamentale din fizica moderna ne spun ca „proprietatile contingente“ ale obiectelor naturii isi determina propria schimbare in mod cauzal. Din punct de vedere formal logic am putea spune ca „afirmatiile contingente“ ar fi cele care specifica raporturi intre „proprietati contingente“ in concordanta cu niste legi. Deci „afirmatiile contingente“ sunt si ele niste judecati categorice de forma „obiectul x are, in momentul t, proprietatea A“. Structura acestora trebuie sa fie compusa din trei membri: „obiectul x“ (care este subiectul), proprietatea A si indicatia de timp t (care constituie predicatul). Dar Kant pune in relatie caracterul de substanta al subiectului unor astfel de judecati cu faptul ca fenomenele schimbatoare pot fi reprezentate doar ca determinatii ale timpului. Avand in vedere ca substanta, fiind substratul fenomenelor, reprezinta timpul insusi, vom putea citi propozitia „obiectul x are in momentul t proprie¬tatea A“ intr un alt mod. Astfel, subiectul logic va fi „momentul t“, iar ca predicat vom avea: „obiectul x are proprietatea A“. Prin urmare, noua forma ar fi „in momentul t obiec¬tul x are proprietatea A“.
Trecand la cealalta relatie -; cea a categoriei de substanta cu timpul -;, Weizsacker considera ca, deoarece ecuatiile fizicii sunt invariante fata de modificarea momentului initial, nu se poate constata prin nici un fenomen fizic care este valoarea coordonatei de timp absolute intr un anumit moment. Deci conceptul de „coordonata absoluta de timp“ nu are sens din punct de vedere fizic. Diferentele de timp pot fi insa extrase din pro¬prietatile obiectelor, a caror modificare se face dupa anumite legi. Weizsacker considera ca analiza einsteiniana a conceptului de timp, prin studiul mersului posibil al ceasurilor, este gandita in sensul lui Kant. Daca pe de o parte fiecare obiect, ale carui proprietati se modifica legic, reprezinta un ceas, iar pe de alta parte toate obiectele cad sub categoria de substanta, inseamna ca tot ceea ce cade sub categoria de substanta reprezinta timpul.
Aceasta concluzie il va „ispiti“ pe Weizsacker sa faca „un pas dincolo de Kant“. El va incerca sa lege afirmatiile contingente (cum ar fi de exemplu „Acest mar este rosu“) de afirmatiile atemporale (precum cele de tipul „Doi este numar prim“). Concluzia la care ajunge in urma demersului sau -; pe care nu este cazul sa l prezentam aici -; este ca preinte¬legerea posibilitatii ar putea tine de o anumita intelegere a judecatilor categorice, cum sunt ambele tipuri de afirmatii de mai sus. Atunci cand spunem ca „marul poate fi verde, rosu etc., dar acum este rosu“, termenul de posibilitate este folosit ontologic, iar atunci cand ne folosim de judecati atemporale, utilizarea termenului este una epistemo¬logica (posibilitatea se va reduce aici la posibilitatea necunoasterii noastre: „2 este numar prim? Da, 2 este numar prim.“). Dupa Weizsacker, din punct de vedere al istoriei limbii, afirmatia contingenta este mai veche decat cea atemporala. Deci am putea spune ca mo¬dul nostru de a concepe structurile atemporale il copiaza pe al celor contingente. Daca ar fi asa atunci succesiunea originaritatii ar fi urmatoarea: „timp si posibilitate ??obiect si proprietate ? subiect si predicat“. Din toate acesea rezulta o foarte interesanta conclu¬zie, si anume ca logicul ar fi subsumat fizicului (de acesta tinand temporalitatea).
Revenind acum la ideea substantei ca punct de masa, putem spune ca aceasta nu in¬deplineste doua trasaturi esentiale ale conceptului kantian de substanta: unitatea subs¬tantei si caracterul ei cantitativ.
Privitor la caracterul cantitativ, Kant ar fi conceput masa m atasata punctului de masa ca fiind cuantumul de materie prezent in acesta. Deci, prin constanta temporala a lui m, Kant ar fi inteles conservarea cuantumului de materie. Constanta lui m, in exemplul no¬stru doar presupusa, se poate demonstra din permanenta gandita in conceptul de subs¬tanta, iar aceasta constanta s ar putea lega de construirea punctului de masa prin inter¬mediul reprezentarii substantei ca fiind unitare.
Dar fizicianul contemporan nu mai este aici de aceeasi parere, pentru ca nu intelege parametrul „masa“ ca fiind neaparat cantitatea de materie. In acest sens, ecuatia prin care Einstein stabileste relatia dintre masa si energie ofera un rezultat teoretic esential in construirea principiului conservarii masei. Aceasta neconcordanta nu se intampla insa si in mecanica clasica, intrucat aici masa si energia sunt marimi separate. In teoriile de camp moderne se poate demonstra si constanta masei. Presupozitiile de la care se pleaca in aceasta demonstratie au un caracter mai special decat la Kant. Aceste presupozitii ar fi urmatoarele: omogenitatea timpului, posibilitatea de a deduce ecuatiile de camp dintr un principiu de invarianta si presupunerea faptului ca exista un „complex“ subsidiar campu¬lui respectiv care are printre „proprietatile“ sale contingente si pe aceea de a se infatisa sub forma unui numar de particule, numar care la randul sau este contingent. Sensul conceptual al acestor presupozitii -; exprimabile matematic -; nu este inca foarte clar. In teoria campului mai exista si alte principii de conservare in afara celui de conservare a energiei. Printre acestea ar fi principiul conservarii numarului de particule in general sau cel al conservarii unui anumit numar de particule (de exemplu, barionii). Insa aceste principii nu au nivelul de generalitate al principiului conservarii energiei. Poate de aceea este mai corect ca ele sa fie denumite „legi de conservare“.
Concluzia lui Weizsacker este ca, ramanand in cadrul fizicii anterioare aparitiei teoriei campului, desi gasim confirmarea rezultatelor lui Kant, nu putem totusi readuce in cadrul fizicii respective argumentarea transcendental filosofica. Aceasta fizica ar putea contribui la verificarea „demonstratiilor“ filosofice kantiene cel mult cu exemplificari, dar in nici un caz cu argumente proprii. Nu acelasi lucru se poate spune si despre cercetarile actuale din domeniul fizicii (se au in vedere aici teoriile de unificare), in care argumentatiile de tip kantian devin relevante in mod direct. Aceasta este cu putinta intrucat in cadrul noii fizici dispare diferenta ferma dintre principii si legi speciale, cele din urma fiind deduse intr o proportie tot mai mare din principii. Astfel, delimitarea intre fizica si filosofia transcendentala este din ce in ce mai putin neta. In acest fel, putem spune ca ideile kan¬tiene, devenind relevante nemijlocit pentru fizica, sunt tot mai deschise unei critici deta¬liate din partea fizicii.
Trecand la cea de a doua analogie, trebuie spus inca de la inceput ca discutiile legate de aceasta au fost mult mai ample si mai complexe. Aici nu vom face decat sa evidentiem foarte sumar o parte din problemele puse fizicii de aceasta analogie. Denumita de Kant „principiul succesiunii in timp dupa legea cauzalitatii“, ea este enuntata astfel: toate schimbarile au loc dupa legea legaturii dintre cauza si efect. Avem doua tipuri de cauza¬litate: una obiectiva, referitoare la inlantuirea obiectelor, starilor de fapt etc. si alta su¬biectiva, referitoare la inlantuirea formelor noastre de reprezentare. O problema impor¬tanta a acestei analogii este legarea cauzalitatii subiective de cea obiectiva.
Beck, preluand conceptia lui Heisenberg, considera ca pentru evenimentele subato¬mare ale fizicii cuantice, principiul determinismului nu mai poate fi aplicat. Acest princi¬piu sustine ca, daca specificam parametrii relevanti ai unui eveniment E1 si cei ai unei legi, vom putea prezice cu o exactitate nelimitata parametrii unui eveniment ulterior E2 care va avea loc in interiorul aceluiasi sistem fizic. In cazul mecanicii cuantice, legea are doar un caracter probabil, iar parametrii evenimentelor pot fi determinati cu o exactitate limitata. Deci s ar putea spune ca principiul nedeterminarii din mecanica cuantica ar conduce la infirmarea principiului cauzalitatii. Dar Beck va incerca in acest articol sa concilieze principiul nedeterminarii cu cea de a doua analogie, care, daca este bine inte¬leasa si completata, poate contribui la constituirea principiului nedeterminarii.
Este general impartasita parerea ca in domeniul obiectelor macrofizice este utilizabila analogia a doua, pe cand in cel al obiectelor microfizice trebuie folosit principiul nede¬terminarii. Atunci am putea spune ca aceasta analogie n ar mai avea, asa cum sustinea Kant, o aplicabilitate universala si necesara. Insa Beck considera ca analogia este nece¬sara in structura demonstratiei principiului nedeterminarii, iar limitele de aplicabilitate ale acestuia fata de cele ale analogiei nu depind de legile mecanice si statistice, ci au o baza epistemologica. Este tocmai ce va incerca sa demonstreze Beck in acest articol.
In cadrul celei de a doua analogii este demonstrat ca daca toate reprezentarile sunt succesive, atunci trebuie sa existe altceva decat succesiunea acestor reprezentari care sa ne serveasca drept indiciu pentru succesiunea starilor. Altfel spus, faptul ca reprezentarea R1 este urmata de reprezentarea R2 nu este o conditie suficienta pentru a afirma ca starile S1 si S2 -; care corespund in plan obiectiv lui R1 si R2 -; sunt succesive. Mai mult chiar, aceasta succesiune a reprezentarilor nu este suficienta nici pentru a sustine ca exista un eveniment (adica o trecere de la S1 la S2) in locul unei stari complexe, de durata, ale carei componente sunt S1 si S2. Analiza conditiilor pentru a arata aceasta reprezinta ar¬gumentul central in raspunsul pe care l a dat Kant obiectiei lui Hume.
Sunt interesante concluziile la care ajunge Beck in urma comparatiei pe care o va face intre fizicianul indeterminist pe de o parte, Kant si Hume pe de alta parte. Daca intre Hume si fizician se descopera o asemanare, ambii facand o distinctie intre evenimente si stari de durata, intre Kant si fizician putem spune ca exista un dezacord. Kant sustine ca starile pot fi considerate ca fiind evenimente doar daca sunt in relatie cauzala, pe cand fizicianul recunoaste drept evenimente si pe cele care se afla doar intr o relatie statistica. Dar se pune acum intrebarea: de unde stie fizicianul ca E2 urmeaza in timp lui E1? Sau, mai clar formulata, de unde stie el ca reprezentarile R1 si R2 sunt reprezentari ale eveni¬mentelor in discutie daca acestea nu sunt legate cauzal nici intre ele, nici de repre¬zentari? In situatia in care se admite ca E1 si E2 sunt evenimente, dar se respinge ca ele sunt legate cauzal, atunci cea de a doua analogie va trebui respinsa.
Pentru a si putea argumenta ipoteza ca exista temeiuri epistemologice care sa ne faca sa consideram stiinta noastra despre nedeterminare ca pe un „parazit“ al stiintei noastre despre determinarea cauzala, Beck este de parere ca, pe langa cea de a doua analogie, am mai avea nevoie de un postulat. Pentru a l putea formula, se va folosi de doua expe¬rimente.
Primul dintre experimente pare sa conduca la demonstrarea principiului indetermi¬nist. Astfel, sa presupunem ca avem un ceas pe care putem citi momentele t1, t2 etc. atunci cand limba acestuia este in pozitiile C1, C2 etc. Aceste momente, adica t1, t2 etc., le numim sir de ore. Intotdeauna cand percepem o raza de lumina L1 de la un aparat (de exemplu de la un spectrometru cu scintilatie), fixam ceasul pe C1 si spunem ca raza a aparut in momentul t1. Ulterior constatam ca atunci cand ceasul indica C2 (adica suntem la un moment t2>t1) noi vom observa doar intr o fractiune de cazuri o a doua raza de lumina L2, desi teoria clasica ne spune ca ar trebui sa vedem de fiecare data la t2 o noua raza de lumina. Daca interpretam raza din momentul t1 ca pe un indiciu pentru un eve¬niment subatomar E1, iar raza din t2 ca fiind un indiciu pentru un alt eveniment subato¬mar E2, atunci suntem fortati sa negam faptul ca el ar fi cauza lui E2, ele neaflandu se intr o corelatie deplina. 23
Dar, in lumina celei de a doua analogii, se pune intrebarea de ce anume sustinem ca E1 si E2 sunt evenimente? Razele de lumina, fiind analoge reprezentarilor kantiene, tre¬buie sa fie succesive atata vreme cat ele apar. Deoarece raza din t2 poate interveni chiar inaintea celei din t1 inseamna, conform analogiei a doua, ca ceea ce a fost reprezentat prin raze nu sunt evenimente. Intr o asemenea situatie, sustine Beck, este trivial sa sustii ca ele nu sunt legate cauzal. Prin afirmatia ca nu sunt evenimente legate cauzal, inde¬terministul vrea sa sustina mult mai mult. 24
Aici indeterministul va trebui sa se refere la cea de a doua analogie. Ceasul fiind un obiect de marime medie, va trebui citit intr o ordine clar stabilita (C1 inaintea lui C2), si asta independent de faptul ca L1 si L2 (simultane, in mod normal, cu C1 si respectiv C2) sunt asociate invariabil cu sirul de momente temporale ale ceasului. Decizia ca starile (Zustande) subatomare E1 si E2 sunt evenimente (Ereignisse) nelegate cauzal depinde de mai multe elemente. Depinde mai intai de decizia anterioara ca starile C1 si C2 sunt legate cauzal (adica sunt legate invariabil in aceasta ordine). Apoi, ar fi dependenta si de faptul empiric ca sirul L nu este in corelatie invariabila cu sirul C. 25
Sunt necesare aici cateva precizari. Aceasta afirmatie vrea sa spuna ca razelor L1 si L2 nu le corespund intotdeauna C1 si respectiv C2, ci este posibil ca lui L1 sa i corespunda C2, iar lui L2 sa i corespunda C1. Adica se poate ca evenimentul E1 pe care l putem consi¬dera drept „cauza“ lui E2 sa fie perceput intr un moment ulterior perceperii evenimentu¬lui E2, pe care l putem considera drept „efectul“ lui E1. Lucrurile se petrec in acest fel in cazul in care, pe de o parte mijlocul de transmitere a informatiei (lumina, sunetul etc.) are o viteza mai mica decat viteza cu care se deplaseaza obiectul ce reprezinta suportul fizic al evenimentelor E1 si E2, iar pe de alta parte observatorul are o anumita plasare in spatiu. Detaliind, asa ceva se intampla atunci cand, de exemplu, un neutrino se depla¬seaza prin apa (viteza de deplasare a acestuia fiind mai mare decat viteza luminii intr un astfel de mediu) si cand observatorul va fi situat in interiorul convexitatii unui hiperbo¬loid care reprezinta locul geometric al punctelor ce au proprietatea ca diferenta dintre distanta fata de punctul in care se produce evenimentul E1 si distanta fata de punctul in care se produce evenimentul E2 este constanta. Acest exemplu, tinand de domeniul mi¬crofizicii, ar mai necesita cateva precizari a caror prezentare ar complica lucrarea de fata. De aceea, vom da un alt exemplu mai putin problematic si mai sugestiv. Vom considera un tun care lanseaza un proiectil a carui viteza de deplasare depaseste viteza sunetului. Daca ne vom situa in interiorul convexitatii hiperboloidului a carui descriere am facut o mai sus, vom percepe zgomotul produs de explozia cauzata de lovirea tintei de catre proiectil inaintea zgomotului produs de explozia din momentul lansarii.
Beck considera ca ar mai fi nevoie si de un principiu care sa lege sirul E cu sirul L. Pentru a demonstra aceasta se foloseste de un al doilea exemplu. Sa presupunem ca vom fixa ceasul la C1 atunci cand vedem in departare ca s a tras cu un tun. Vom constata ca auzim explozia intotdeauna atunci cand ceasul indica C2 (daca desigur pozitia noastra nu s a schimbat fata de cea din momentul t1). Aceasta nu ne arata ca a avut loc o succesiune obiectiva de evenimente (o raza de lumina, iar apoi zgomotul exploziei), ci ca a existat o situatie complexa care cuprinde simultan lumina si zgomotul. Acest exemplu este asemanator cu cel dat Kant cu perceptia casei, in opozitie cu cel in care este vorba de perceptia corabiei. Acest exemplu il va face pe Beck sa introduca urmatorul principiu: re¬latia temporala dintre C1, L1 si E1 trebuie sa fie identica cu relatia dintre C2, L2 si E2. Altfel spus, ar trebui ca si L1 sa fie identic cu L2 (aceasta din punctul de vedere al naturii lor). Acest postulat nu este indeplinit in exemplul nostru cu tunul, pentru ca L1 este lu¬mina, iar L2 este sunetul. Prin urmare sirul L nu mai este un indiciu pentru sirul E.
Dupa Beck, postulatul nu este indeplinit nici in cazul descoperirii unor momente dife¬rite de reactie la observatori astronomici diferiti. Am putea considera ca utilizam cu¬noasterea noastra despre regularitatile astronomice pentru a masura timpii de reactie psihica, la fel cum ne folosim de cunoasterea noastra despre explozii si despre viteza lu¬minii pentru a determina viteza sunetului.
Revenind la argumentarea lui Beck, el spune ca daca postulatul enuntat de el nu se indeplineste, dar putem masura diferentele dintre intervalul de timp L1 E1 si intervalul de timp L2 E2 (desi nu spune cum anume s ar putea face aceasta), noi putem generaliza pos¬tulatul, fiind astfel posibila utilizarea lui pentru constatarea ordinii obiective in lantul E. Postulatul, in aceasta formulare, este un caz limita.
Dupa Beck, intrucat in primul experiment (pe care l am imaginat pentru a incerca o clarificare a evenimentelor subatomare) intervine corelatia complicata intre sirurile C, L si E, suntem tentati sa credem ca nu putem arata in nici un fel ca postulatul este indepli¬nit printr o observatie oarecare, independenta a membrilor lantului E. Deci, daca vrem sa inferam de la insiruirea L la insiruirea de evenimente E, va trebui sa consideram postula¬tul enuntat de Beck ca fiind o premiza a priori.
In cazul in care vom presupune atat analogia a doua (pentru a fixa insiruirile de eve¬nimente C si L), cat si postulatul (pentru a transforma starile obiective intr o insiruire de evenimente E), atunci intrebarea noastra va fi doar una empirica; si anume, daca eveni¬mentele E se afla, fara exceptie, in relatie sau nu?
Pentru Kant, evenimentele E erau in relatie (neavand motive in acea vreme sa creada altfel). Astazi insa, experienta ne arata ca aceste evenimente nu mai sunt in relatie. Dar, pentru a se putea ajunge la aceasta concluzie, a trebuit in primul rand ca a doua analogie sa ordoneze in timp evenimentele C, in al doilea rand a fost necesar ca postulatul enuntat de Beck sa sincronizeze evenimentele E cu evenimentele L si, in sfarsit, studiul empiric a fost cel care a sincronizat evenimentele L cu evenimentele C. Deci, putem spune ca exista temeiuri epistemologice pentru a considera stiinta noastra despre nede¬terminare ca fiind un „parazit“ (Parasiten) al stiintei noastre despre determinarea cau¬zala. Cu alte cuvinte, doar prin determinarea cauzala a obiectelor de marime medie (cu ajutorul celei de a doua analogii), am putut dobandi indicii despre relatiile necauzale dintre obiectele microfizice.
Bibliografie
* * * Istoria stiintei si reconstructia ei conceptuala, selectia textelor si traducere de I. Parvu, Ed. St. si Enciclopedica, 1981.
H. Allison, Kant’s Transcendental Idealism. An Interpretation and Defense, Yale University Press, New Haven, Londra, 1983.
L. W. Beck, „Die Zweite Analogie und das Prinzip der Unbestimmheit“ in Gerald Prauss (ed.), Kant. Zur Deutung seine Theorie von Erkennen und Handeln, Kipenleuer&Witsch, Köln, 1973, p. 167 175.
I. Kant, Critica ratiunii pure, Ed. Stiintifica, 1981.
C. Fr. von Weizsacker, „Kants «Erste Analogie der Erfahrung» und die Erhaltungsgesatze der Physik“ in Gerald Prauss (ed.), Kant. Zur Deutung seine Theorie von Erkennen und Handeln, Kipenleuer & Witsch, Köln, 1973., p. 151 166.