Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Activităţi independente de studiu formativ
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 


3.1. Documentarea

Cantitatea de cunoştinţe acumulate de omenire pe parcursul existenţei sale a ajuns în epoca contemporană la un volum care-l face practic inaccesibil integral unei singure persoane. Drept consecinţă, au apărut specializările în diferite domenii ale cunoaşterii, iar tendinţa actuală este aceea a diversificării acestor specializări.
Diversificarea înregistrează tendinţe distincte. Într-un sens se constată îngustarea treptată a domeniului de specializare până la o singură temă. De exemplu, specialiştii în construirea şi exploatarea mijloacelor de producţie - inginerii - s-au specializat treptat, pe parcursul istoriei acestei preocupări, în diferite tehnologii: mecanice, textile, de construcţii, chimice, electrice etc. În cadrul aceluiaşi domeniu cantitatea de cunoştinţe a crescut în continuare, ceea ce a impus o nouă specializare, pe domenii mai restrânse; astfel, au apărut în electrotehnică specialiştii în energetică, instrumente de măsură şi control, maşini electrice etc. Practicarea profesiunii de inginer pe un anumit profil, practică ce presupune elaborarea de soluţii şi cunoştinţe noi impune o specializare şi mai accentuată, "tematică", pentru a cuprinde totalitatea cunoştinţelor relevante situaţiilor problematice aferente. Astfel, în practica profesională, se întâlnesc specialişti în utilizarea energiei electrice care poate fi aprofundată în aparate electrocasnice, cuptoare electrice, iluminat electric, tracţiune electrică ş.a..
În alt sens se asistă la definirea unor zone interdisciplinare ale cunoaşterii, de confluenţă ori de înt




âlnire (de graniţă) între domenii diferite. Exemplul concludent în acest sens este definirea electromecanicii, domeniu interdisciplinar între electrotehnică şi mecanică; specializarea în acest domeniu permite abordarea problemelor aferente de către o singură persoană. Lipsa unei asemenea specializări ar impune necesitatea conlucrării pluridisciplinare a doi specialişti - unul în mecanică, altul în electrotehnică - pentru rezolvarea aceloraşi probleme.
Având în vedere faptul că elaborarea unei soluţii de actualitate la o problemă se bazează pe interpretarea cunoştinţelor relevante existente, ca şi faptul că aceste cunoştinţe înregistrează o permanentă îmbogăţire, specialistul este pus în situaţia de a se documenta permanent, de a lua la cunoştinţă faptele noi şi a-şi restructura cunoştinţele anterioare în raport cu acestea. Nerespectarea acestei cerinţe implică riscul unor soluţii inoperante (nepotrivite situaţiei), perimate (învechite) sau ineficiente, funcţie de unul sau mai multe criterii - tehnologice, economice, ergonomice, ecologice- soluţii amendate mai devreme sau mai târziu de practică.
Documentarea este calea prin care specialistul, beneficiar de informaţie, dobândeşte cunoştinţele necesare realizării scopurilor sale (profesionale) elaborate de predecesori sau contemporani, autori ai informaţiilor respective. În esenţă documentarea priveşte totalitatea acţiunilor întreprinse pentru obţinerea de informaţii amănunţite, diversificate şi temeinice, pe bază de documente.
Prin informaţie se desemnează fiecare element nou de cunoaştere în raport cu totalitatea cunoştinţelor prealabile cuprinse în semnificaţia unui simbol sau a unui grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, imagini plastice, indicaţie a unui instrument ş.a.). Informaţia verificată şi confirmată are valoare de cunoştinţă. Calităţile de informaţie şi cunoştinţă ale aceluiaşi conţinut semantic sunt relative: orice cunoştinţă are valoare de informaţie pentru persoana care o percepe pentru prima dată, orice cunoştinţă elaborată de o persoană (formulată şi verificată pe plan individual, de exemplu, legea lui Ohm) are valoare de informaţie pentru alţii până când devine certitudine, prin verificarea şi utilizarea ei de către specialiştii domeniului respectiv; o informaţie devine prin confirmări repetate cunoştinţă.


Obiectivele documentării. Obiectivul general al documentării constă în acumularea unor cunoştinţe noi pentru persoană, în scopul asigurării unui fond informaţional necesar iniţierii şi orientării într-un domeniu definit (documentare de iniţiere), sau în scopul aprofundării cunoaşterii unei anumite teme dintr-un domeniu în care persoana este bine iniţiată (documentare de aprofundare).
Conştientizarea scopului urmărit prin documentare - în formă concretă, prin denumirea domeniului ori a temei - este esenţială, deoarece acesta va deveni criteriul determinant al modului în care se va proiecta realizarea obiectivelor parţiale. De exemplu, zona de căutare a informaţiei este mai bine delimitată în cazul documentării de iniţiere (domeniul specific), decât în cazul celei de aprofundare, când limitele se extind în direcţii imprevizibile sau greu previzibile (domenii nespecifice). Mijloacele preponderent utilizate în cazul documentării de iniţiere (cursuri, manuale, tratate) diferă de cele folosite în cazul documentării de aprofundare (reviste, monografii, studii, comunicări, teze de doctorat).
Documentarea de iniţiere specifică perioadei de studiu comprehensiv-acumulativ se realizează prin trei niveluri de informare:
- Informarea generală, permanentă sau curentă, care conferă persoanei un orizont ştiinţific din ce în ce mai larg, îi asigură actualitatea cunoştinţelor, ancorarea în problematica lumii contemporane, orientarea către valori dezirabile ale preocupărilor sale profesionale, îi cultivă interdisciplinaritatea.
- Informarea fundamentală, care asigură asimilarea noţiunilor şi principiilor unei discipline sau ale unui domeniu.
- Informarea tematică, care aprofundează cunoştinţele de bază prin îmbogăţirea detaliilor, nuanţarea cauzalităţilor, diversificarea implicaţiilor, analiza excepţiilor etc.

Documentarea de aprofundare, specifică studiului creativ-productiv se realizează prin informarea tematică din perspectiva utilităţii ei pentru rezolvarea unor probleme noi, pentru elaborarea de noi cunoştinţe. Desigur, informarea generală are un rol semnificativ prin faptul că influenţează definirea problemelor luate în studiu şi elaborarea noilor soluţii.
Privite evolutiv, cele două scopuri ale documentării sunt într-o relaţie de interdependenţă. Aprofundarea unei teme presupune iniţierea prealabilă a persoanei în domeniul căruia îi aparţine tema respectivă. Fără cunoştinţe generale temeinice într-o disciplină nu se poate aspira la specializare într-o anumită problemă. Prin urmare, documentarea de iniţiere precede documentarea de aprofundare, fiind o condiţie a acesteia.
Aprofundarea unei teme poate duce, de asemenea, la zone de întâlnire ale domeniului căruia îi aparţine cu domenii învecinate; în asemenea situaţii documentarea de aprofundare va genera nevoia de iniţiere a persoanei în domenii noi. Se poate constata cum obiectivul general al documentării poate determina pe o perioadă dată schimbarea scopului urmărit. Calitatea iniţierii persoanei într-un domeniu este unul dintre factorii determinanţi ai performanţelor în aprofundarea cunoaşterii unui aspect al domeniului, aprofundare care, la rândul ei, perfecţionează gradul de iniţiere şi o diversifică.
Obiectivele derivate din obiectivul general etapizează activitatea de informare după cum urmează:
- Căutarea informaţiei impune confruntarea persoanei cu masa informaţională elaborată de-a lungul timpului într-un anumit domeniu. Ea constă în identificarea surselor, a documentelor purtătoare de informaţie şi a posibilităţior de acces la acestea.
Identificarea incompletă a informaţiilor relevante existente reprezintă unul din riscurile importante ale documentării. Ea poate conduce la soluţii parţiale ori interpretări depăşite. Criteriul de evaluare a căutării informaţionale este unul cantitativ şi constă în raportul dintre informaţia existentă şi cea identificată.
- Prelucrarea informaţiei presupune alegerea (selectarea) celor relevante, interpretarea lor comprehensivă şi critică, de asemenea integrarea informaţiilor în structura cunoştinţelor anterioare ale persoanei.
Riscul insuficientei prelucrări a informaţiei constă în neintegrarea ei asimilativă în sistemul de cunoştinţe al persoanei, ceea ce conduce la o operaţionalitate limitată a acesteia. Ignorarea unor noutăţi (selectare defectuoasă) echivalează cu neidentificarea ei; neînţelegerea esenţei ori semnificaţiilor noilor cunoştinţe, face ca acestea să reprezinte doar un spor cantitativ, nu şi unul calitativ; persoana o va putea utiliza doar în situaţii foarte asemănătoare cu cele în care au fost percepute, nu şi în situaţii noi. Neintegrarea informaţiei în sistemul de cunoştinţe ale persoanei limitează posibilitatea utilizării ei pentru sinteze ample, analize fine sau interpretări diversificate. Toate aceste neajunsuri ale prelucrării informaţiei conduc la ceea ce se cunoaşte sub denumirea de memorare sau învăţare mecanică ("toceală").
Criteriul de evaluare a prelucrării informaţiei este unul calitativ şi constă în eficienţa utilizării ei în situaţii noi, semnificativ diferite de cele în care a fost percepută.
- Fixarea informaţiei se realizează prin memorare directă, securizată de consemnarea în fişe a noutăţilor dobândite (elaborarea de documente noi, de uz personal).

Conştientizarea scopului urmărit, căutarea informaţiei şi fixarea informaţiei constituie invarianţii documentării, reperele strategice prin care se realizează obiectivul general al activităţii, anume acumularea cunoştinţelor şi informaţiilor.

3.1.1. Tehnica căutării informaţiei

Sursele de informare. Mijloacele purtătoare de informaţie se numesc documente. Documentele se clasifică, în funcţie de originalitatea informaţiei, în documente primare şi secundare, iar în funcţie de răspândirea lor, în documente publicate şi nepublicate.
Documentele primare "sunt cele în care autorii îşi prezintă rezultatele unor studii ca lucrări originale, ale unor activităţi ştiinţifice, de cercetare şi proiectare". Documentele primare sunt utilizate preponderent în documentarea de aprofundare.
Documentele secundare conţin "rezultatul unor prelucrări analitice şi sintetice a documentelor primare". Aceste documente orientează persoana în căutarea informaţiei, indică documentele primare care tratează anumite probleme, teme ori domenii. Documentele secundare sunt utilizate preponderent în documentarea de iniţiere, sau studiul comprehensiv-acumulativ.
Documentele publicate sunt materiale difuzate pe o scară relativ largă în raport cu populaţia căreia se adresează. Ele se găsesc cu probabilitate crescută în instituţiile "păstrătoare" de informaţie, în biblioteci, accesibilitatea lor fiind astfel asigurată pe o perioadă îndelungată după data publicării.
Documentele nepublicate descriu şi prezintă date concrete ale unor studii sau cercetări; ele sunt multiplicate într-un număr restrâns de exemplare, uneori nu există copii, ceea ce le face greu accesibile specialiştilor. Documentele nepublicate sunt păstrate, în general, în arhive.
Manualele şcolare şi cursurile universitare sunt surse speciale de informaţie utilizate ca mijloace de bază în documentarea de iniţiere. Ele conţin cunoştinţe sistematizate cu un grad crescut de generalitate. Autorii de manuale sau cursuri selectează cunoştinţele fundamentale din domeniu şi le sistematizează astfel încât asimilarea să fie cât mai facilă, funcţie de vârsta şi nivelul de cunoştinţe ale celor cărora le sunt destinate. Cursurile integrează şi bibliografia pe baza căreia au fost elaborate, bibliografie utilizabilă în scopul aprofundării cunoştinţelor prezentate.
În categoria documentelor primare publicate se includ tratatele, monografiile şi sintezele analitice. Acestea sunt folosite pentru informarea fundamentală şi informarea tematică, atât în documentarea de iniţiere (studiul comprehensiv-acumulativ), cât şi în cea de aprofundare (studiul creator-productor).
- Tratatele sunt cărţi ştiinţifice în care sunt expuse metodic problemele fundamentale ale unei discipline.
- Monografiile sunt cărţi ştiinţifice care conţin analiza multilaterală a unei anumite probleme. Sunt lucrări cu grad crescut de originalitate, de definire a unui concept nou, de descriere a unui fenomen, după o mare diversitate de criterii.
- Sintezele analitice sunt cărţi ce cuprind lucrări ştiinţifice axate pe un anumit subiect care prezintă literatura privind tema respectivă pe o perioadă dată de timp, în formă sistematizată, evaluată şi interpretată de autor.
- Revistele periodice de specialitate cuprind trei categorii de lucrări ştiinţifice: -lucrări originale care prezintă pe scurt desfăşurarea şi rezultatele unei cercetări; -lucrări provizorii care cuprind rezultate parţiale ale unor studii în curs, sau poziţii, note, comentarii originale privind rezultatele obţinute de alţi cercetători; -lucrări de sinteză pe o anumită temă.
Datorită faptului că articolele de specialitate îşi pierd relativ repede actualitatea (în medie aproximativ 5 ani), consultarea revistelor de specialitate se face de la ultimul număr către cele anterioare.
Revistele de specialitate se folosesc pentru informarea gene rală a specialistului ceea ce presupune urmărirea continuă a unei publicaţii, de asemenea pentru informarea tematică, retrospectivă.
- Brevetul cuprinde informaţii concrete, rezultate ale activităţii de invenţie în domeniul tehnic. Este sursă de informaţie actuală, fiind publicată sub formă de fascicole cu structură standardizată. Se utilizează ca sursă de informare tematică în documentarea de aprofundare.
- Standardele conţin informaţii despre caracteristicile de calitate ale produselor necesare includerii lor într-o categorie cunoscută pe plan mondial. Se utilizează în documentarea de aprofundare.
- Cataloagele de prospecte descriu produsele unor firme, în scop de reclamă.
- Ziarele, cotidienele sau săptămânalele, semnalează apariţia unor noutăţi cu impact crescut din cele mai diferite domenii, inclusiv tehnic.
- Volumele ce cuprind lucrările unor conferinţe sau congrese tematice, cu condiţia ca materialele să fie integral redate, cuprind informaţii de mare actualitate. Sunt surse de informare tematică, utilizabile atât în documentarea de iniţiere, cât mai ales în cea de aprofundare.
Documente primare nepublicate sunt:
- Rapoartele de cercetare care conţin descrieri amănunţite ale unor lucrări de cercetare ştiinţifică: ipoteze investigate, tehnologii utilizate, rezultate obţinute pe diferite direcţii de investigare, obstacole apărute pe parcurs, depăşite sau nu, costuri, evoluţii de perspectivă etc.
- Tezele de doctorat prezintă soluţii originale la probleme propuse de autor. Pe lângă soluţia promovată, în aceste documente se găsesc sinteze bibliografice utile la tema ce cuprinde problema supusă rezolvării.
- Proiectele şi documentaţiile tehnice destinate aplicării efective conţin soluţii detailate concrete, tehnologia lor de aplicare şi rezultatele anticipate. Rezultate ale activităţii de studiu şi cercetare, aceste documente sunt aplicabile ca atare doar în situaţia pentru care au fost elaborate. Orice utilizare în situaţii similare presupune un studiu de adaptare a soluţiilor propuse la noua situaţie.
O formă aparte a acestor documente este reprezentată de ofertele de implementare lansate de autor şi proiectele participante la licitaţii care cuprind doar soluţia de principiu, rezultatele garantate şi costul realizării proiectului, fără a detaila soluţiile de etapă în conţinut şi nici tehnologia de aplicare: aceste restricţii sunt impuse de necesitatea protejării drepturilor autorilor.
- Studiile de fezabilitate sunt documente prin care se prezintă oportunitatea şi eficienţa unei investiţii. Ele prezintă aspectele economice de perspectivă, costurile aferente şi rezultatele economice anticipate în condiţiile aplicării unui anumit proiect.
- Materialele întrunirilor ştiinţifice: seminarii, simpozioane, conferinţe, congrese, cuprind lucrări care comunică, în rezumatul autorului, informaţii cu aport original.
Documentele primare nepublicate sunt relativ greu accesibile. Ele se găsesc în arhivele instituţiilor în cadrul cărora au fost elaborate, ale acelora cărora le-au fost destinate, eventual în biblioteci specializate pe domenii sau teme. Deseori accesibilitatea este limitată şi de caracterul secret al acestor documente.
Documentele secundare, cele care conţin materiale informative selectate, concentrate şi ordonate, se găsesc în următoarele tipuri de prezentare: sub formă de volume (cărţi, reviste), de fascicule, de fişe şi programe informatizate.
Documentele secundare, publicate sub formă de volum, includ:
- Dicţionarele cuprind liste de cuvinte şi expresii cu precizarea semnificaţiei lor în aceeaşi limbă sau în traducere. Cele mai frecvent utilizate în documentare sunt: dicţionare bilingve; dicţionarul explicativ - prezentarea unor noţiuni şi a sensurilor de utilizare în aceeaşi limbă (spre exemplu Dicţionarul explicativ al limbii române); se adresează unui public larg, nespecializat; dicţionare pe domenii - explică termenii de specialitate utilizaţi în domeniul respectiv (spre exemplu Dicţionarul tehnic, Dicţionarul electrotehnic, Dicţionarul de psihologie, Dicţionarul de pedagogie); se adresează unui public mai restrâns, iniţiat sau în curs de iniţiere într-un domeniu de specialitate; dicţionare de cuvinte rare (spre exemplu Dicţionarul de neologisme, Dicţionarul de arhaisme, Dicţionarul de regionalisme).
- Enciclopediile sunt lucrări de proporţii diferite "care tratează sistematic termeni de bază (nume comune şi proprii), noţiuni din toate domeniile sau dintr-un anumit domeniu de cunoaştere, fie în ordine alfabetică, fie pe probleme sau pe ramuri ". Enciclopediile pot avea un caracter universal - cele care tratează termeni din toate domeniile ştiinţei şi tehnicii - sau de specialitate - cele care tratează termeni dintr-un anumit domeniu. Explicaţiile enciclopedice sunt mai detaliate decât cele din dicţionare; ele cuprind referiri la: definiţii, explicaţii etimologice, aspecte istorice, referinţe bibliografice indicând lucrări de bază pentru subiectul respectiv. Periodic, enciclopediile se actualizează şi se retipăresc.
Dicţionarele şi enciclopediile sunt lucrări de referinţă utilizate preponderent în documentarea de iniţiere.
- Revistele de referate sunt publicate de biblioteci sau asociaţii de profesionişti. Aceste reviste semnalează lucrările originale apărute şi le prezintă sub formă de rezumat. Cea mai cunoscută revistă de referate în domeniul electric apare în limba engleză sub numele de "Electrical and Electronics Abstracts", fiind destinată ingineriei electrice şi electronice. Între apariţia unei lucrări originale şi semnalarea ei într-o revistă de referate există un decalaj minim de 6 luni.
- Revistele de titluri sunt destinate semnalării rapide a noilor apariţii; ele publică datele de identitate ale lucrărilor (autori, titlu, locul şi data apariţiei) pe domenii şi chiar teme. În România asemenea reviste de titluri sunt publicate de Institutul Naţional de Informare şi Documentare (I.N.I.D.).
Publicaţiile de semnalare (revistele de referate şi de titluri) sunt documente utilizate preponderent în documentarea de aprofundare.
- Publicaţiile de sinteză cuprind informaţii şi date care prezintă stadiul şi tendinţele de dezvoltare ale unei probleme sau teme, într-o formă sistematizată şi generalizată.
Sintezele sunt utile în documentarea de aprofundare atunci când apare necesitatea introducerii şi orientării în discipline conexe sau într-un nou domeniu de specialitate.
- Bibliografiile sunt întocmite de serviciile de specialitate ale bibliotecilor. Ele cuprind lista lucrărilor aflate la biblioteca respectivă pe autori, pe teme, sau pe domenii. Se întocmesc din iniţiativa bibliotecii sau a clienţilor. Bibliografiile se găsesc sub formă de fascicule.
- Fişa bibliografică este documentul de semnalare a unei lucrări într-o bibliotecă sau orice colecţie de publicaţii aparţinătoare unei persoane sau instituţii. Ea cuprinde datele de identitate ale cărţii: autorii, titlul, editura, localitatea, anul apariţiei, numărul de volume, numărul de pagini; cuprinde, de asemenea, cota cărţii - indicele pe baza căruia se identifică locul de depozitare şi colecţia căreia îi aparţine (de împrumut, de consultare la bibliotecă, condiţii speciale).
Fişele bibliografice sunt sistematizate în cadrul bibliotecilor cel puţin în două tipuri de cataloage: catalogul alfabetic - în ordinea alfabetică a numelui autorului sau a denumirii temei - şi catalogul sistematic - organizat după domeniile ştiinţei împărţite fiecare în clase şi subclase, conform sistemului de clasificare zecimală universală.
- Documentele secundare informatizate sunt programe şi baze de date accesibile cu ajutorul tehnicii de calcul, dintre care se amintesc: programele de documentare, de complexitate diferită, de la simpla transpunere pe calculator a cataloagelor alfabetice şi sistematice, până la posibilitatea identificării şi accesării documentului cu ajutorul unor cuvinte "cheie", sau pasaje din documentul respectiv; programe de accesare a altor biblioteci din ţară sau străinătate; internet.
3.1.2. Prelucrarea informaţiei

În contextul documentării, prelucrarea informaţiei este o activitate preponderent psihică şi constă în atribuirea unor semnificaţii ansamblului de semne (sonore, grafice, iconografice etc.) percepute.
Prelucrarea informaţiei este etapa esenţială a documentării, deoarece prin aceasta persoana îşi însuşeşte informaţia, integrând-o propriului sistem de cunoştinţe.
Principalele mijloace utilizate pentru realizarea acestui demers sunt tot de natura psihică şi constau în acţiunea corelată dintre: sistemul de cunoştinţe, informaţionale şi metodologice, ale persoanei; percepţia activă şi selectivă; inteligenţa; creativitatea; spiritul critic; motivaţia activităţii de documentare.
Activităţile de bază prin care se însuşesc informaţiile sunt audierea activă a expunerilor (cursuri, prelegeri, comunicări ştiinţifice, emisiuni radio-TV etc.) şi lectura eficientă a documentelor (clasice sau informatizate). Condiţiile de activism şi eficienţă particularizează audiţiile şi lecturile de documentare în raport cu cele de agrement (muzică, divertisment, literatură de relaxare). Audiţia şi lectura de documentare presupun o pregătire prealabilă - cognitivă, afectivă şi voluntară - a persoanei pentru parcurgerea etapelor de prelucrare a informaţiei, care se prezintă în continuare.

Selectarea informaţiei constă în identificarea noutăţilor din ansamblul de cunoştinţe oferite de exponent sau de document.
Ideile cuprinse într-un document prezintă grade de noutate diferite pentru fiecare persoană. Atenţia celui care se documentează se va îndrepta asupra ansamblului şi asupra noutăţilor cuprinse în acel ansamblu. O expunere sau un document se adresează unor persoane cu nivele de cunoştinţe diferite în domeniul respectiv; prin urmare, cantitatea de cunoştinţe noi va fi diferită de la o persoană la alta. De asemenea, se adresează unor persoane cu stiluri cognitive diferite (logice sau intuitive, convergente sau divergente), cu capacităţi diferite de înţelegere şi interpretare, ceea ce înseamnă că documentul va cuprinde secvenţe de explicare, de nuanţare, de exemplificări, de mare importanţă pentru unii, dar "goale" sub aspect informaţional pentru alţii. Prin urmare, fiecare persoană va selecta informaţia funcţie de propriile scopuri, dar şi funcţie de cunoştinţele şi capacităţile proprii.

Înţelegerea informaţiei se referă la atribuirea unor conţinuturi precise formelor percepute şi integrarea noutăţilor în sistemul anterior de cunoştinţe.
Parcurgerea acestei etape presupune în primul rând cunoaşterea semantică a termenilor prin care informaţia este exprimată; orice îndoială, confuzie sau ezitare în acest sens trebuie să fie înlăturată prin consultarea unor lucrări de referinţă (dicţionare, enciclopedii), sau solicitarea de precizări din partea celui ce expune. De exemplu, în prima parte a frazei anterioare s-a folosit termenul "semantică". Persoana care nu cunoaşte acest cuvânt sau nu-l stăpâneşte cu precizie va consulta DEX-ul pentru a înţelege mesajul transmis: (semantic,-ă = s.f., adj. I. s.f. 1. ramură a lingvisticii care se ocupă cu studierea sensurilor cuvintelor şi a evoluţiei acestor sensuri; semantiologie, semantism. 2(log.).teoria interpretării unui anumit sistem formalizat II.adj. care ţine de semantică (I.1.), care se referă la sensurile cuvintelor (conf. DEX).
A doua condiţie a înţelegerii constă în posibilitatea integrării cuvântului în unitatea sintactică din care face parte (propoziţia). Semnul cunoaşterii unui termen folosit într-o propoziţie constă în posibilitatea înlocuirii cuvântului sau chiar a reformulării propoziţiei respective cu păstrarea sensului iniţial. De exemplu, prin înlocuire, propoziţia analizată va deveni: ".presupune în primul rând cunoaşterea sensurilor termenilor prin care.", iar prin reformulare se poate spune astfel: ".înţelegerea informaţiei presupune cunoaşterea corectă a cuvintelor.", sau: ".stăpânirea vocabularului folosit.", sau ".cunoaşterea semnificaţiei cuvintelor" etc.
A treia condiţie a înţelegerii informaţiei constă în posibilitatea raportării ei crescânde la întregul din care face parte: aliniat, paragraf, subcapitol, capitol, lucrarea în ansamblu, disciplină, domeniu. Semnul acestui nivel de înţelegere este posibilitatea persoanei de a rezuma, a esenţializa, a reda unitatea semantică într-o formă prescurtată.

Evaluarea informaţiei se bazează pe procesualitatea intelectuală "prin care se formulează judecăţi, într-un scop determinat, asupra valorii unor activităţi materiale, idei, situaţii, structuri, metode ş.a." (L. Ţopa, 1979 ).
În contextul documentării prezintă interes două criterii funcţie de care persoana decide asupra valorii informaţiei: criteriul de validitate, care stabileşte poziţia informaţiei pe dimensiunea adevărat - fals şi criteriul de interes, care stabileşte poziţia informaţiei pe dimensiunea util - inutil.
În momentul primului contact cu informaţia, ambele criterii devin funcţionale relativ spontan, fiind raportabile la: cunoştinţele anterioare ale persoanei, conştientizarea scopului urmărit, diversitatea şi flexibilitatea integrărilor pe care le poate efectua, capacitatea şi disponibilitatea acesteia de a intui implicaţii din ce în ce mai îndepărtate. Ulterior, pe parcursul documentării, se impune verificarea informaţiei. Aceasta se poate realiza prin confruntarea critică cu alte documente, prin "măsurători ", sau prin alte metode de cunoaştere cum ar fi observaţia, experimentul ş.a.
Utilitatea intuită a informaţiei se asigură prin consolidarea ei în interpretări teoretice şi aplicaţii practice.

Interpretarea informaţiei se realizează prin reintegrarea acesteia în sistemul anterior de cunoştinţe ale persoanei. Noua cunoaştere va modifica operaţionalitatea cunoştinţelor, va permite acumularea de noi cunoştinţe sau va conduce la elaborarea de noi cunoştinţe.
Integrarea se realizează în două sensuri. Unul este cel al completării cunoştinţelor anterioare, atunci când informaţia nouă participă la întregirea unui corp informaţional lacunar, sau la creşterea cantităţii cunoştinţelor.
De exemplu, aflând despre Leonardo da Vinci că a elaborat schiţele unui aparat de zbor, ne reconstituim imaginea despre evoluţia ideii de stăpânire a spaţiului de către om, plasând între încercarea lui Ikar, cunoscută din mitologia greacă, şi primul avion, cel al lui Traian Vuia, care s-a desprins de la sol prin mijloace proprii, încercarea teoretică a artistului, realizată în plin ev mediu.
Alt sens este cel al compensării cunoştinţelor anterioare, atunci când informaţia nouă întăreşte, confirmă cunoştinţele existente, sau dimpotrivă le pune sub semnul întrebării ori chiar le infirmă.


3.1.3. Fixarea informaţiei

În activitatea de documentare nu se poate conta, din principiu, pe memorarea spontană a informaţiilor. Întotdeauna şi pentru toată lumea există riscul uitării, al deformării informaţiei sub influenţa altor cunoştinţe, anterioare sau ulterioare perceperii, al confuziei de conţinut (fapte, structuri, cauze, efecte etc.), sau de formă (surse, autori, repere temporale ori spaţiale). Exigenţa utilizării informaţiei unitare, precise şi relevante sub aspectul semnificaţiei, impune fixarea acesteia sub formă de note de documentare, în caiete sau pe fişe care devin astfel documente secundare de uz personal.
Notele documentare, pentru a fi de real folos persoanei, trebuie să fie caracterizabile prin:
- Esenţializare: notele exprimă condensat, în formulări scurte, pasaje lecturate sau secvenţe audiate lungi. Se are în vedere păstrarea unităţii ideii prezentate, cuprinderea tuturor aspectelor semnificative şi evitarea generalizărilor excesive. Formularea succintă utilizată trebuie să fie precisă, clară şi să exprime integral semnificaţia transmisă.
- Personalizare: în formularea notelor se întrebuinţează expresii proprii pentru fixarea ideilor altora. Această reformulare, în condiţii de corectitudine, este semnul prelucrării informaţiei prin înţelegere şi interpretare independentă, de asemenea este premisa utilizării ei eficiente.
Personalizarea redactării notelor de documentare nu exclude reproducerea unor fraze-idei, -argument, -cauză, -efect, -definiţie, -principiu etc.; dimpotrivă, unele se impun a fi reproduse cu mare exactitate (definiţii, reguli, legi, relaţii formaliza
te ş.a.). Tot ce este fidel reprodus se marchează cu ghilimele şi se precizează sursa (autorul, lucrarea cu datele sale de identitate - editura, locul şi anul apariţiei -, sau data, conferenţiar, tema, locul expunerii). Selectarea elementelor reproduse, frecvenţa şi dimensiunea citatelor, semnificaţia şi relevanţa acestora constituie la rândul lor note personale ale prelucrării.
- Sistematizarea: elementele consemnate se impun a fi ordonate şi structurate după criterii potrivite scopului documentării. De exemplu, pentru documentarea de iniţiere se elaborează note de curs şi conspecte, rezumate pe structura de conţinut a sursei principale (manual, curs, tratat), pe când în documentarea de aprofundare notele se structurează pe teme, în cadrul fiecăreia regăsindu-se capitole destinate anumitor aspecte: argumente, cauze, efecte, istoric, experimente, rezultate ş.a.; capitolele menţionate grupează referinţe la aspectul respectiv din toate sursele consultate, fiind deschise unor surse noi.

Documentele secundare personale devin baze de date pentru elaborarea unor noi documente primare, originale, ca produse ale activităţii de studiu. Se accentuează faptul că fixarea informaţiei, ca şi celelalte obiective parţiale ale documentării (căutarea şi prelucrarea informaţiei), nu este scop în sine, ci doar un mijloc de păstrare nealterată şi succintă a acesteia.


3.1.4. Activităţi de documentare

Audierea activa a expunerilor constituie calea de acumulare a informaţiei în relaţia directă dintre beneficiarul şi ofertantul informaţiei, acesta din urmă fiind chiar autorul, sau un mediator (profesorul). Situaţiile care se pretează acestei căi de documentare sunt diferite: cursuri universitare şi postuniversitare, simpozioane, conferinţe, congrese ş.a.; ele oferă cunoştinţe la diferite nivele de complexitate, de la popularizare la specializarea de înalt nivel, utilizabile pentru informarea generală, fundamentală sau tematică a persoanei. Aceeaşi expunere conţine mesaje diferite pentru persoane diferite.
De exemplu, o conferinţă cu tema "Corpuri moderne de iluminat" poate prezenta interes pentru orice consumator casnic preocupat de noutăţile din domeniu pentru informarea lui generală; prezintă interes fundamental pentru specialişti în domeniu, pentru producători şi chiar comercianţi, dar mai ales pentru proiectanţii şi cercetătorii chemaţi să elaboreze tehnologiile de realizare pe scară largă a modernizărilor, respectiv să asigure progresul acestora.
Caracterul activ al audierii se asigură în următoarele condiţii:
- Pregătirea persoanei pentru audiere - presupune actualizarea cunoştinţelor anterioare aferente temei enunţate. Actualizarea facilitează înţelegerea ideilor prezentate, selectarea noutăţilor reale şi integrarea lor încă din această fază cunoştinţelor anterioare.
Se recomandă programarea prealabilă a participării la expunere pentru a evita oboseala care diminuează receptivitatea şi capacitatea de concentrare.
De asemenea, se va avea în vedere asigurarea unui confort fizic pentru a evita efecte perturbatoare ale unor factori ca: foamea, setea, frigul sau căldura accentuată, durerea ş.a. Pregătirea pentru audiere include şi asigurarea mijloacelor necesare consemnării elementelor de interes (hârtie, instrumente de scris). Nu se va neglija nici căutarea în sală a unei poziţii favorabile, din punctul de vedere al vizibilităţii şi acusticii, particularităţilor persoanei.
- Adoptarea unei atitudini critice pe plan cognitiv faţă de informaţiile recepţionate şi nu preluarea lor mecanică. În timpul audierii ideile vor fi trecute prin filtrul gândirii pentru a le înţelege şi interpreta.
Este falsă impresia - foarte răspândită mai ales printre studenţi - conform căreia "înregistrarea grafică a expunerii" (cursului) este semnul unei participări eficiente, deoarece conţinutul informaţional al unei asemenea expuneri se găseşte în documente scrise (tipărite) accesibile studenţilor (cursuri, tratate, articole), de cele mai multe ori într-o prezentare mai bogată, mai detaliată, uneori chiar mai explicită; obiectivul strategic al audierii unui curs constă în înţelegerea ideilor şi problematizare, nicidecum în înregistrarea formală, mecanică a acestora. În timpul audierii cursului, studentul nu trebuie să fie un receptor pasiv, sau un "grefier" care consemnează tot ce se spune, el trebuie să urmărească ideile - judecăţile, raţionamentele - să-şi pună întrebări şi acolo unde nu intuieşte răspunsuri sau întrevede variante la cele prezentate, ori pur şi simplu nu înţelege sensurile, raporturile, trebuie să intervină pentru a cere informaţii suplimentare, lămuriri, pentru a dezbate păreri proprii, bineînţeles respectând organizarea activităţii.
În cazul în care profesorul nu prevede intervenţii din partea studenţilor pe parcursul expunerii, problemele pot fi semnalate în pauză sau la terminarea cursului, pentru a reveni asupra aspectelor discutabile.
- Abstragerea ideilor principale prin identificarea secvenţelor logice unitare. Ajută în acest sens urmărirea gesturilor, intonaţiei, a ritmului de vorbire sau a pauzelor vorbitorului. Se au în vedere urmărirea unor formulări de atenţionare de genul: "premisele sunt.", "condiţiile constau.", "în concluzie.", "ideea de bază este.", "ipoteză.", "cauze.", "efecte.", "în primul (al doilea.) rând.", "aspecte importante." ş.a.
- Asigurarea unei stări afective avantajoase audierii se poate realiza prin înlăturarea unor idei preconcepute privind natura sau importanţa disciplinei, a temei, sau privind particularităţi de personalitate a celui ce expune. Contribuie la asigurarea unei stări afective potrivite şi tratarea întâlnirii ca activitate de echipă la care auditori şi vorbitori sunt coparticipanţi, deoarece prin aceasta pot fi prevenite inhibiţiile care sunt generate de statutul de profesor sau de autoritatea acestuia în domeniu. Se adaugă la cele menţionate formarea unei atitudini de încredere în avantajele pe care le oferă un climat lipsit de teamă şi conformism sever, permisiv şi relaxat, în relaţiile dintre conferenţiar şi auditori.
Pentru realizarea stării afective facilitatoare a audierii nu trebuie să se piardă din vedere că orice expunere organizată este în esenţă o activitate de conlucrare între participanţi; indiferent de rolul iniţial pe care-l deţine fiecare persoană, cel de emiţător sau de receptor, scopul urmărit este comun, anume transferul bilateral de informaţie.
- Consemnarea informaţiei percepute în formă prelucrată de către cel ce audiază. Astfel, se elaborează un document de uz personal la care proprietarul poate apela ori de câte ori situaţia o impune (vezi subcapitolul "Fixarea informaţiei").
- Dezbaterea materialului audiat cu ceilalţi participanţi pentru sesizarea eventualelor diferenţe de înţelegere şi interpretare, de asemenea în vederea unei mai bune reţineri a informaţiilor.
- Revenirea asupra celor consemnate în vederea verificării înţelegerii, a reevaluării şi a unei interpretări eventual mai complexe.

Lectura eficientă a documentelor are drept scop asimilarea a cât mai multor informaţii valide şi utilizabile imediat sau în perspectivă. Eficientizarea acestei activităţi se realizează prin structurarea corectă a procesului de lectură şi formarea unor deprinderi de citire rapidă.

Parametrii procesului de lectură eficientă se structurează după modelul elaborat de F.Robinson (cf.L. Ţopa, 1979) după cum urmează:
- Cuprinderea globală a textului ("survey") prin exploatarea unor componente specifice ale documentului: cuprins, rezumat, prefaţă, sau cuvântul înainte, ori prin ,,frunzărirea" cărţii capitol cu capitol şi citirea selectivă a unor pasaje. Durata acestei acţiuni (minute, ore, zile) depinde de dimensiunea documentului, particularităţile persoanei (pregătirea în domeniu, perspicacitate, experienţă, interes) şi de timpul disponibil.
- Chestionarea ("question") constă în aprecierea intuitivă a documentului sub aspectul noutăţilor pe care le poate oferi şi utilitatea acestora pentru persoană. Această acţiune conturează o părere provizorie despre document, care va fi confirmată sau infirmată ulterior.
- Citirea desfăşurată ("read") rapidă a documentelor prin care se urmăreşte identificarea, raţiunea şi integrarea logică a elementelor-cheie, a noţiunilor principale, a expresiilor bogate în conţinut, a unor reguli, principii sau interpretări noi. Materialul se parcurge integral, atent la sensurile pe care le accentuează sublinierile, revenirile, explicitările, exemplificările, inclusiv conţinuturile redundante.
Se acordă o atenţie deosebită elementelor semnificative în opinia cititorului, care se însemnează direct pe document - dacă acesta aparţine cititorului - sau pe fişe. Pentru adnotări, care se fac de obicei cu creionul, se pot folosi semne proprii sau semne convenţionale.
- Recapitularea ("recite") sau reluarea unor pasaje deja identificate, reţinute sau însemnate. Se realizează imediat după citirea desfăşurată a materialului în vederea unei mai bune memorări, a aprofundării înţelegerii, a structurării ideilor, a verificării logicii argumentării, a evaluării materialului.
- Revenirea asupra documentului ("review") după o perioadă de timp, printr-o recitire selectivă sau integrală, în vederea reinterpretării conţinutului documentului funcţie de eventuale achiziţii şi experienţe ulterioare citirii desfăşurate. Cu acest prilej se verifică validitatea informaţiilor şi se reevaluează utilitatea acestora în perspectivă.

Citirea rapidă constituie o deprindere de eficientizare a lecturii, implicit a învăţării şi studiului. Ea este o deprindere intelectuală, un instrument de învăţare în sensul cel mai larg al cuvântului, mai raţională, mai eficientă. Aceasta se recomandă a fi utilizată în informarea generală, fundamentală sau tematică, mai ales în etapele de recapitulare sau revenire asupra materialului. Specialiştii pot folosi citirea rapidă în domeniul pe care-l stăpânesc chiar şi în etapa de citire desfăşurată.


3.2. Proiectarea şi realizarea observaţiei ştiinţifice

Pregătirea observaţiei. Observaţia ştiinţifică este o activitate deliberată atât prin existenţa prealabilă a intenţiei de a observa, cât şi prin cunoaşterea modului de desfăşurare. Acest lucru presupune anticiparea observaţiilor ce urmează a fi întreprinse, a succesiunii lor, a mijloacelor utilizate pentru realizarea mijloacelor de consemnare a datelor. Observaţia ştiinţifică efectivă este precedată de elaborarea unui proiect, a unui program al acţiunilor ce urmează a fi întreprinse. Proiectul observaţiei precizează: Ce se observă? Pentru ce se observă? Unde? Când? Cum? De câte ori se reia observaţia? Eficienţa metodei este dependentă de calitatea proiectului în baza căruia se realizează.
Pentru a asigura calităţi optime observaţiei, proiectul contine următoarele repere:
- Precizarea scopului urmărit prin observaţie, mai exact concretizarea acestuia prin referire la obiectul sau conţinutul acţiunii. De exemplu, prototipul unui aparat de măsură prezintă interes pentru unii sub aspect structural, pentru alţii sub aspect funcţional, pentru alţii sub ambele aspecte. Acţiunile întreprinse în vederea cunoaşterii lui prin observaţie vor fi diferite în raport cu interesele urmărite.
- Delimitarea câmpului observaţiei, a obiectului observaţiei prin "desprinderea" acestuia de contextul căruia îi aparţine. Delimitarea câmpului observaţiei trebuie să ţină seama de capacităţile de cuprindere perceptivă a observatorului şi de prevenirea unor interferenţe posibile. În cazul în care obiectul observaţiei se întinde pe o zonă ce depăşeşte posibilitatea cuprinderii ei de o singură persoană, acesta se împarte pe sectoare ce vor fi abordate fie concomitent de mai mulţi observatori, fie succesiv de acelaşi observator. De exemplu, cunoaşterea liniei de asamblare a unei maşini electrice presupune împărţirea acesteia în tot atâtea sectoare câte operaţii distincte se realizează pe parcursul montarii.
- Stabilirea elementelor de interes în raport cu scopul urmărit. În timpul observaţiei, obiectul urmărit se prezintă observatorului în ansamblul însuşirilor sale. Dintre acestea vor fi alese variabilele relevante pentru scopul urmărit. Observaţia nu implică în mod necesar o cunoaştere exhaustivă, ci una selectivă, focalizată. Bunăoară, dacă în exemplul anterior observarea liniei de asamblare se face în scopul cunoaşterii evoluţiei structurale a maşinii respective, observatorul va urmări la fiecare punct diferit de lucru ansamblul adăugat, poziţionarea, sistemul de prindere, modul de asigurarealegăturilor funcţionale; dacă observaţia se face cu scopul stabilirii normativelor de timp pentru fiecare punct de lucru, se vor identifica operaţiile, frecvenţa fiecărei operaţii, durata realizării şi verificării, eventuale încercări nereuşite ş.a.
- Precizarea şi asigurarea instrumentelor (mijloacelor) necesare realizării observaţiei. În cazurile în care obiectul observaţiei este inaccesibil sau greu accesibil modalităţilor senzoriale naturale ale omului, pentru realizarea ei se folosesc mijloace tehnice adecvate: de vizualizare (aparate optice de mărire ori de vedere la distanţă), de amplificare a sunetelor, de detectare a unor substanţe, de măsurare.
- Elaborarea instrumentelor necesare înregistrării datelor observate. Se au în vedere modele formalizate de consemnare a celor observate (tabele grafice), modalităţi de simbolizare (semne, culori) sau modalităţi tehnice de înregistrare auditive, vizuale (filmare, înregistrare pe benzi magnetice), electro-grafice.
- Stabilirea numărului de observaţii necesare asigurării unei probabilităţi statistic semnificative de reprezentativitate a datelor obţinute. Pe baza unei singure observaţii nu se pot formula concluzii cu caracter ştiinţific. Funcţie de complexitatea obiectului observării şi scopul urmărit se stabileşte numărul necesar de constatări.
- Programarea desfăşurării observaţiei constă în stabilirea succesiunii operaţiilor, a reperelor temporale, precizarea mijloacelor utilizate la fiecare operaţie şi desemnarea observatorului.
- Instruirea observatorilor - în cazul în care proiectarea şi realizarea observaţiei implică persoane diferite.

Realizarea observaţiei. Observaţia propriu-zisă constă în aplicarea efectivă a proiectului elaborat în etapa anterioară. Se desfăşoară acţiunile prevăzute şi se înregistrează pe loc constatările în modalitatea anticipată. Se acordă o mare atenţie identificării tuturor elementelor şi consemnării lor precise.
În întâlnirea directă cu obiectul observaţiei pot apare elemente sau fenomene neprevăzute în etapa de proiectare. Asemenea constatări vor fi consemnate la rândul lor pentru a fi luate în consideraţie la interpretarea datelor în cazul în care pe baza unei analize temeinice se dovedesc a fi semnificative. Datorită unei asemenea posibilităţi este de dorit ca persoana care urmează să realizeze observaţiile să participe şi la elaborarea proiectului acesteia.

Prelucrarea datelor observaţiei. Stabilirea unor concluzii pe baza datelor furnizate de observaţia sistematică presupune prelucrarea acestora. Se întreprind în acest sens următoarele operaţii:
- Analiza constatărilor prin "desfacerea" întregului în părţi componente, pe plan mental, în vederea stabilirii structurilor inaccesibile percepţiei directe, a relaţiilor reciproce dintre elemente, a cauzalităţii unor fenomene, a identificării unor factori de influenţă sau stabilirea unor factori de influenţă sau stabilirea unor implicaţii posibile în anumite condiţii.
- Sinteza constă în refacerea pe plan mental a întregului, eventual prin includerea datelor deduse din analiza constatărilor. Se procedează de asemenea prin această operaţie la integrarea constatării făcute pe baza observaţiei, într-un ansamblu mai larg ori diferit de cel în contextul căruia a fost înregistrat. Ansamblul respectiv poate fi unul concret, similar sau conex celui investigat prin observaţie, ori poate fi un sistem teoretic, conceptual. Integrarea datelor observate într-un sistem teoretic presupune alte operaţii, de abstractizare şi generalizare.
- Abstractizarea constă în definirea elementului concret prin caracteristicile esenţiale. Se renunţă la aspectele nesemnificative, întâmplătoare, reţinându-se cele semnificative, definitorii.
- Generalizarea se realizează prin atribuirea caracteristicilor definitorii ale unui element unui număr cât mai mare de situaţii în care elementul se regăseşte în structură şi/sau funcţii asemănătoare. Demersul implică o nouă operaţie, anume comparaţia.
- Comparaţia presupune raportarea unui element concret la altele, identice dar incluse în structuri diferite, sau doar asemănătoare dar incluse în aceeaşi structură. Existenţa unor similitudini permite includerea elementelor comparate în aceeaşi categorie, deci generalizarea (extinderea) caracteristicilor definitorii ale elementului observat asupra clasei căreia îi aparţine.
Consemnările făcute prin observarea repetată a unor obiecte sau fapte similare care au condus la constatări variate privind acelaşi criteriu presupune metode statistice de prelucrare a datelor. Acestea permit calcularea unor indicatori -expresii sintetice ale mulţimii ordonate de date observate - cum ar fi:
- Media aritmetică reprezintă valoarea obţinută prin raportarea sumei mărimilor variabilei la numărul cazurilor.
- Modulul (Mo) se stabileşte pe baza frecvenţei apariţiei unor mărimi ale variabilei şi se atribuie valorii cu frecvenţa cea mai mare.
- Mediana (Md) este valoarea care împarte distribuţia ordonată a mărimilor variabilei în două părţi egale. Valoarea mediană corespunde mărimii variabilei corespunzătoare observaţiei N/2.
- Abaterea de la medie (AM) exprimă valoarea medie a abaterilor individuale de la media aritmetică.
- Abaterea standard () măsoară precis împrăştierea unei variabile în jurul valorilor centrale.

3.3. Proiectarea şi realizarea experimentului

Obţinerea unor cunoştinţe noi pe bază de experiment presupune parcurgerea a trei etape distincte dar interdependente: proiectarea experimentului, realizarea experimentului si interpretarea datelor experimentale. Fiind o activitate sistematică orientată spre un anumit scop, într-o primă etapă se impune proiectarea acţiunilor şi mijloacelor care fac posibilă - în anticiparea experimentului - realizarea acestui scop.

Proiectarea experimentului se desfăşoară în următoarele secvenţe:
Fixarea problemei sau enunţarea temei de cercetare: prin această conceptualizare se conturează "obiectul" concret al cunoaşterii urmărit prin experiment. Tema poate fi mai complexă - caz în care epuizarea ei va presupune formularea şi investigarea mai multor ipoteze -, sau mai simplă, rezolvabilă prin verificarea unei singure ipoteze. De obicei, prin formularea temei se prefigurează şi zona de generalizare vizată prin ipoteză.

Formularea ipotezei: Ipoteza are un rol operaţional central în experimentare. Ea devine criteriul în funcţie de care se elaborează întregul montaj experimental; în acest sens, ipoteza determină stabilirea factorilor care influenţează fenomenul studiat, materialele şi mijloacele utilizate, dimensiunile experimentului. De asemenea, ipoteza devine criteriul la care se raportează rezultatele obţinute şi se formulează concluziile.
Pentru a fi operaţională, formularea ipotezei presupune: atenţie deosebită în sensul respectării unor condiţii care determină calitatea concluziilor.
O primă condiţie a unei bune ipoteze este verificabilitatea ei repetată în situaţii experimentale identice. Factorii puşi în relaţie trebuie să fie identificabili şi izolabili în condiţii experimentale, ori de câte ori apare necesitatea reluării experimentului respectiv.
O altă condiţie constă în asigurarea posibilităţii cuantificării factorilor avuţi în vedere; se impune stabilirea unor valori la limita minimă de doi (da/nu; 0/1), ori atribuirea unor mărimi măsurabile şi precizarea unităţii de măsură folosite.
De asemenea, o bună ipoteză trebuie să vizeze o generalizare, obtinuta prin valabilitatea constatării realizate pe bază de experiment în situaţii similare bine delimitate.
De exemplu, formularea relaţiei dintre caracteristicile circuitului electric la modul "intensitatea curentului electric se modifică dacă la capetele diferitelor conductoare se aplică aceeaşi tensiune electrică" este evazivă pentru o ipoteză ce urmează a fi verificată experimental, deoarece nu precizează criteriul de diferenţiere a conductoarelor: lungime, secţiune, natura materialului; o bună ipoteză experimentală va preciza acest criteriu, urmând să se proiecteze tot atâtea serii de experimente - pe baza unor ipoteze specifice - câte criterii se cer a fi luate în considerare. Formulările vor fi următoarele:

Ipoteza 1: "Dacă la capetele unor conductoare din acelaşi material se aplică aceeaşi tensiune electrică, intensitatea curentului electric se modifică în raport cu lungimea conductoarelor de aceeaşi secţiune."

Ipoteza 2: "Dacă la capetele unor conductoare din acelaşi material se aplică aceeaşi tensiune electrică, intensitatea curentului electric se modifică în raport cu secţiunea conductoarelor de aceeaşi lungime. "

Ipoteza 3: "Dacă la capetele unor conductoare de aceleaşi dimensiuni se aplică aceeaşi tensiune electrică, intensitatea curentului se modifică în raport cu natura materialului conductorului."

Stabilirea variabilelor în condiţiile în care calitatea de variabilă independentă, dependentă sau externă este relativă. Unul şi acelaşi factor poate avea într-un experiment rolul de variabilă independentă (căpătând valori prestabilite de către experimentator), iar în alt experiment rolul de variabilă dependentă a cărei mărime se constată la fiecare măsurătoare.
În exemplul anterior, variabilele independente sunt:
- În cazul ipotezei 1. - lungimea conductoarelor din acelaşi material şi secţiune constantă; lungimea fiecărui conductor este de fiecare dată bine precizată.
- În cazul ipotezei 2. - secţiunea conductoarelor din acelaşi material şi lungime constantă; secţiunile investigate sunt bine precizate.
- În cazul ipotezei 3. - natura materialelor conductoarelor: aur, argint, cupru, aluminiu, fier, sau aliaje ale lor cu compoziţia bine precizată.
În toate cele trei ipoteze, variabila dependentă este intensitatea curentului electric. Constatarea experimentală a unor modificări ale variabilei dependente concomitent cu schimbările aplicate variabilei independente şi numai în condiţiile în care variabila independentă este modificată - confirmă relaţia de cauzalitate dintre cei doi factori, deci ipoteza formulată.

Alcătuirea eşantionului studiat: Eşantionul se alege în aşa fel încât acesta să fie reprezentativ pentru categoria de natură substanţială, energetică şi/sau informaţională vizată pentru generalizare.
În exemplul în discuţie, în cazul ipotezelor 1 şi 2, eşantionul reprezintă o categorie informaţională, valorică (lungime, sectiune); el va fi astfel ales încât diferenţele de mărime să fie reprezentative şi controlabile. Bunăoară, dacă dimensiunea etalon din esantion este "l", fiecare component al eşantionului va fi multiplu sau submultiplu al lui "l". Concluzia formulată pe baza datelor experimentale va fi valabilă pentru orice conductor metalic, indiferent de structura substanţială a acestuia.
În cazul ipotezei 3, eşantionul experimental este de natura substanţială; materialele alese vor fi reprezentative pentru criteriul diferenţiator prestabilit. Astfel, dacă criteriul admis este natura metalică a materialului conductoarelor, eşantionul va cuprinde un număr reprezentativ de conductori din metale si aliaje feroase şi neferoase standardizate (cu compoziţie cunoscută). Se vor programa tot atâtea serii de determinări ale intensităţii câte conductoare cuprinde eşantionul studiat.

Precizarea materialelor şi mijloacelor necesare: Se enumeră integral mijloacele necesare realizării instalaţiei pe care urmează să se efectueze experimentul. Se menţionează caracteristicile fizice ale elementelor componente, eventual sursa de provenienţă.
De asemenea, se precizează materialele şi sursele de energie necesare realizării experimentului, cu menţionarea caracteristicilor fiecăruia.
Se va acorda o mare atenţie precizării caracteristicilor de identitate ale elementelor menţionate; într-un experiment, nimic nu este "de la sine înţeles". Se va asigura posibilitatea controlării efective a cât mai multor variabile externe pentru evitarea erorilor accidentale.

Procedura de experimentare: În această etapă se proiectează instalaţia folosită pentru realizarea experimentului şi se elaborează descriptiv programul determinărilor (măsurătorilor) ce urmează a fi efectuate.

Elaborarea sistemului de înregistrare a datelor experimentale: În acest context se precizează modalitatea de înregistrare şi stocare a datelor experimentale. Se precizează în prealabil valorile variabilei independente, urmând ca la fiecare determinare să se înregistreze cu mare precizie valorile variabilei dependente. Sistemul de înregistrare a datelor experimentale reprezintă o formă sintetică a programului de experimentare.
Sistemul de înregistrare a datelor experimentale va avea un spaţiu rezervat observaţiilor în care se înscriu eventuale situaţii critice, elemente "surpriză" ce apar pe parcursul desfăşurării experimentului legate de esenţa acestuia, sau posibile erori accidentale detectate.

Realizarea experimentului constituie etapa acţională efectivă care se desfăşoară şi ea în două secvenţe distincte:

Realizarea montajului experimental: Această secvenţă presupune concretizarea schemei proiectate într-o instalaţie efectivă, funcţională, şi asigurarea materialelor necesare efectuării determinărilor. Înaintea începerii experimentului propriu-zis se fac încercări ce vizează verificarea stării funcţionale a instalaţiei. Orice disfuncţie sau dificultate constatată se remediază înaintea începerii seriilor de determinări experimentale programate.

Colectarea datelor experimentale: Secvenţa constă în derularea efectivă a programului de experimentare conform proiectului. Se impune o atenţie deosebită în ceea ce priveşte:
-modificarea variabilei independente;
-respectarea succesiunii determinărilor în ordinea programată;
-asigurarea protecţiei sistemului de posibile influenţe ale unor variabile externe;
-înregistrarea exactă, obiectivă şi imediată a valorilor variabilei dependente.
Etapa realizării experimentului presupune o abordare cvasialgoritmizată, deoarece implică respectarea fidelă a programului experimental.
Orice disfuncţie sau perturbare de fond constatată pe parcursul realizării experimentului se conceptualizează, se evaluează şi se tratează ca element ce presupune revizuirea proiectului, recorelarea reperelor strategice ale experimentului. Eventualele improvizaţii în faza de realizare a proiectului periclitează obiectivitatea datelor înregistrate.

Prelucrarea şi interpretarea datelor experimentale. Etapa prelucrării şi interpretării datelor are ca obiectiv testarea ipotezei de lucru iniţial formulate. Ea se bazează pe procedee specifice domeniului investigat şi pe metode statistice speciale. Metodele statistice sunt procedee formalizate (matematice) de prelucrare a datelor care exprimă relaţia dintre variabilele puse în discuţie prin ipoteză în: raporturi exacte, procente, medii, corelaţii, semnificaţii statistice. Aceste date numerice permit interpretări care confirmă sau infirmă ipoteza de lucru.
Prelucrarea şi interpretarea rezultatelor este etapa care presupune o abordare de tip deductiv, în sensul că se exclude posibilitatea utilizării unor date ce nu rezultă din experimentul respectiv. Orice element de intuiţie ce apare în această etapă presupune formularea unei ipoteze noi şi, bineînţeles, proiectarea unui alt experiment de verificare a acesteia.












Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2022 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite