Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    

 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




loading...


Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
ASPECTE PSIHOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI APARENT ÎN PSIHOLOGIA COMUNICĂRII
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

Socotim necesar să precizăm că observaţia, ca metodă folosită în psihologie aşa cum mulţi tind să considere, devine o însuşire care are la bază exclusiv funcţia vederii. În realitate, observaţia constă în concentrarea tuturor simţurilor - a mecanismelor, respectiv a analizatorilor, prin care omul ia contact de modificările survenite în mediul extern sau intern - pe o durată mai lungă, asupra unui obiect sau fenomen, în scopul de a-i determina structura sau particularităţile de comportare. Este adevărat că vederea ocupă un loc amplu, deosebit de important, în procesele de observare. Observaţia ca metodă nu se limitează la vedere ci implică şi auz, miros, uneori pipăit iar alteori chiar simţul gustului. În plus, dirijarea sistematică, convergentă a acestor mecanisme de cunoaştere presupune atenţie, iar integrarea într-un tablou unitar a elementelor furnizate de aceste căi diferite este condiţionată de participarea gândirii.
Datorită caracterului ei complex, cunoaşterea care se bazează pe observaţie nu se limitează la aspectele de suprafaţă, direct sesizabile. Astfel, cu ajutorul mecanismelor gândirii (judecata, raţionamentul, de tip analitic sau sintetic, inductiv sau deductiv) pătrunde dincolo de acestea, dezvăluind laturi noi, anterior necunoscute. Credem că este necesar să insistăm asupra acestei \"interpretări\" - cu ajutorul gândirii - a datelor realităţii ea trebuind să se efectueze cu multă prudenţă, sub controlul riguros al datelor concrete, altfel se poate ajunge uşor la concluzii şi interpretări greşite, exagerate.
După aceste sumare consideraţii asupra observaţiei ca act de cunoaştere în general, să vedem cum poate fi utilizată sau ce elemente ne poate furniza ea cu referire la subiectul uman.
Desigur, baza obse



rvării o vor constitui elementele de suprafaţă care sunt cel mai uşor de determinat: aspectul fizic şi manifestările de comportament sub variatele lor forme: mersul, mimica, gesturile, vorbirea, îmbrăcămintea etc.
3.1. ASPECTUL FIZIC sau conformaţia corporală a indivizilor şi particularităţile lor de structură psihică, respectiv de conduită socială. Astfel de legături există, fără nici o îndoială, într-un fel sau altul, conformaţia fizică se repercutează asupra activităţii psihice şi asupra comportamentului individului, chiar dacă aceste influenţe şiş mecanismele lor nu au ajuns încă să fie cunoscute cu precizie. Trebuie spus însă, pe de altă parte, că particularităţile conformaţiei corporale nu sunt exclusiv definitorii, ci reprezintă numai una dintre numeroasele surse de influenţă asupra structurii psihice şi asupra conduitei oamenilor. În cele ce urmează vom încerca să prezentăm principalele legături dintre aspectul fizic şi însuşirile psihice ale oamenilor pe care observaţia le confirmă adesea.
În cadrul acestei abordări elementele referitoare la aspectul fizică şi comportamental pot fi împărţite în două mari grupe: a) simptomatica stabilă şi b) simptomatica labilă.
A) SIMPTOMATICA STABILĂ cuprinde toate datele care pot fi obţinute prin observare sau chiar prin măsurarea corpului subiectului în stare de nemişcare, cum ar fi: înălţimea, greutatea, lărgimea umerilor, circumferinţa toracică, circumferinţa abdominală, lungimea şi grosimea mâinilor şi picioarelor, circumferinţa şi diametrele craniene etc. Aceste mărimi corporale nu sunt analizate în mod independent, ci în strânsă corelaţie, în cadrul unor grupări ca: tipul constituţional şi fizionomia.
Tipul constituţional reprezintă un anumit mod de îmbinare a caracteristicilor fizice cu cele psihice, în aşa fel încât din cunoaşterea unora să poată fi deduse celelalte.
Printre tipologiile mai larg utilizate se numără cea a lui Kretschmer. Aceasta distingea, la extreme, tipurile astenic şi picnic, iar ca formă intermediară tipul atletic.

Fig. 8.
La tipul astenic predomină, fizic, dezvoltarea pe verticală, în sensul că dimensiunile transversale ale corpului (circumferinţa toracică, \"lăţimea umerilor\" etc.) sunt mai reduse, în raport cu înălţimea, decât la majoritatea oamenilor. De asemenea, greutatea este inferioară celei normale la înălţimea respectivă. Astfel, înaintea oricăror măsurători, poate fi considerat drept astenic orice individ care, în urma simplei evaluări vizuale, apare ca (relativ) înalt, subţire, slab (\"fusiform\"), cu mâinile şi picioarele subţiri, uneori cu o uşoară deformare a coloanei vertebrale (\"adus de spate\").
Pe plan psihic, făcând abstracţie de aspectele care şi-ar putea avea originea în pregătirea şcolară, nivelul de cultură, profesie, condiţiile materiale şi sociale ale dezvoltării etc., la tipul astenic pot fi învâlnite una sau mai multe dintre următoarele particularităţi: înclinaţie către domeniile de cunoaştere care presupun un nivel ridicat de abstractizare, ca: filosofia, matematica, logica etc.; cedare facilă a tentaţiei de a specula cu abstracţiuni; tendinţa, uneori supărătoare, de a generaliza prea repede sau excesiv, de a emite sentinţe ce nu admit replică; sensibilitate deosebită pentru etichetă şi tot ceea ce ţine de forma exterioară a relaţiilor dintre oameni; înclinaţie în toate manifestările, de a ţine seama mai mult de formă, în dauna fondului, meticulozitate, minuţiozitate, uneori chiar pedanterie în lucru; predilecţie pentru atitudine critică negativă, manifestată prin scepticism, inerţie sau opoziţie faţă de ideile formulate de alţii, uneori sarcasm şi chiar cinism; un \"simţ\" acut al onoarei şi demnităţii; manifestări de egoism, ambiţie, ascunzând adesea un complex de inferioritate generat de imobilitatea în a stabili şi întreţine relaţii cordiale cu oamenii; atitudine de intransigenţă, de refuz al concesiilor sau compromisurilor; viaţă afectivă săracă sau subordonată raţiunii.
Tipul astenic ar fi înclinat spre maladii ca tuberculoza sau, din punct de vedere neuropsihic, schizofrenia.
Tipul picnic se caracterizează, fizic, prin preponderenţa dimensiunilor transversale faţă de cele longitudinale, înfăţişându-se privirii ca (relativ) scund, gras, uneori chiar rubicond, cu mâini şi picioare scurte \"pline\". Se susţine că din punct de vedere neuropsihic ar fi predispus spre maladii cu caracter ciclic (ciclotimie). De altfel, toate manifestările sale cunosc o continuă alternanţă de maxime şi minime. Pe plan psihic, la acest tip pot fi întâlnite însuşiri ca: vioiciune, mobilitate mare, optimism, umor, spontaneitate în gesturi şi vorbire, locvacitate; capacitatea de a stabili uşor contacte, dar şi o anumită superficialitate în relaţiile sociale (promisiuni făcute cu uşurinţă, nerespectarea \"cuvântului dat\", nepunctualitate etc.); lipsă de ambiţie, uneori şi de tact; tendinţa de a neglija principiile, de a înclina către concesii şi compromisuri; toleranţă excesivă faţă de subalterni; înţelegere rapidă a realităţii, cu deosebire sub aspectele ei de suprafaţă, spirit practic, iniţiativă.
Tipul atletic bine proporţionat din punct de vedere al conformaţiei fizice, constituie şi din punct de vedere psihologic o treaptă intermediară între tipurile extreme menţionate mai sus. La acest tip se întâlneşte, de regulă, înclinaţia către activităţi care reclamă un volum mare de mişcări, precum şi un mare consum energetic, cum sunt majoritatea ramurilor sportive, dar şi activităţile ce se desfăşoară pe spaţii mari, caracterizate prin schimbări rapide de situaţie şi care solicită decizie promptă, prezenţă de spirit, energie şi îndemânare în mişcări etc. Acest tip întruneşte o serie de însuşiri ca: echilibru emoţional, trăiri afective de tip astenic (bună dispoziţie, optimism - dar fără aspectele de jovialitate specifice tipului picnic), încredere în sine, bazată pe aprecierea lucidă, realistă a propriilor posibilităţi etc.
Desigur, în realitate se întâlnesc foarte rar indivizi care să corespundă întru-totul tabloului de însuşiri fizice şi psihice specific tipurilor notate mai sus. La fel de adevărat este însă şi faptul că cei mai mulţi indivizi se apropie mai mult de unul sau altul dintre aceste tipuri. De aceea, cunoaşterea tipurilor facilitează identificarea particularităţilor psihice ale indivizilor pe care îi observăm.
Tot în cadrul simptomaticii stabilite intră, după cum am mai notat şi fizionomia - înţelegând prin aceasta aspectul feţei, dar şi al capului omului, particularizate prin raporturile de amplasare şi de mărime dintre diferitele detalii anatomice: fruntea, nasul, bărbia, pomeţii obrajilor, ochii, maxilarele etc. Sub aspect strict anatomic, acestea constituie obiectul somatometriei - un domeniu al ştiinţelor medicale.
În mod evident, fizionomiile oamenilor prezintă foarte mari diferenţe. Se ridică întrebarea: există o legătură între particularităţile anatomice ale feţei şi însuşirile psihice ale omului? În această privinţă există o serie întreagă de afirmaţii, supoziţii dar şi de speculaţii al căror caracter ştiinţific este greu de verificat. Printre lucrările care revendică o bază ştiinţifică se numără şi cele aparţinând medicului italian Lombroso. Acesta, după studii efectuate pe un mare număr de cazuri, formulează concluzia că fizionomia criminalului prezintă unele semne distinctive - degenerative, morbide sau indicând oprirea dezvoltării neuropsihice într-unul dintre stadiile primare. Nu vom lua însă în discuţie aceste lucrări, pe care le-am menţionat, numai pentru interesul lor istoric, deoarece este greu, dacă nu imposibil, de acceptat ideea că pentru o serie de oameni a căror fizionomie prezintă anumite particularităţi, crima ar reprezenta o fatalitate, un fel de destin de neînlăturat. Este bine cunoscut faptul că factorii sociali - cum sunt mediul material, educaţia primită, sistemul tradiţiilor şi al credinţelor, opinia publică, climatul cultural etc. - joacă un rol cel puţin la fel de important ca şi factorii ereditari-biologici în determinarea însuşirilor psihice ale omului. De aceea, tendinţa de a atribui comportamentului antisocial cauze exclusiv biologice este, din punct de vedere ştiinţific, cel puţin riscantă, dacă nu direct exagerată.
Dar respingerea unor concluzii care reprezintă viciul unilateralităţii nu înseamnă că problema relaţiilor dintre detaliile fizionomice şi însuşirile psihice ale omului este cu desăvârşire lipsită de obiect. Problema rămâne deschisă, impunându-se ca în cercetarea ei să se ţină seama de faptul că structura şi dinamica psihică constituie rezultatul interacţiunii unui foarte mare număr de factori. Nu vom ocoli problema eventualelor semnificaţii psihologice ale fizionomiei. Considerând că aspectele statice pe care le include aceasta sunt revelatoare numai în corelaţie cu aspectele dinamic-expresive ale feţei (cu mimica) ne vom ocupa de fizionomie cu referire la simptomatica labilă.
B) SIMPTOMATICA LABILĂ include toate aspectele dinamice ale corpului, respectiv cele care prezintă schimbări importante de la un moment la altul:
a) pantomima (\"ţinuta\", mersul, gesturile)
b) mimica (expresiile feţei)
c) modificările vegetative
d) vorbirea
Pentru interpretarea psihologică a acestor elemente, nu pot fi date criterii fixe, deoarece în determinarea particularităţilor dinamice ale corpului intervin şi multe \"imponderabile\" a căror sesizare depinde de instituţia şi experienţa celui ce observă, dar şi de \"expresivitatea\" celui care transmite, comunică.
Fiecare om, la primul contact cu o persoană necunoscută, realizează, în cursul unui proces care la început este pur intuitiv şi numai treptat devine conştient, o cunoaştere a însuşirilor psihice ale persoanei respective - uneori destul de aproape de realitate - şi în funcţie de care îşi adaptează aproape automat propriile manifestări (gesturi, expresii etc.). Această cunoaştere se realizează la început pe baza elementelor exterioare care sunt cel mai uşor de sesizat: statura, ţinuta, mersul, gesturile, fizionomia şi mimica, exprimarea etc. Se formează astfel aşa-numita \"prima impresie\", care constituie cel mai important (pentru că este cel mai utilizat) element de reglare reciprocă a comportamentului oamenilor. De aceea, o primă condiţie pentru a ajunge la cunoaşterea mai sigură a oamenilor constă în nevoia de a acorda doar un credit limitat primei impresii şi de a apela, ori de câte ori este necesar, la observarea lucidă, sistematică, de a realiza o veritabilă comunicare.
Înainte de a ne referi la fiecare eleme
nt în parte, socotim utile câteva recomandări generale cu privire la modul de observare şi apreciere a simptomaticii labile:
3.2. COMPORTAMENTUL EXTERIOR al fiecărui individ constituie o rezultantă a două categorii de factori, unii reflectând ceea ce \"este\" el cu adevărat, iar alţii ceea ce el \"ar vrea să fie\". A doua categorie reprezintă imaginea sau \"poza\" pe care fiecare om caută să o apere sau să o impună lumii exterioare - şi chiar lui însuşi - ca arătând adevăratul lui mod de a fi. Există în fiecare om tendinţa firească de a căuta, în societatea semenilor săi, să apară în \"lumina\" cea mai bună, să apară, sub anumite aspecte, ceva \"mai mult\" sau \"altfel\" decât este de fapt (mai inteligent, mai capabil, mai \"important\" etc.). Aceasta duce la intensificarea voită a unor trăsături sau la estomparea altora. Poate că nu ar fi exagerat să se spună că mai mult sau mai puţin conştient, fiecare om se comportă, nu numai în relaţiile cu ceilalţi oameni, ci chiar faţă de sine, ca şi cum ar juca un \"rol\", cel al lui însuşi. Rezultatele sunt desigur diferite: la unii indivizi se realizează o largă suprapunere între structura reală şi cea dorită. \"Poza\", dacă se poate vorbi de ea, este în mare măsură conformă realităţii şi, ca urmare, în comportament nu mai apare nimic distonant sau artificial. De regulă, o reacţie, cu cât este mai rapidă, mai apropiată de limita spontaneităţii, cu atât este mai \"adevărată\". În schimb, la alţi indivizi există un decalaj, o lipsă, mai mică sau mai mare, de suprapunere între structura reală şi cea reflectată prin \"poză\", ceea ce dă naştere unui comportament forţat, mascat. În legătură cu aceasta poate fi amintit faptul, bine cunoscut, că la originea unor comportamente patologice se află decalajul sau distanţa excesivă dintre aspiraţii şi posibilităţile reale; se află o inadvertenţă de lungime de undă, de multe ori programate genetic.
Reiese de aici necesitatea ca observaţiile asupra comportamentului oamenilor să fie mereu supuse analizei cu scopul de a discerne ceea ce este adevărat de ceea ce reprezintă numai o aparenţă. Dar aparenţele nu trebuie să fie pur şi simplu desconsiderate, pentru că şi ele au o anumită valoare de cunoaştere. \"Rolul\" pe care, conştient sau nu, şi-l asumă unii oameni în relaţiile cu semenii lor \"spune\" şi el destul de multe lucruri despre structura lor reală: tendinţa de subestimare, sau supraestimare a propriilor posibilităţi, aprecierea dată celor din jur, anumite trăsături de caracter etc.
O altă condiţie importantă în observarea şi valorificarea pe planul cunoaşterii, a comportamentului oamenilor rezidă în permanenta confruntare şi coroborare a concluziilor desprinse din analiza manifestărilor izolate. De pildă, o concluzie formulată în urma observării unei anumite manifestări trebuie să fie considerată ca adevărată numai dacă este confirmată şi de analiza altor reacţii sau acte de conduită, de note obţinute din utilizarea unor metode psihologice verificate.
În cele ce urmează nu vom da criterii fixe pentru interpretarea diverselor particularităţi ale simptomaticii labile, dar vom trece în revistă sursele de elemente semnificative şi câteva dintre principalele concluzii posibile. I. Pantomima reprezintă ansamblul reacţiilor la care participă întreg corpul şi care cuprinde: 1. ţinuta, 2. mersul, 3. gesturile.
1. ţinuta sau atitudinea exprimă, printr-o anumită poziţie a corpului dar şi printr-un anumit conţinut psihic, răspunsul sau reacţia individului într-o situaţie dată: faţă de unul sau mai mulţi indivizi, efectul unei solicitări, modul de a aştepta confruntarea cu un anumit eveniment.
Cel mai adesea, poziţia generală a corpului este edificatoare pentru trăirea psihică a individului în momentul respectiv, astfel:
Atitudinea caracterizată prin: umerii \"căzuţi\", trunchiul înclinat în faţă, capul aplecat în jos, mâinile întinse moi de-a lungul corpului denotă în mod frecvent fie starea de oboseală - ca urmare a unei solicitări anterioare sau, uneori, ca expresie a unui fenomen maladiv - fie o stare depresivă, în urma unui eveniment neplăcut. De exemplu, absenţa critică făcută unui individ de către cineva care exercită asupra lui un ascendent - părinte, şef etc. - este de obicei primită în această atitudine. Poziţii corporale asemănătoare pot indica: modestie, lipsă de opoziţie sau de rezistenţă faţă de evenimentele (neplăcute), aşteptare, atitudine defensivă, un nivel scăzut al mobilizării energetice, tristeţe etc.
La extrema cealaltă, pieptul bombat, capul sus, umerii drepţi, picioarele larg depărtate, mâinile evoluând larg pe lângă corp denotă cel mai adesea siguranţă de sine, tendinţă dominatoare, atitudine \"marţială\", atitudine de provocare.
O condiţie importantă pentru descifrarea semnificaţiei pe care o are atitudinea constă în cunoaşterea situaţiei, a contextului în care se plasează ea, pentru că o aceeaşi \"ţinută\" poate avea semnificaţii deosebite în situaţii diferite. În plus, ea trebuie corelată şi cu alte elemente semnificative. De pildă, o atitudine \"marţială\" la un individ de statură mică poate denota un complex de inferioritate, tot aşa după cum, la alţii, atitudinea defensivă poate constitui numai masca unei intenţii răuvoitoare.
Între extremele menţionate mai sus pot exista o infinitate de nuanţe, sesizarea lor depinzând de modul în care ele sunt corelate cu ansamblul. În orice caz, este important să se reţină că prin ţinută sau atitudine nu trebuie să se înţeleagă numai o anumită poziţie a corpului în sine, ci modul particular în care se îmbină o serie de elemente ca: statura şi constituţia corporală, forma şi poziţia capului, poziţia trunchiului şi a umerilor, amplasarea mâinilor şi picioarelor, direcţia şi expresia privirii etc., toate comunicând o secvenţă din structura psihologică a persoanei studiate.
3.3. MERSUL furnizează, de asemenea, numeroase indicaţii asupra însuşirilor psihice ale oamenilor.
Principalele criterii prin prisma cărora poate fi categorisit mersul sunt: viteza, elasticitatea şi fermitatea. Pe baza acestora se disting următoarele tipuri de mers: lent şi greoi; lent şi nehotărât, timid; rapid, energic, suplu şi ferm. Aceste tipuri de mers au semnificaţii psihologice distincte.
În general, se poate spune că mersul reprezintă unul dintre semnalele importante ale dinamicii neuropsihice. Mersul rapid denotă o mobilitate mare pe plan neuropsihic, tot aşa după cum mobilitatea redusă, neuropsihică se exprimă, printre altele şi printr-un mers lent. Desigur, prin calificativele \"rapid\" şi \"lent\" utilizate aici se înţeleg caracteristicile naturale ale mersului şi nu nivelurile de viteză ce pot fi imprimate mersului în mod voluntar (corelaţia se păstrează însă până la un punct şi, în acest ultim caz, chiar dacă este determinată voluntar, viteza sporită a mersului corespunde unui tempo psihic mărit şi invers).
Totodată, mersul exprimă fondul energetic de care dispune individul. Dimineaţa, când omul este odihnit după somnul de noapte, mersul este mai vioi şi mai elastic decât în cea de a doua jumătate a zilei. Aceste diferenţe sunt resimţite şi subiectiv atunci când oboseala acumulată în timpul zilei este mai accentuată. De asemenea, diminuarea resurselor energetice ale organismului, ca urmare a unor stări maladive, se traduce şi prin modificarea amplă a caracteristicilor mersului.
În sfârşit, mersul constituie şi un semn al coloraturii afective a trăirilor individului. Buna dispoziţie, optimismul, încrederea în sine au drept corespondent mersul rapid, vioi, ferm, cu paşi largi, în vreme ce tristeţea, stările depresive determină un mers lent, cu paşi mici. Chiar în vorbirea curentă se întrebuinţează expresia \"mers abătut\". La rândul lor, emoţiile determină perturbări ale mersului. Astfel, la unii indivizi simpla senzaţie că sunt urmăriţi cu privirea de către cineva este suficientă pentru a le perturba automatismul mersului şi a-i face, de pildă, să se împiedice. Stările emoţionale deosebit de puternice, şocurile, pot avea ca efect incapacitatea, momentană sau de durată mai lungă, de a merge.
În continuare, menţionăm câteva dintre semnificaţiile psihologice posibile ale principalelor tipuri de mers pe care le-am denumit mai sus.
Mersul lent şi greoi (la definirea lui ca atare ţinându-se seama şi de sexul şi vârsta individului) indică o redusă mobilitate motorie - şi adesea chiar mintală (în special când este însoţit de vorbire şi gesturi lente, aspecte care apar mai frecvent la constituţiile mai masive). Dacă acest gen de mers este observat la un individ aparţinând constituţiei astenice, el poate constitui fie expresia, fie efectul unei stări maladive. Iar la persoanele de vârstă înaintată el constituie o caracteristică naturală, semnificând scăderea amplă a resurselor de energie psiho-fizică.
Dintre tipurile temperamentale, acest tip de mers se întâlneşte mai frecvent la flegmatic - întrunind în plus caracteristica unor reduse modificări de viteză şi ritm, chiar atunci când astfel de modificări ar fi obiectiv necesare. Este vorba de categoria de oameni care se spune că \"nu-şi ies din pas, orice s-ar întâmpla!\".
Mersul lent, nehotărât, timid indică după cum se poate deduce chiar din termenii utilizaţi pentru definirea să, în special lipsă de încredere în sine datorită unei emotivităţi excesive. În legătură cu aceasta, este util ca prin confruntarea cu alte date, să se precizeze dacă starea de emotivitate reprezintă o caracteristică structurală a individului sau ea este legată de o anumită conjunctură (de exemplu, conştiinţa unei stări de inferioritate - datorită nepregătirii, comiterii unei greşeli în activitate etc. - în raport cu cerinţele situaţiei date).
Acest tip de mers indică, în mod sistematic şi fără nici un dubiu, amplasarea individului pe poziţii defensive - din motive ce ar urma să fie clarificate prin alte mijloace, dacă situaţia o cere.
Dintre tipurile temperamentale, cel melancolic întruneşte în mod frecvent caracteristicile acestui tip de mers.
Mersul rapid, energic, suplu şi ferm se întâlneşte la adultul tânăr, sănătos, dispunând de însemnate resurse energetice şi care manifestă o deplină încredere în posibilităţile sale (cel puţin în legătură cu atingerea scopului concret pe care îl urmăreşte în momentul respectiv). El indică, de asemenea, echilibrul emoţional, promptitudinea în decizii şi perseverenţă.
Acest tip de mers este caracteristic tipului sanguinic. Dacă însă proprietăţile menţionate apar exagerate, este probabil ca individul în cauză să aparţină structurii colerice.
În continuare, o altă categorie de manifestări care intră în sfera pantomimei o constituie gesturile.









loading...




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2020 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite