Psihologia socială este o disciplină de hotar. Ea îşi revendică teritoriul aflat la intersecţia psihologiei cu sociologia, preluând ceea ce este social în psihologia generală şi ceea ce este psihologic în sociologie. Ea articulează, între ele, cele două discipline. Este, cum spune S. Moscovici, o ştiinţă-punte.
Domeniul nostru nu este nici individul, ca unitate separată, dar nici grupurile sau organizaţiile, ca structuri sociale autonome. Profesorul francez, de origine română, Serge Moscovici, a găsit soluţia: psihologia socială studiază opoziţia dintre individ şi societate, conflictul permanent dintre cele două entităţi. Dacă ar studia doar individul sau doar socialul, disciplina noastră şi-ar pierde personalitatea sa, ar deveni un "apendice inutil" al altor ştiinţe. Nu s-a întâmplat însă astfel. Delimitându-şi un teritoriu propriu, psihologia socială şi-a adjudecat, ca trăsătură caracteristică, dinamicitatea, acţiunea, capacitatea de a interveni în desfăşurarea evenimentelor. Omul psihologiei sociale este totdeauna în interacţiune cu alţii, intra- situaţional, poziţionat ideologic.
Ca disciplină ştiinţifică, psihologia socială s-a născut la sfârşitul secolului trecut. Atunci au apărut, în Franţa, primele lucrări pe care astăzi le-am putea considera începuturile disciplinei noastre: Les lois de l'imitation (1890) de Gabriel Tarde, Psychologie des foules (1895) de Gustave Le Bon şi Etude de psychologie sociale (1898) tot de Tarde. Nu poate fi uitat nici Auguste Compte (1798-1857) pentru care omul este fasonat de societatea în care îşi desfăşoară e
xistenţa; individul nu este niciodată izolat, el este articulat unui grup, mai mult sau mai puţin organizat. Contribuţia lui Tarde la dezvoltarea disciplinei noastre rezultă din concepţia sa după care comportamentul uman e determinat social. Tarde este considerat un precursor al studiului opiniilor şi atitudinilor, s-a interesat de aspectele cognitive şi afective ale personalităţii, considerate forţe care animă viaţa socială. La rândul său, Le Bon a constatat că emoţiile şi convingerile exprimate de oi mulţime tind să se impună ca "unanimitate" şi pot evolua spre dogmatism şi intoleranţă. Ele se manifestă intens, au o construcţie simplă, sunt pe înţelesul tuturor şi rezistă la schimbare. Le Bon găseşte două cauze acestui comportament al mulţimii: a) emoţiile şi opiniile se propagă uşor, se multiplică şi se reîntăresc cu fiecare manifestare; b) liderii de opinie îşi extrag forţa de persuasiune din prestigiul personal şi puterea de a fascina colectivităţile.
Un sociolog, E. Durkheim, a publicat în aceeaşi perioadă, un studiu asupra sinuciderii (1897) prin care furnizează o analiză sociologică unei decizii individuale: tendinţa de suicid este invers proporţională cu integrarea familială, religioasă, socială. Tot între precursori ar trebui să-i consemnăm pe Paolo d'Orano, care a publicat în 1902, în Italia, Psicologia sociale şi pe americanii William McDougall şi E. Ross, cu lucrările lor de referinţă: An Introduction to Social Psychology şi Social Psychology, ambele publicate în 1908. În sfârşit, trebuie să consemnăm că psihologia socială, ca ştiinţă experimentală, a împlinit deja un secol. Primele experimente în psihologia socială au fost realizate de Norman Triplett, în 1897: efectele competiţiei asupra performanţelor individului.
Orice manual de psihologie socială am deschide vom observa că aceasta atribuie individului uman un loc propriu în societate. Omul este totdeauna plasat într-o situaţie specifică articulând trăsăturile sale individuale la o realitate socială concretă. Omul psihologiei sociale este un om relaţional, el se găseşte în raporturi de comunicare şi interacţiune cu alţii sau cu grupuri ca familia, colegii de joacă sau de muncă.
Identitatea noastră se interferează cu alte identităţi, schimbăm idei, sentimente, judecăţi cu cei din jur, influenţăm sau suntem supuşi unui control social, exercitat de instituţii sau indivizi. Aşa cum a spus Moscovici, realitatea fiecăruia dintre noi este o realitate conflictuală, marcată de tensiuni şi jocuri de influenţe, de o continuă luptă între ordine şi dezordine, constrângere şi libertate, de opoziţii între păreri, stiluri, sentimente, convingeri. Conflictul între individ şi societate nu exclude însă armonia provizorie sau chiar pacificarea durabilă. Specific psihologiei sociale este faptul că abordează concomitent ambii termeni ai cuplului - individ şi societate - renunţând la separare, la obişnuinţa de a-i trata ca realităţi autonome. Confruntarea între idei, credinţe, valori, reprezentările pe care le avem despre acestea determină şi reglează interacţiunile sociale.
Subiectul (individual sau colectiv) şi obiectul (social sau nu, real sau imaginar) determină, prin interacţiunea lor, posibilitatea de a identifica trei câmpuri de analiză: subiectul individual (Ego), subiectul social (Alter) şi obiectul (fizic, social, imaginar sau real). Fiecare nivel de analiză, scrie profesoara franceză Ewa Drozda-Senkowska, intervine într-un alt mod în organizarea percepţiei, a experienţelor şi condiţiilor. La nivel intra-individual analiza se centrează pe mecanismele proprii de tratare a informaţiei, la nivel inter-individual pe dinamica relaţională dintre indivizii aflaţi într-o situaţie dată, la nivel poziţional pe diferenţele de poziţii sociale între indivizi sau grupuri şi în fine, la nivel ideologic, pe sistemele de norme, idei, credinţe ale indivizilor şi grupurilor. Nivelurile de analiză, în psihologia socială, pot fi deci grupate astfel (după R.J. Valleran,d, 1994):
Nivelul 1: analiză intrapsihică (exemple: disonanţa cognitivă, atribuirea eului)
Nivelul 2: procesele interpersonale (exemple: percepţia altuia şi atracţia interpersonală)
Nivelul 3: interacţiunea dintre individ şi grup (exemple: conformarea la
aşteptările grupului, facilitarea socială)
Nivelul 4: realităţile intergrupuri (exemple: competiţia-cooperarea intergrupuri,
schimburile între grupuri).

Identitatea psihologiei trebuie căutată în efortul de a descrie, explica şi face să funcţioneze social fiecare individ. Ea nu oferă soluţii sau reţete asupra modului în care ar trebui să ne organizăm viaţa şi nici nu etichetează stiluri sau modele, nu cere adeziune. Ea oferă modalităţi de cunoaştere şi interpretare a unor fenomene importante cum ar fi influenţa şi schimbarea atitudinilor, conformismul şi supunerea, persuasiunea, prejudecata, iubirea sau agresiunea, ea difuzează o cultură psihosociologică specifică.
Când spunem că psihologia socială studiază relaţiile, interacţiunile sociale şi schimburile dintre indivizi, plasăm - desigur - individul ca element central într-un sistem relaţional, interindividul. Definiţia dată de F. Allport (1924) rămâne de referinţă: "Psihologia socială are ca obiect de studiu relaţiile reale sau imaginare între persoane, într-un context social dat, de natură să afecteze persoana implicată în această situaţie dată". Câteva decenii mai târziu, fratele său, G. Allport (1968) consideră că "psihologia socială încearcă să explice în ce mod gândurile, sentimentele şi comportamentele individului sunt influenţate de prezenţa imaginară, implicită sau explicită a altora". El pune accentul pe persoană (sentimentele sau atributele sale cognitive); ca prezenţă directă: altul ca sursă de influenţare a comportamentelor noastre.
Interacţiunea este un obiect privilegiat al schimburilor sociale. Jacques-Philippe Leyens a spus-o deosebit de plastic: putem spune că psihologia socială tratează dependenţa şi interdependenţa conduitelor umane. Avem a face deci cu o influenţă reciprocă, cantitativă sau calitativă şi nici nu e măcar necesară ca partenerii să fie fizic prezenţi. E suficient să ni-l prezentăm pe altul, pentru a ne afla în plină psihologie socială. Dar aceasta nu e suficient. Încă Floyd H. Allport (1924) a subliniat că interacţiunea trebuie plasată într-un context mai larg, care favorizează schimbul. Contextele pot avea caracteristici sociale, culturale, ideologice, economia care valorizează interrelaţia sau o pot limita, strangula, bloca. Interacţiunea se poate prezenta ca învăţare socială, ca supunere şi îndoctrinare, ca o situaţie de control a celuilalt . Reacţia comportamentală trebuie interpretată în funcţie de trăsăturile contextului social care creează condiţiile de desfăşurare.
În Prefaţa la traducerea în limba română a cunoscutului manual de Psihologie socială experimentală de Doise, Deschamp şi Mugny, am subliniat faptul că psihologia socială nu este o simplă ştiinţă a diagnosticului, constatativă. Terenul său de acţiune - interacţiunea într-un context dat - a împiedicat-o să devină o disciplină neutră. Cine se ocupă de faptele şi fenomenele produse de viaţa socială şi de agenţii vieţii sociale nu poate fi "echidistant". Toate aspectele morfologice ale organizării grupurilor sociale (chiar volumul, densitatea, dispoziţia ecologică a indivizilor în structuri, dar mai ales distribuţia puterii, diviziunea sarcinilor), tehnicile interacţionale utilizate de indivizi, sistemele lor de valori, cadrele de referinţă colectivă sunt atinse de o aripă ideologică. La rândul lor, subiecţii sociali se întâlnesc în comportamente sociale variate: influenţă, dominare, dependenţă, devianţă, conformism, polarizare. Nu putem deci analiza comunicarea între indivizi decât considerându-i în contextul social în care se mişcă, ca actori sociali "condiţionaţi" de caracteristicile socio-culturale ale mediului lor. Chiar istoria personală trebuie plasată într-un cadru social, biografia fiecărui subiect social este situaţională, contextuală.
Sursele de inspiraţie ale psihologiei sociale, consideră, pe bună dreptate, Drozda-Senkowska, le oferă societatea. Ideologia dominantă, într-un spaţiu dat şi într-o epocă dată, comportamentele cotidiene ale indivizilor şi grupurilor umane, au orientat direcţia cercetărilor psihosociologilor. De exemplu, preocuparea pentru creşterea randamentului în muncă a inspirat celebrele investigaţii ale lui E. Mayo şi ale colaboratorilor săi asupra grupurilor mici, imigraţia masivă în Statele Unite a stimulat studiile asupra atitudinilor, identităţii psihosociale, stereotipurilor şi prejudecăţilor, pulsiunea nazistă a relansat cercetările asupra influenţei şi supunerii. Schimbările din Europa de Est au deschis şi ele direcţii noi de cercetare, unele nebănuite. Serge Moscovici, în Prefaţa la manualul nostru crede că una dintre sarcinile actuale ale psihologiei sociale este să studieze schimbările sociale şi culturale din ţările Europei de Est. Vor avea un viitor, se pare, psihologia colectivă, memoria socială şi natura reprezentărilor sociale. El scrie: "Pentru numeroase motive asupra cărora nu mă opresc aici, viitorul majorităţii ştiinţelor umaniste se joacă, paradoxal, în Europa de Est. Trebuie să cooperăm şi să fim legaţi de ele, binecuvântând această posibilitate".
Pentru unii cercetători (vezi E. Enriquez, 1984), psihosociologia are şi o vocaţie acţională, chiar militaristă. Ea se plasează în centrul discuţiei despre democraţie şi comportament cetăţenesc, ea salută apariţia fenomenelor de solidaritate şi viaţă comunitară, favorizează afirmarea respectului pentru altul şi accesul la autonomie personală, demontează birocraţia şi mecanismele mortificate, propune proiecte de ameliorare. Psihosociologul are deci responsabilităţi în proiectele de redresare socială.
Demersul psihosociologului nu este doar cunoaşterea ci şi acţiunea, organizarea proiectelor de schimbare a unor situaţii inadecvate, intervenţia asupra câmpului social. Noul discurs al psihosociologului se defineşte prin depăşirea modelelor descriptive şi/sau explicative şi adoptarea unei perspective de mult intrate în patrimoniul ştiinţelor sociale: cercetarea-acţiune. El nu se mai poate rezuma la a descrie obiecte sau stări, ci este preocupat de procese, fenomene şi fapte, de evoluţia actelor, interacţiunilor, influenţelor, schimbărilor, de personalitatea în situaţie, în context social.
Existenţa colectivă, grupările şi organizaţiile care se formează, se recompun şi descompun, masele conduse de ideologii sau de grupuri de autoritate şi putere, structurile organizate dar şi agregatele dirijate afectiv (greve, proteste, demonstraţii) nu sunt mai puţin interesante. Mişcările sociale pot şi acestea inspira studii captivante.
În finalul acestui text ne putem pune întrebarea: la ce şi cui serveşte totuşi psihologia socială astăzi? Profesioniştii acestei discipline sunt adesea tentaţi să considere că întreaga viaţă socială, precum şi comportamentele persoanelor pot fi abordate dintr-o perspectivă psihosociologică. Din exterior lucrurile se văd altfel: axaţi exclusiv pe experimente de laborator, psihosociologii au tăiat legăturile cu viaţa socială reală, s-au organizat într-o confrerie (sectă !?) suficientă sieşi, nu scriu decât pentru un grup de iniţiaţi. Sunt nişte tehnicieni puţin preocupaţi de treburile sociale ale cetăţii şi ar merita tratamentul pe care Platon îl rezerva poeţilor. În Prefaţa lui S. Moscovici, la care ne-am referit mai sus, acesta invită pe confraţi la consacrarea energiilor şi intereselor pentru "înţelegerea marilor probleme ale Europei la acelaşi nivel cu alte ştiinţe umaniste". Avertismentul său estre deosebit de ferm: dacă evităm problemele reale, urgente, acute ale lumii contemporane, "poziţia noastră pe harta ştiinţifică va suferi şi marginalizarea noastră e sigură. Vor fi din ce în ce mai puţini cercetători care să se preocupe de ceea ce se întâmplă în psihologia socială şi care să caute să dialogheze cu noi". Preocupaţi de aceeaşi problemă - la ce serveşte astăzi psihologia socială - coordonatorul unui volum de studii pe această temă (Guingonoin, Le Poultier, 1994) identifică trei explicaţii pentru a înţelege slăbiciunile psihologiei sociale aplicate: ea este puţin vizibilă (sau accesibilă) pentru că transferul de tehnologie e îngreuiat de stilul ermetic al acestor studii; câmpul academic nu recunoaşte şi nu valorizează investigaţiile de teren, singurele cercetări consacrate sunt cele realizate în laboratoarele din universităţi: adesea cercetările psihosociologilor ajung la concluzii evidente, accesibile oricui, care ţin de bunul simţ.
În faţa atâtor dileme, nu poate exista decât un singur răspuns: articularea modelelor teoretice la faptele empirice, achiziţionarea unor competenţe teoretice şi practice utilizabile în intervenţii: în organizaţii, în colectivităţi locale, în câmpul social în sens larg. Dacă nu vom fi utili, vom dispărea.

Aplicaţie: Examinaţi citatul de mai sus, din Prefaţa lui Moscovici. Încercaţi să identificaţi faptele şi fenomene ce ar putea fi studiate, dintr-o perspectivă psihosociologică, în societatea noastră în "tranziţie". Stabiliţi o ordine a priorităţilor.