Teoria negocierii aparţine domeniului sociologiei şi psihologiei sociale, mai exact segmentului care studiazã comportamentul uman în diferite situaţii sociale şi modul în care oamenii vor sã aparã în faţa semenilor lor. În viaţa sã socialã, fiecare individ se prezintã pe sine şi activitatea sã, cautã sã orienteze şi chiar sã controleze impresiile semenilor sãi, joacã un rol şi are un statut, foloseşte o serie de tehnici pentru a obţine succese raportate la motivaţiile sale. Cu toate acestea, contrar intenţiilor pe care le are, pe parcursul contactelor sale sociale individul va fi analizat de colectivitate, care va trage unele concluzii în funcţie de atitudinea, mentalitatea şi comportamentul emoţional al acestuia.
Din punctul de vedere al individului care se prezintã în faţa unei colectivitãţi, se întâlnesc situaţii diferite, legate fie de dorinţa acestuia de a-i face pe ceilalţi sã gândeascã despre el la superlativ, fie dorinţa de a-i convinge cã el îi apreciazã în mod deosebit, fie alte situaţii referitoare la modul în care individul este tratat de societate. Comportamentul uman şi, mai ales, perceperea acestuia stau la baza teoriei negocierilor, al cãror final, deznodãmânt îl determinã[1].
Deoarece oamenii sunt aceia care realizeazã negocierile şi pentru cã tot ei le apreciazã prin subiectivismul gândirii lor, considerãm cã prin negocieri trebuie sã înţelegem un proces în care toţi cei implicaţi pot fi câştigãtori. Iatã un exemplu: doi fraţi se ceartã pentru un mãr, fiecare din ei considerând cã, dacã acesta va fi împãrţit, i se cuvine o bucatã mai mare şi refuzând categoric împãrţirea lui în mod egal; pãrintele intervine şi sugereazã ca unul din fraţi sã taie mãrul în douã bucã
55;i cum crede el de cuviinţã, urmând ca fratele sãu sã-şi aleagã primul bucata; propunerea este acceptatã de amândoi, fiecare considerându-se câştigãtor. Orice dorinţã care implicã satisfacţie, ca şi orice necesitate ce trebuie satisfãcutã - atâta timp cât ele nu depind exclusiv de individ - se transformã într-un "proces de negociere\", iar succesul negocierii este diferit în funcţie de comportamentul uman, de reacţiile şi conduitele individuale.
O definiţie a negocierilor sau reţete prescrise (fixe) nu pot exista atâta timp cât ele sunt instrumente la îndemâna oamenilor, iar oamenii au trãsãturi, comportamente şi abilitãţi diferite. În lipsa reţetelor universale cunoaşterea comportamentului uman devine esenţialã, alãturi de informaţiile acumulate anterior. Toţi participanţii la o negociere fac anumite presupuneri. O parte din succes va fi asigurat de corectitudinea propriilor presupuneri şi de capacitatea de a anticipa presupunerile partenerilor.
Negocierea porneşte de la faptul cã fiecare parte are nevoi şi interese directe sau indirecte pe care vrea sã şi le satisfacã. Întotdeauna când partenerii au avut în vedere în mod tacit dorinţele reciproce, negocierea s-a încheiat cu succes şi contactele au putut continua; atunci însã când nevoile unei pãrţi au fost ignorate şi negocierea a reprezentat un simplu joc cu învingãtor şi învins, rezultatele acesteia - în special cele de negociere şi satisfacerea nevoilor - îmbracã forma unor tranzacţii care de regulã trebuie sã fie reciproc avantajoase. Negocierea este o tranzacţie ale cãrei condiţii nu au fost fixate. Dacã, spre exemplu, preţul este fix şi nu poate fi modificat, cum este cazul vânzãrilor în magazine, vânzãtorul şi cumpãrãtorul nu vor avea de negociat. În acest caz cumpãrãtorul este acela care hotãrãşte dacã va cumpãra la preţul oferit sau va merge sã cumpere din altã parte, de la alt magazin.
Comportamentul uman poate determina evoluţia negocierii prin alterarea relaţiei de cooperare sau prin conflictul produs pe parcursul procesului. Aceste stãri vor evolua în funcţie de compor-tamentul negociatorilor, care la rândul sãu este funcţie de natura umanã şi de poziţia subiecţilor ce participã la negociere. Negocierea presupune în cadrul interrelaţiei un set de concesii reciproce repetate pânã la atingerea echilibrului, pe care fiecare îl apreciazã în funcţie de informaţiile de care dispune şi de nevoile sale.
Clasificarea negocierilor prin prisma comportamentului uman şi a tipului de interese ce intrã în joc ne conduce la concluzia cã existã douã mari categorii de negocieri: personale şi colective. Dacã urmãrim comportamentul unui negociator care trateazã vânzarea casei sale, în care s-a nãscut şi a crescut, în raport cu comportamentul aceleiaşi persoane în cazul când negociazã produse ale muncii colective, vom descoperi unele diferenţe de comportament cu implicaţii directe asupra rezultatului negocierilor ca şi asupra propriilor trãiri.
Diferenţe de comportament vom întâlni nu numai funcţie de relaţia dintre negociator şi obiectul negocierii, dar şi funcţie de raportul dintre negociator ca membru al societãţii şi societatea însãşi. Foarte interesante din acest punct de vedere sunt negocierile dintre sindicate şi conducere sau patronat.
Negocierea are drept obiectiv principal realizarea unui acord de voinţã, a unui consens şi nu a unei victorii. În negociere existã parteneri şi nu adversari. Ambii parteneri trebuie sã încheie procesul de negociere cu sentimentul cã au realizat maximul posibil din ce şi-au propus. De aceea, negocierea trebuie definitã ca un amplu proces cooperant. Deoarece acest proces este realizat de oameni, iar aceştia sunt purtãtorii factorilor individuali, emoţionali proprii, vom prezenta câteva idei privind relaţia dintre cooperare şi negociere prin prisma personalitãţii partenerilor.
Negocierea poartã amprenta distinctã a comportamentului uman, deoarece este un proces realizat chiar de oameni. Rolul determinant al comportamentului este dat de faptul cã scopul principal al negocierilor constã în satisfacerea unor nevoi, necesitãţi umane, relaţia dintre scop şi mijloace fiind elocventã în cazul negocierilor. Astfel, negocierea ajunge sã fie înţeleasã ca metodã de intercomunciare umanã.
Sunt autori care considerã comunicarea interumanã drept obiect de studiu de o importanţã mult mai mare decât aceea a studierii altor sfere ale comportamentului uman. Pãtrunderea şi înţelegerea sistemului de comunicare deschid şi înlesnesc drumul autocunoaşterii şi a celor din jur, fiind în mãsurã sã clarifice ierarhizarea oamenilor în societate dupã criterii de valoare.
Istoria şi evoluţia studierii sistemului de comunicare interumanã au cunoscut mai multe perioade principale cu aproximaţie delimitate în: perioada clasicã (500 î.H. - 400 d.H.); perioada Evului mediu şi a Renaşterii (400-1600); perioada modernã (1600-1900); la aceasta se adaugã, bineînţeles, perioada contemporanã, care, în mod regretabil, nu pare a avea o contribuţie importantã la dezvoltarea teoriei sistemului de comunicare, ce devine tot mai incert şi mai rezervat, oricum contradictoriu în accepţia unor cercetãtori avizaţi.
S-a apreciat cã perioada clasicã ar fi evoluat circa 900 de ani de la apariţia democraţiei în Grecia anticã, fuzionând cu perioada medievalã în secolul al V-lea. Deşi interesul omului pentru cunoaşterea naturii comunicãrii s-a manifestat cu mult înainte de statuarea unor principii, religii, metode, nu sunt dovezi ale existenţei în aceastã perioadã a unor preocupãri stricte având ca obiect sistemul de comunicare. Voiculescu, D. (1991) considerã cã în accepţia lui Aristotel, teoria comunicãrii umane a fost elaboratã de Corax din Siracuza. Aceasta pare a se fi întâmplat în secolul V î.H. când cetãţenii din Siracuza au rãsturnat conducerea tiranicã şi au stabilit reguli de convieţuire democratice. Cu aceastã ocazie, Corax a scris cartea \"Arta retoricii\", în care aratã cetãţenilor diferite moduri concrete de comunicare în cadrul unor procese de recuperare a averilor. Mai târziu Tisias definea retorica drept \"ştiinţa şi arta de a convinge\".
Deşi cu date doar în parte acceptate de a fi certe se crede cã în etapa respectivã, studiul comunicãrii a devenit de interes central, datoritã faptului cã, în sistemul politico-democratic, cetãţenii puteau sã facã parte din conducerea societãţii, cel care reuşea sã convingã prin modul sãu de comunicare putea deveni lider politic. Cu 5 secole înainte de Hristos retorica ar fi inclus, pe lângã comunicarea în sfera juridicã, pe aceea din sfera politicã. O cuvântare avea, în şcoala lui Antiphon, şase etape: introducerea, expunerea de motive, prezentarea argumentelor, probele, dovezile, concluziile. Ulterior s-au pus bazele dezvoltãrii teoretice a cuvântãrilor cu caracter juridic, politic şi ceremonial.
Istoria filosofiei considerã cã studiul comunicãrii s-ar fi dezvoltat de pe timpul lui Platon şi Isocrate. Platon a introdus retorica în viaţa academicã greacã, la concurenţã cu filosofia. Dupã cum afirma un mare analist al epocii respective, \"retorica era specificã celei mai înalte culturi greceşti\". Se considerã însã cã retorica nu ar fi o ştiinţã, ea neurmãrind cunoaşterea a ceea ce este corect sau incorect, ci perceperea slãbiciunilor umane în vederea atingerii scopurilor propuse. Platon a fost acela care a abordat pentru prima datã retorica drept ştiinţã a comunicãrii şi a emis teoria conform cãreia comunicarea umanã parcurge cinci etape şi anume: studiul cunoaşterii (conceptualizarea), studiul sensului cuvintelor (simbolizarea), studiul comportamentului uman şi al modurilor de abordare a vieţii (clasificarea), studiul aplicãrii practice (organizarea) şi studiul instrumentelor de influenţare a oamenilor (realizarea).
Tot un filosof grec, Isocrate - autor al lucrãrii \"Antidosis\" - a conceput retorica drept teorie generalã a comportamentului uman şi ca expresie a celei mai înalte culturi umane[2] .
Retorica a fost dezvoltatã în continuare de Aristotel, studentul lui Platon şi contemporan cu Isocrate. Celebra sa lucrare \"Rethorike\" cuprinde în cele trei pãrţi ale sale, aspecte deosebit de pragmatice referitoare la sistemul de comunicare interumanã din care s-au inspirat civilizaţiile ulterioare.
În jurul anului 100 î.H. apare un prim model al sistemului de comunicare aparţinând primilor filosofi romani. Acest model cuprindea cinci \"acte\": primul se numea \"invenţia\" şi se referea la decizia asupra a ce era de spus; al doilea era \"stilul\", prin care se alegeau cuvintele cele mai adecvate pentru a exprima ce era de spus; al treilea era \"angajamentul\" prin care se organiza ceea ce era de spus în pãrţi distincte; al patrulea era \"memoria\", prin care se pãstrau pânã la prezentarea conţinutului, stilul şi organizarea discursului; al cincilea era \"livrarea\", respectiv rostirea mesajului. În aceastã perioadã apare şi distincţia dintre teoria şi practica comunicãrii; teoria reprezenta retorica iar practica reprezenta oratoria.
Perioada medievalã şi renascentistã nu a adus, de asemenea, elemente noi. În aceastã perioadã, caracterizatã prin haos şi frãmântatã de rãzboaie şi dominaţii strãine, ideile erau mai mult scolastice, iar preceptele clasice se originau în teologie, retoricã, logicã.
Sistemul de comunicare umanã a continuat sã trezeascã interesul diverşilor specialişti, iar în mod practic au apãrut noi tipuri de activitãţi, cum ar fi retorica prin scrisori şi prin discursuri - care anticipeazã o s erie de alte câştiguri şi rezultate în domeniu.
Acelaşi autor, Voiculescu, Dan (1991) aprecia cã perioada modernã s-ar fi desfãşurat pe o duratã de aproximativ 300 de ani şi ar fi fost fertilã pentru teoria comunicãrii umane, dupã anul 1600 comunicarea reapãrând în centrul vieţii social-politice. În aceastã perioadã, caracterizatã prin mai multã ordine, a fost elaboratã o bogatã literaturã a teoriei şi practicii în domeniul comunicãrii umane.
Aproximativ în aceastã perioadã au apãrut statele naţionale, iar regimurile democratice au lãsat deschisã calea libertãţii de exprimare. În general s-au dezvoltat universitãţile, literatura, publicaţiile. Astfel a reapãrut interesul pentru studierea teoriei comunicãrii umane.
S-a observat cã aceastã teorie relativ coerentã în perioada clasicã a fost fragmentatã şi dispersatã în perioadele medievalã şi renascentistã.
În acelaşi timp o analizã detaliatã a evoluţiei teoriei comunicãrii în epoca modernã în Anglia, consideratã atunci ca promotor al gândirii economice, a condus la identificarea a patru direcţii de abordare: clasicã (aceea care urmãreşte recuperarea experienţelor greceşti şi romane în perioada clasicã); psihologicã-epistemologicã (care se referã la reintegrarea doctrinei clasice în condiţiile teoriei moderne a comportamentului uman); beletristicã (urmãrind dezvoltarea standardelor universale de analizã criticã a simbolurilor); elocuţionistã (care priveşte problema folosirii vocii şi a gesturilor în comunicarea oralã).
În secolul al XIX-lea, secol de sfârşit al epocii moderne, literatura în domeniul comunicãrii era destul de sãracã. La intersecţia dintre filosofie - artã şi comunicare menţionãm totuşi contribuţii în sfera transmiterii mesajului - lucrarea lui Henry Innes, \"The Rhetorical Class Brok\" (1834) ori în sfera deontologiei, cartea lui John Stewart Mill, \"On Liberty of Thought and Discussion\" (1859); cea a lui Herbert Spencer, \"Philosophy or Style\" (1871) etc.
Evoluţia teoriei privind comunicarea umanã parcurge o perioadã de peste 2000 de ani pentru a intra în secolul nostru cu o serie de necunoscute şi încã dintre cele definitorii: Cum acţioneazã stãrile ulterioare emoţionale asupra comunicãrii? Care este raportul care se formeazã între raţiune şi comportament, motivaţiile şi interdependenţele acestora cu sistemul comunicãrii? Toate aceste întrebãri - subiecte aşteaptã încã a fi elucidate, pentru o mai bunã cunoaştere de sine şi pentru ca acţiunile raţionale sã prevaleze asupra manifestãrilor primare instinctuale din comportamentul uman.
Teoria comunicãrii umane a fost folositã în negocieri încã de la apariţia ei, atât în plan socio-politic cât şi pe plan economic. În tranzacţiile internaţionale, deşi procesul negocierilor este finalizat prin comunicãri scrise, comunicarea verbalã are un rol primordial atât din punct de vedere al spaţiului pe care îl ocupã (etapa de selecţie, tratativele propriu-zise, perioada de redactare a clauzelor contractuale, aspectele de derulare, activitatea post-negociere etc.), cât şi din punctul de vedere al conţinutului (elementele esenţiale ce fac obiectul negocierilor se stabilesc prin dialog direct).
În afaceri, negocierile se desfãşoarã de regulã dupã principiul \"faţã în faţã\" la masa tratativelor. Prin comunicarea verbalã sunt realizate o serie de procese cum ar fi: obţinerea de informaţii, transmiterea de informaţii, elaborarea unor propuneri, exprimarea unor opinii, stabilirea dezacordului, cu efectele sale de blocare a negocierilor sau de amânare a acestora etc.
Problema esenţialã a negociatorilor din întreaga lume este cã dupã tratativele realizate prin comunicare verbalã simt nevoia unor negocieri. Dupã epuizarea parţialã sau totalã a unor subiecte clarificate la masa tratativelor, uneori se schimbã circumstanţele, fapt ce determinã reconsiderarea unor poziţii exprimate anterior. În acest moment apar situaţii în care un partener se declarã convins cã hotãrârea a fost adoptatã într-un fel, iar celãlalt partener - cã s-a decis de comun acord altfel. Problema care se pune este dacã aceste omisiuni sau neînţelegeri sunt neintenţionate.
Un grup internaţional specializat a fãcut în acest sens un experiment. S-au întocmit douã grupe de negociatori a câte trei membri. Ei au negociat timp de trei ore conform unei teme stabilite. La cinci minute dupã terminarea negocierilor, organizatorii au reluat în faţa negociatorilor opt aspecte de pe parcursul tratativelor punându-le douã întrebãri: dacã aspectul a fost discutat; dacã s-a cãzut de acord asupra acestuia. Rãspunsurile au fost uimitoare: 70% dintre negociatori au rãspuns afirmativ la prima întrebare, dar numai 30% la a doua. Rezultatul acestui experiment conduce la douã concluzii: în negocierile verbale este necesarã repetarea şi sublinierea aspectelor convenite; orice acord negociat verbal trebuie confirmat în scris în cel mai scurt timp posibil.
Un aspect elementar al ştiinţei negocierilor este acela de a şti când sã te opreşti. În toate negocierile existã un aşa-numit \"punct critic\", dupã care relaţiile pot deveni necontrolabile şi distructive. Un bun negociator va sesiza în cadrul procesului cooperant apropierea punctului critic şi va şti sã se opreascã înaintea atingerii acestuia.
Cercetãri recente au demonstrat cã personalizarea stilului constituie pasul cel mai important al procesului de negociere. Aceastã personalizare are douã etape, şi anume: stabilirea propriului stil şi evaluarea avantajelor şi dezavantajelor ce derivã din folosirea stilului respectiv. Având în vedere cã motivaţiile sunt acelea care determinã stilul, cã motivele în sine sunt de naturã personalã, persoana cea mai indicatã sã determine stilul este negociatorul însuşi. În sprijinul realizãrii unei analize obiective, care sã aibã drept rezultat o determinare realã a stilului, este bine ca negociatorul sã aibã în vedere trei motivaţii frecvent întâlnite: dorinţa de a repeta succese, necesitatea de a convieţui, dorinţa de a fi puternic şi de a domina.
În general, pe tot parcursul vieţii sale omul trãieşte bazându-se pe prezumţii. Ele existã şi sunt necesare. În procesul de negociere nici nu este posibilã dacã partenerii nu şi-au format prezumţiile, atât pe cele proprii cât şi, orientativ, pe cele ale partenerului. Atât procesul de negociere, cât şi prezumţiile care se fac în desfãşurarea acestui proces sunt determinate de faptul cã orice comportament uman are la bazã satisfacerea unor necesitãţi, cu alte cuvinte are anumite motivaţii. Conform pãrerilor profesorului Abraham Maslow, ar exista şapte categorii de apreciere, referitoare la realizarea de sine, de cunoaştere şi înţelegere, estetice.
Necesitãţile fiziologice sunt comune tuturor oamenilor, ele urmãresc satisfacerea unor nevoi biologice. Dupã satisfacerea nevoilor homeostatice şi chiar în procesul satisfacerii acestora apare o altã categorie de necesitãţi, respectiv de stabilitate şi siguranţã. Dacã aceste douã categorii de necesitãţi sunt satisfãcute, omul îşi doreşte sã fie admirat şi înconjurat de afecţiune. Lipsa de admiraţie şi afecţiune, care se manifestã prin respingerea omului de cei apropiaţi, de societate, prin sentimentul de a nu aparţine lumii în care trãieşte, poate sta la baza unor mari tragedii individuale. Dacã şi a treia categorie de necesitãţi este satisfãcutã, urmeazã dorinţa de a fi stimat şi apreciat de comunitatea umanã. Ca un corolar al acestor necesitãţi, apare cea a realizãrii de sine, prin prisma capacitãţilor individuale. În orice persoanã normalã apare pe o anumitã treaptã a dezvoltãrii sale necesitatea de a cunoaşte şi a înţelege cât mai mult din universul în care trãieşte şi chiar din faţa graniţelor acestuia. Prin necesitãţile estetice se înţeleg atât cele legate de frumosul aparent, dragostea de naturã, cât mai ales de frumosul intrinsec, cum ar fi, de exemplu, dorinţa de corectitudine şi echilibru.
Se acceptã cã trebuinţele şi satisfacerea lor sunt numitorul comun al negocierii. Dacã oamenii nu ar avea trebuinţe nesatisfãcute, ei nu ar negocia niciodatã. Negocierea presupune cã atât negociatorul cât şi partenerul sãu doresc ceva. Acest lucru este adevãrat chiar dacã scopul celor doi este de a menţine un status quo. Este nevoie de douã pãrţi motivate de trebuinţe pentru a demara o negociere.
Diferitele domenii ale negocierii pot fi împãrţite pe trei mari niveluri:
. Interpersonal - negociere între indivizi;
. Inter-organizaţional, excluzând statele - negociere între organizaţii;
. Internaţional - negocieri între state.
Trebuie reţinut cã organizaţiile de orice fel nu pot acţiona prin ele însele, independent de oameni. Se pot identifica douã niveluri active ale trebuinţelor: nivelul trebuinţelor organizaţiei şi acela al trebuinţelor personale ale negociatorului. Indivizii, prin identificare, deseori depãşesc graniţele structurii propriei lor trebuinţe şi mental devin parte a unui grup care acţioneazã la nivel organizaţional. Ca o consecinţã, în anumite cazuri, o trebuinţã mai puţin bazalã (de exemplu stima) va devansa o trebuinţã aflatã la un nivel inferior în piramida trebuinţelor (de exemplu securitatea): marea majoritate a oamenilor nu doreşte rãzboi, dar identificarea acestora cu naţiunea le permite sã se lase convinşi sã participe la un conflict, şi prin aceasta sã-şi punã propria securitate în pericol.