Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Etapele procesului de creaţie
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 


2.1. Preparaţia

Asigurarea cunoştinţelor de fond. Acestea cuprind: cunoştinţe speciale - teorii ştiinţifice, legi, rapoarte, relaţii specifice domeniului ştiinţific īn general şi celui tehnic de specialitate; cunoştinţe de metodologie a cercetării aplicate īn domeniu şi a proiectării; o mare diversitate de cunoştinţe nespecifice, de cultură generală, legate de experienţa de viaţă a fiecărei persoane. Cunoştinţele nespecifice se regăsesc īn forme implicite sau explicite īn toate etapele activităţii de creaţie. Asigurarea cunoştinţelor de fond se realizează īn activitatea de studiu.
Definirea problemei ştiinţifice. Īn confruntarea sa permanentă cu realitatea, omul tinde să ia īn stăpānire cāt mai multe fenomene şi obiecte ale acesteia. Īn acest demers apar īnsă şi stări speciale datorate faptului că, la momentul respectiv, cunoştinţele elaborate şi structurate īn teoriile ştiinţifice nu sunt suficiente pentru īnsuşirea practică şi teoretică a obiectului vizat. Teoria cunoaşterii numeşte aceste stări "situaţie problematică" şi o descrie ca o dificultate apărută īn calea cunoaşterii, sau un obstacol care trebuie depăşit.
Situaţia problematică este din punct de vedere gnoseologic o contradicţie care se poate manifesta īntre: cunoştinţele existente şi anumite fapte noi; explicaţii alternative ale aceloraşi fapte; concepte sau legi ale aceleiaşi teorii; o idee sau o teorie şi argumentaţia ei logică sau faptică; specificul unui obiect şi mijloacele




(instrumentele) de abordare necesare pentru a răspunde unor trebuinţe ş.a.
Domeniul tehnic se confruntă īn majoritatea cazurilor cu contradicţiile care apar īntre cunoştinţele teoretice şi faptele noi ce caracterizează situaţiile concrete, situaţia problematică datorată insuficienţei sau inexistenţei mijloacelor adecvate de abordare a unui obiect īn practică sau imposibilităţii utilizării unor cunoştinţe elaborate pe plan teoretic.
Contradicţia conştientizată este trăită sub formă de conflict cognitiv şi reprezintă, īntre anumite limite de intensitate, un factor motivator al căutării de noi cunoştinţe.
Situaţia problemă constituie contextul obiectiv al problemei pe care o generează, īn majoritatea cazurilor concentrabilă īntr-o īntrebare. Problema ştiinţifică īn formularea ei exprimă cunoştinţele existente pe care se bazează şi care o generează de fapt, de asemenea insuficienţa acestor cunoştinţe pentru echilibrarea unei situaţii nou create.
Orientările necesare īn teoria cunoaşterii atribuie problemei rolul principal īn dinamica ştiinţelor īn avansarea cunoaşterii; ele demonstrează că "activitatea de cunoaştere porneşte de la probleme a căror soluţie o caută, că orice astfel de soluţie generează la rāndul său una sau mai multe probleme şi că cercetarea se sprijină tot timpul pe probleme" (V. Tonoiu, 1982, pag.140). Poziţia nu minimalizează importanţa faptelor de observaţie, redefineşte doar rolul problemei ca generator de progres īn cunoaştere. Faptele de observaţie se raportează īntotdeauna la o anumită teorie, sistem de cunoştinţe existente şi doar īn contradicţie cu aceasta devin "o problemă", deci motiv de noi demersuri cognitive.
Structural, o problemă ştiinţifică se bazează pe o cunoaştere anterioară (cunoaştere de fond, cunoaştere prealabilă), formată din totalitatea cunoştinţelor existente pānă īn acel moment despre domeniul considerat. Aceasta conferă problemei un caracter sistematic, integrat unui ansamblu organizat de cunoştinţe formate din elemente declarative (concepte definite) şi imperative (legi ştiinţifice). O problemă nu apare izolată īntr-un "vacuum", ci īn interiorul unui corp de cunoştinţe deja existente. Mai mult decāt atāt, existenţa cunoştinţelor prealabile face posibilă sesizarea şi definirea problemei.
Problema ştiinţifică cuprinde de asemenea o īntrebare. Ea se referă la cererea de informaţie necesară diminuării sau īnlăturării dificultăţilor ori incertitudinii. Īntrebarea este de esenţă logică şi nu este obligatorie formularea ei īn mod interogativ.
Īntrebarea logică este purtătoarea unor presupoziţii care aparţin tot cunoaşterii de fond. Sunt elementele (concepte, legi) conţinute implicit īn formularea īntrebării,acăror validitate nu este pusă la īndoială.
Teoria cunoaşterii este preocupată de clasificarea problemelor după multiple criterii, deoarece se consideră că identificarea tipului unei probleme sugerează tipul de rezolvare a acesteia. Se precizează īnsă că orice clasificare este relativă şi aproximativă.
O primă distincţie se face īntre problemele ştiinţifice şi cele practice, ele fiind tratate īn strānsa lor interdependenţă. Problemele ştiinţifice vizează depăşirea unor dificultăţi de cunoaştere, obţinerea unor cunoştinţe ştiinţifice noi sau ameliorarea celor vechi. Problemele practice vizează găsirea unor acţiuni, operaţii, mijloace, care permit controlul sau transformarea unei părţi a realităţii (naturale sau artificiale, tehnice) pentru producerea unor valori materiale ce răspund unor nevoi ale oamenilor.
De o importanţă deosebită pentru progresul ştiinţei este distincţia dintre problema ştiinţifică şi problema didactică. Problema didactică se utilizează īn procesul educaţional ca modalitate specifică de īnsuşire a cunoştinţelor deja existente. Caracteristic acestor probleme este faptul că profesorul cunoaşte soluţia sau metoda de rezolvare a problemei didactice. Aceasta este o problemă reală doar pentru elevi. Īn cazul problemelor ştiintifice nici soluţia , nici metoda concretă care să ducă la soluţie nu sunt cunoscute exact de către nimeni.
Īn categoria problemelor ştiinţifice se regăsesc aşa-numitele "probleme-obiect" şi "metaproblemele". Problemele-obiect ţin de descoperirea unor fenomene, evenimente, proprietăţi sau relaţii dintr-un domeniu definit al unei ştiinţe. Metaproblemele vizează analiza metodelor şi mijloacelor de cunoaştere. Soluţiile metaproblemelor devin căi de rezolvare a unor probleme-obiect, la un nivel superior al cercetării īn domeniul respectiv.
După gradul lor de profunzime, problemele ştiinţifice pot fi "probleme normale" sau "anomalii".
Problemele normale nu afectează bazele teoriei ştiinţifice din care fac parte. Ele se rezolvă īn cadrul teoriei date, cu mijloacele şi īn conformitate cu regulile acesteia. Problemele normale sunt definite şi pot fi identificate pe baza teoriei existente, pe care urmăresc să o perfecţioneze prin reducerea dezacordurilor sale interne sau īn raport cu realitatea. Activitatea cu problemele de acest tip nu vizează schimbarea teoriei ştiinţifice. Problemele normale sunt probleme curente ale cercetării tehnologice.
Anomaliile sunt probleme care nu se pot soluţiona īn cadrul teoriei date, cu metodele şi regulile acceptate īn mod general. Rezolvarea lor marchează trecerea la o nouă teorie mai profundă. Sunt soluţiile care revoluţionează ştiinţa prin gradul lor ridicat de noutate, incompatibilă cu teoriile anterioare.
Problemele pot fi clasificate şi după natura īntrebărilor care intră īn structura lor. Sunt tot atātea tipuri de probleme cāte tipuri de īntrebări. Īn funcţie de natura raportului dintre īntrebare şi răspunsul pe care-l presupune pot fi distinse īntrebările īnchise de cele deschise.
Īn cazul īntrebărilor īnchise, mulţimea răspunsurilor posibile este complet determinată sau există o schemă ori o metodă efectivă de construcţie a tuturor răspunsurilor sale posibile.
Īntrebările deschise permit o mulţime nedeterminată de soluţii şi nici nu există o schemă sau o metodă efectivă de construcţie a tuturor răspunsurilor posibile. Īn cazul acestor īntrebări nu se ştie exact la ce se referă īntrebarea, nu se cunoaşte nici forma răspunsului.
Īn evoluţia procesului de cunoaştere distincţia dintre cele două tipuri de īntrebări este relativă. Īntrebări īnchise la un anumit moment al istoriei cunoaşterii se dovedesc, īn timp, a fi deschise prin aparitia unor răspunsuri noi, neprevăzute. Este cazul majorităţii problemelor ştiinţifice, care, pe termen lung, pot fi considerate potenţial deschise. Acumularea continuă de cunoştinţe pe de altă parte, tinde să diminueze deschiderea īntrebărilor, să le transforme īn īntrebări īnchise.
Īn formulare concretă, principalele tipuri de īntrebări sunt : īntrebări- "dacă.?" , īntrebări -"care.?" şi īntrebări - "de ce.?"
Īntrebarea "dacă.?" intervine mai frecvent īn situaţii de decizie cu privire la valoarea semantică a unor enunţuri, īn situaţii de verificare şi confirmare, īn cele de alegere a unei ipoteze din mai multe alternative. Răspunsul la o asemenea īntrebare elimină sau reduce incertitudinea cu privire la valoarea de adevăr a propoziţiei care formează baza īntrebării.
Variantele īntrebărilor "dacă." sunt următoarele :
- īntrebări "dacă." cu alternativă unică - răspunsul va selecta singura alternativă adevărată;
- īntrebări "dacă." cu listă completă - răspunsul va selecta toate alternativele adevărate;
- īntrebări "dacă." nonexclusive - răspunsul va selecta o singură alternativă din mai multe posibile a fi adevărate.
Īntrebarea "care.?" apare īn situaţiile de clasificare, cānd se cere să se afle care obiecte dintr-o clasă dată au anumite proprietăţi, sau ce proprietăţi are un obiect nou şi deci care este clasa căreia īi aparţine. Īntrebările "care..." cunosc aceleaşi variante ca şi īntrebările "dacă...".
Īntrebarea "de ce..." se formulează īn situaţiile īn care se cere explicarea unor fenomene, stabilirea unor relaţii cauzale, justificarea unor aserţiuni formulate. O asemenea īntrebare are la bază o propoziţie adevărată, acceptată ca atare. Răspunsul la o asemenea īntrebare trebuie să elimine sau să reducă incertitudinea cu privire la justificarea extralogică a celor afirmate pe baza īntrebării.
Formularea problemei este un moment esential al cercetării. Din modul de structurare a problemei şi a īntrebării pe care o cuprinde se conturează şi forma răspunsului pe care problema respectivă o presupune. Rezolvarea propriu-zisă a problemei va da conţinut acestei forme. Condiţia rezolvării unei probleme este clarificarea ei.
Pe baza unei analize complexe, clarificarea dezvăluie natura şi tipul problemei, componentele ei (datele şi necunoscutele) şi relaţiile dintre ele, punerea corectă a problemei, asigurarea existenţei unor metode şi mijloace de soluţionare adecvate.
Īn procesul de clarificare, stabilirea tipului problemei este avantajoasă pentru a orienta cercetătorul către metodele şi mijloacele necesare rezolvării ei. Astfel, dacă se abordează o problemă normală, este suficient să se găsească o analogie cu probleme de acelaşi fel pentru a cunoaşte metodele de rezolvare, pe cānd īn cazul unei anomalii căutarea trebuie să se īndrepte către elaborarea unor metode/mijloace noi.
Prin clarificare se stabilesc totodată relaţiile dintre problemă şi cunoaşterea existentă prin īncadrarea ei teoriei ştiinţifice din care face parte. Astfel se pun īn evidenţă poziţiile directe ale problemei, cunoştinţele din perspectiva cărora se formulează problema şi soluţiile posibile, care trebuie să fie adevărate şi relevante, esenţial şi inteligibil legate de problema considerată.
Adesea clarificarea duce la restructurarea şi reformularea problemei pentru a-i creşte accesibilitatea si gradul de definire (determinare). Problema este determinată atunci cānd menţionează explicit necunoscutele sale. O problemă este bine formulată dacă este definită, adică există un sistem de cunoştinţe ştiinţifice (date, legi, teorii) īn care problema poate fi īncadrată īn mod adecvat, presupoziţiile ei sunt adevărate, se poate cunoaşte tipul soluţiei acceptabile şi modul de verificareaacesteia.
Depăşirea efectivă a obstacolului īn cunoaştere se realizează prin rezolvarea problemei. Rezolvarea constă īn găsirea soluţiei, adică aflarea răspunsului adevărat şi relevant la īntrebarea problemei. Acest răspuns satisface cererea de informaţie, sporeşte informaţia existentă, elimină sau diminuează incertitudinea. Soluţia problemei este un enunţ care īnlocuieşte necunoscuta (sau variabila) din formula problemei cu o constantă.
Formularea problemelor , ca şi rezolvarea lor, nu se realizează după reguli fixe, preexistente. Factorii determinanţi ai formulării şi rezolvării problemelor sunt: tipul problemei, gradul de adecvare a mijloacelor de rezolvare existente, experienţa şi capacităţile personale ale cercetătorului.
Definirea şi rezolvarea problemei sunt operaţii ale aceluiaşi proces de elaborare a unei soluţii pentru depăşirea unei dificultăţi teoretice sau practice īn calea cunoaşterii. Pe plan subiectiv activitatea de elaborare (căutare, verificare) a soluţiei asigură starea de echilibru intern pe durata realizării ei, iar soluţionarea propriu-zisă a unei probleme rezolvă conflictul cognitiv subiectiv al cercetătorului. Soluţia unei probleme este factor de echilibru obiectiv - īn sistemul de cunoştinţe - şi factor de echilibru subiectiv - īn sistemul psihic, creator al soluţiei.
Īn etapizarea procesului de creaţie operaţia de definire a problemei marchează īncheierea fazei preparaţiei (G. Wallas, 1926), iar operaţia de rezolvare, căutarea cunoştinţelor, a informaţiilor relevante, a raporturilor posibile īntre "cunoscutele" şi "necunoscutele" problemei constituie faza de incubaţie. Īntregul proces de elaborare a soluţiei se desfăşoară īn timp, fiecare operaţie avānd o desfăşurare de durată variabilă. Primul enunţ al soluţiei are īntotdeauna o valoare ipotetică, cu probabilitate mai mică sau mai mare de confirmare. Pentru a deveni cunoaştere nouă, enunţul-soluţie trebuie să parcurgă procesul de validare pe baza unor verificări realizate prin metode ştiinţifice.


2.2 Iluminarea

Iluminarea, momentul "Evrika!" sau momentul "Aha!" cum mai este cunoscută, reprezintă un moment crucial īn procesul de creaţie deoarece, constituie momentul īn care se relevă creatorului soluţia probabilă a problemei. Această soluţia probabilă se concretizează īntr-o formulă verbală numită ipoteză. Ipoteza este deci un enunţ care exprimă o presupunere.
Teoria modernă a cunoaşterii priveşte ipoteza ştiinţifică īn dubla ei calitate: cea structurală, ca element constituent al teoriei ştiinţifice, şi cea funcţională, ca instrument de acces către noi cunoştinţe.
Din perspectivă structurală, ipoteza se formulează pe baza unor evenimente faptice, constatate, situaţie īn care se verifică pe acelaşi plan - al faptelor, al experienţei -, sau poate fi un enunţ inventat, imaginat pentru a sta la temelia unei construcţii teoretice şi admise ca atare, cum ar fi de exemplu postulatele geometriei euclidiene. Ipoteza validată experimental ca şi postulatul teoretic se constituie īn principii ale cunoaşterii ştiinţifice, īn "legi" care permit progresul către cunoaştere nouă.
Ipoteza este analizabilă din perspectiva logică, epistemologică sau metodologică, funcţie de contextul īn care intervine.
Īn sens logic, ipoteza este o supoziţie, o presupunere care īn momentul utilizării nu se ştie dacă este adevărată sau nu. Dar, ea este tratată ca şi cum ar fi adevărată, deoarece demonstrarea fiecărei premise ar antrena regresul la infinit. Īnţelegānd că nu se poate demonstra totul, Aristotel a admis că pentru a putea demonstra adevărul cunoaşterii trebuie īnceput prin a crede īn el.
Īn sens epistemologic, ipoteza exprimă particularitatea gāndirii de a depăşi limitele cunoaşterii faptice, anticipānd ceea ce nu se cunoaşte īncă. Ipoteza prefigurează adevăruri posibile prin analogie cu ceea ce este deja cunoscut.
Īn sens metodologic, rolul ipotezei īntr-o analiză este acela de a considera teza demonstrată sau problema rezolvată pentru a stabili ce condiţii ar fi necesare pentru aceasta. Īn măsura īn care nu se reduce la a fi punct de plecare (asumpţie, supoziţie, axiomă), ci īncercare de explicare, ipoteza devine prin ea īnsăşi corijabilă, confirmabilă sau infirmabilă din perspectiva experienţei viitoare. Īn cunoaşterea factuală, presupoziţia (relaţia posibilă) se concretizează īn ipoteza de lucru.
Ipoteza este un produs de concepţie, rezultat al activităţii intelectuale concretizată īntr-un proces metodologic complex īn care scheme aperceptive logice şi factori psihosociologici se exprimă īn interacţiunea lor. Ea este un construct subiectiv, ireductibil la un sistem de relaţii logice, artificial programabile; structurată pe scheme logice, ipoteza valorizează capacităţi umane extralogice - imaginaţie, intuiţie, interes, pasiune, voinţă, credinţă. Īn calitate de construct mental, ipoteza poate avea diferite surse:
- observaţia de fapte - sugerează ipoteze, fără a le fundamenta integral;
- corelarea unor teorii - generează noi presupuneri;
- analogia cu o teorie cunoscută - permite modelarea cāmpului factual (date, fapte plasate īn relaţii predominate de structuri cunoscute) supus cunoaşterii;
- imaginea "pură" - īn sensul lipsei conştiinţei legăturii ipoteză - cunoaştere anterioară.
Opţiunea īntre diversele metode de creare a ipotezelor se face īn funcţie de natura problemelor de rezolvat, după criterii de randament al muncii intelectuale.
Pentru a fi admisibile, ipotezele trebuie să aibă anumite caracteristici care pot constitui criterii de estimare sumară, īnaintea verificării experimentale. Pe baza lor se stabileşte dacă supoziţia pe care o exprimă este suficient de īntemeiată pentru a justifica demersul de verificare (adesea īndelungat şi costisitor).
Prima caracteristică este plauzibilitatea care constă īn gradul de īncredere care se poate acorda unei ipoteze premergător testării, pe baza valorii surselor care au generat-o şi a operaţiilor efectuate pentru elaborarea ei. Semnul plauzibilităţii este noncontradicţia internă sau consistenţa internă, ceea ce exprimă inexistenţa unor enunţuri incompatibile īn formularea ei şi consistenţa externă, adică păstrarea unei compatibilităţi cu teoriile ştiinţifice existente.
Īn calitate de criterii de preselecţie a ipotezelor, valoarea acestor semne este relativă. Pe de o parte, īndeplinirea lor nu constituie argumente de admitere a ipotezei respective, doar de admisibilitate, ceea ce constituie unul dintre argumentele verificării. Pe de altă parte, neīndeplinirea lor nu justifică respingerea categorică a ipotezei pentru supunerea ei verificării.
Condiţia mai severă decāt plauzibilitatea este indicarea, cāt de sumară sau aproximativă, a cāmpului validităţii soluţiei anticipate, implicit precizarea reperelor minime ale modalităţii verificării empirice. Ipoteza trebuie să fie prin urmare accesibilă la experienţă, deci empiric testabilă.
Testabilitatea este o caracteristică importantă a ipotezei ştiinţifice, īnsă ea nu impune obligaţia ca ipoteza să rămānă īn preajma cunoştinţelor existente. Aceasta, chiar ştiinţifică fiind, poate exprima relaţii oricāt de fanteziste, cu condiţia evitării ficţiunilor principial incontrolabile.
Testabilitatea este şi ea o caracteristică relativă deoarece, īntr-o primă variantă ipoteza poate sugera teste vagi, slabe, dar care pe măsura trecerii primelor probe să-şi sporească continuu controlabilitatea. O asemenea evoluţie a testabilităţii indică calitatea ştiinţifică a ipotezei.
Intelectul tinde īn mod firesc către echilibru cu realitatea, cu teoria despre acea realitate formulānd ipoteze cāt mai bine asigurate atāt prin testarea lor empirică efectivă, cāt şi prin validarea lor teoretică. Īn marea relativitate a criteriilor menţionate de admisibilitate a unei ipoteze, principalul garant al posibilei validităţi rămāne creatorul ei: pe plan intern (intrapersonal), dacă acesta crede īn presupunerea formulată, ipoteza merită a fi verificată; pe plan extern (interpersonal), dacă prezintă credibilitate, va avea şi susţinere din partea comunităţii ştiinţifice.
Pe măsura cristalizării lor, ipotezele dobāndesc şi alte caracteristici care intră īn discuţie īn procesul evaluării :
Probabilitatea ipotezei este, spre deosebire de plauzibilitate, o măsură obiectivă a gradului de īncredere pe care īl merită. Această măsură poate fi constatată numai după ce ipoteza a īnceput să fie supusă testării. Probabilitatea ipotezei justifică, dincolo de admisibilitate, acceptarea ei. Valorile probabilităţii se īnscriu īntre 1 şi 0, īntre necesar-imposibil, cert-absurd. Īn momentul formulării unei ipoteze, unei plauzabilităţi (subiective) maxime poate să-i corespundă o probabilitate (obiectivă) nulă; dar dacă ipoteza trece teste relevante, cele două valori pot ajunge să se confunde. Cercetătorul trebuie să aibă atāta īncredere īn propria ipoteză, īncāt aceasta să compenseze probabilitatea obiectiv estimabilă a acesteia.
Precizia adecvării se referă la exactitatea previziunilor care se pot face pornind de la o ipoteză. Ipoteza este cu atāt mai probabilă cu cāt previziunile care se pot face sunt mai precise; unei probabilităţi nule īi corespunde o precizie nulă. Confimarea previziunilor constituie un criteriu de validare a ipotezei, chiar dacă modul īn care circulă curentul electric īn conductor este şi la ora actuală un model ipotetic, neverificat direct, confirmarea efectelor anticipate pe baza acestui model permite admiterea lui ca fiind valid.
Potenţialul de descoperire reprezintă măsura presupunerii subiective conţinută de ipoteză, īn sensul că, cu cāt presupunerea este mai mare, potenţialul este mai mic. O plauzibilitate nulă are un potenţial de descoperire infinit, pe cānd o plauzibilitate egală cu unu, o ipoteză certă īnaintea testării, are un potenţial de descoperire nul.
Verificarea ipotezelor este posibilă īn două modalităţi:
- verificarea directă, prin măsurare şi observaţie, cānd se controlează ceea ce ipoteza enunţă explicit, şi
- verificarea indirectă, īn principal prin experiment şi modelare, prin care se controlează ceea ce ipoteza presupune implicit; ea constă īn confruntarea unor consecinţe (efecte) derivate din ipoteză cu fapte reale.


2.3. Verificarea ipotezei. Metode

2.3.1. Observaţia

Īn accepţiune metodică, observaţia desemnează o cale de explorări atente ale faptelor obiective ale unei realităţi determinate, realizate īntr-un anumit scop şi prin mobilizarea cunoştinţelor anterioare. Observaţia este o metodă generală de cunoaştere ai cărei invarianţi sunt:
- definirea scopului şi obiectivelor urmărite;
- īnregistrarea fidelă de către unul sau mai mulţi observatori a unor situaţii externe, care au o desfăşurare independentă de voinţa lor;
- identificarea aspectelor semnificative ale situaţiilor respective.
Caracterul general al metodei observaţiei decurge din utilizabilitatea ei īn toate domeniile de cunoaştere: ale ştiinţelor naturii, ştiinţelor exacte, tehnologice, sociale şi umaniste.
Scopul observaţiei metodice este acela de a constata structuri materiale (micro sau macrosistemice), fapte (acţiuni sau mărimi), evoluţii şi opinii - acestea din urmă īn sistemele psiho- sau socio-tehnice - din realitatea externă. O formă a observaţiei specifică psihologiei este autoobservaţia sau introspecţia, utilizată cu scopul investigării realităţilor interne ale persoanei, a trăirilor şi motivaţiilor specifice.
Necesitatea realizării scopului urmărit presupune asigurarea unui caracter sistematic activităţii de "căutare" şi concentrarea atenţiei asupra obiectului investigat. Caracterul sistematic şi atent al activităţii reprezintă condiţiile eficienţei acestora. Ele se asigură prin actualizarea cunoştinţelor anterioare ale persoanei care realizează observaţia.
Cunoştinţele anterioare necesare unei bune observări privesc pe de o
parte pe cele referitoare la obiectul observaţiei, pe de altă parte pe cele referitoare la utilizarea metodei observaţiei: cu cāt un specialist cunoaşte mai bine (datorită unei iniţieri teoretice sau din experienţă) tehnicile de pregătire şi realizare a unei observaţii, şansele ca datele consemnate să fie obiective, semnificative şi integrale sau suficient de reprezentative pentru a formula concluzii valide pe seama lor, sunt mai mari.
Pe baza definiţiilor se pot stabili următoarele caracteristici generale ale metodei observaţiei:
a) Observaţia este o metodă directă de cunoaştere īntrucāt ea se realizează īntotdeauna īn prezenţa, īn relaţia directă observator - obiect observat. Prin această caracteristică, observatia se deosebeşte de alte metode de cunoaştere, cum ar fi documentarea.
b) Observaţia are un caracter concret prin faptul că obiectul observaţiei acţionează asupra observatorului īn ansamblul īnsuşirilor sale fizice (a manifestărilor efective), esenţiale şi neesenţiale. Prin această caracteristică se deosebeşte de analiza sistemică care operează cu reprezentări abstracte.
c) Observaţia asigură autonomia obiectului observat prin faptul că observatorul nu face intervenţii modificatoare asupra structurii sau funcţionării sistemului observat (spre deosebire de experiment). Īn acest context se menţionează o formă particulară a observaţiei, examinarea sau explorarea, īn cadrul căreia observatorul intervine efectiv cu modificări, dar acestea sunt reversibile. Scopul acestor intervenţii nu este acela de a constata efectele modificărilor provocate asupra īntregului, ci de a avea acces la mai multe informaţii.
De exemplu, īndepărtarea carcasei unui motor īntr-o situaţie didactică urmăreşte facilitarea constatării elementelor componente ale acestuia, nicidecum cunoaşterea modalităţii de funcţionare fără acest element structural. Īn domeniul tehnic asemenea demersuri nu implică nici un risc, deoarece se poate reface oricānd structura iniţială. Īn alte domenii īnsă asemenea intervenţii trebuie privite cu multă circumspecţie (psihologie, pedagogie, sociologie, medicină), deoarece modificările structurilor şi proceselor naturale sunt ireversibile.
Caracteristicile observaţiei ştiinţifice sunt următoarele (V. Miftode, 1994):
- fundamentarea teoretică - īn virtutea structurării principiilor şi regulilor cunoscute, relevante pentru obiectul sau procesul observaţiei;
- sistematizarea - īntrucāt demersul are īn vedere obiectul observaţiei ca ansamblu, ca un īntreg de elemente interdependente, integrabil unor structuri complexe, diversificate. Această caracteristică conditioneaza şi pe următoarea, fără de care nu se poate asigura;
- analiza - descompunerea īntregului īn elemente componente ce permit identificarea variabilelor ce urmează a fi studiate prin observaţie;
- metodicitatea - deoarece este condusă după anumite reguli şi principii care-i asigură caracterul ştiinţific şi eficienţa;
- repetabilitatea - ceea ce-i asigură un grad crescut de obiectivitate, fiind reţinute doar elementele constatate īn toate cazurile similare.
Cercetarea practică utilizează metoda observaţiei īn două variante tehnice:
Observaţia continuă se utilizează īn cercetarea unui obiect sau urmărirea unui proces ciclic cu durată limitată şi fidelitate crescută a reluărilor.
Observaţia continuă se realizează pe toată durata ciclului unui proces şi se reia urmărind mai multe cicluri. Faptele sunt urmărite īn ordinea succesiunii lor. Īn cazul cercetării unei situaţii statice, observaţia continuă durează pānă la epuizarea tuturor incertitudinilor.
Observaţia continuă permite īnregistrarea fidelă (exhaustivă) a datelor observate.
Observaţia discontinuă - instantanee - constă īn fracţionarea observării, a revenirii repetate asupra fenomenului observat la intervale regulate sau variabile de timp.
Această tehnică se foloseşte la urmărirea unor procese cu durată mare de desfăşurare, complexe, prin urmărirea unui număr limitat de elemente, adesea prin īnregistrarea evoluţiei unei singure variabile. Durata unei observări este constantă şi se stabileşte funcţie de natura fenomenului observat, īntre cāteva secunde şi cāteva minute.
Asigurarea reprezentativităţii rezultatelor observaţiei presupune īndeplinirea următoarelor condiţii:
- Realizarea unui număr potrivit de observaţii. Īn etapa pregătirii observaţiei se calculează numărul de observaţii necesare.
- Asigurarea caracterului īntāmplător al observaţiei repetate pentru a evita dependenţa datelor de eventualele regularităţi funcţionale. Īn acest scop, tot īn etapa de pregătire se stabilesc:
a) frecvenţa observaţiilor;
b) programarea algoritmului după care se realizează observarea; īn general, sistemele tehnice (o instalaţie, o maşină) cu funcţionare relativ autonomă de intervenţiile umane pot fi observate la intervale constante; sistemele psiho- sau socio-tehnice (om-maşină) se observă la intervale neregulate, aleatoare.
- Īnregistrarea exactă a datelor īn momentul observării este condiţie esenţială a reprezentativităţii acestora şi a validităţii concluziilor care se stabilesc pe baza lor. Īnregistrarea se face pe documente tipizate, elaborate īn faza de pregătire a observaţiei. Acest document (fişă de observaţie) va cuprinde o rubrică destinată īnregistrării momentului fiecărei observări (ora, data, minutul).
Rolul observaţiei īn cunoaşterea ştiinţifică. Observaţia este un demers util īn cunoaşterea ştiinţifică, chiar şi īn formă empirică, īntāmplătoare. Observaţia empirică se realizează preponderent pe seama proceselor perceptive. Ea reprezintă īntotdeauna un moment al cunoaşterii, cel mai frecvent, momentul iniţial, de sesizare a unei probleme ce urmează a fi investigată ulterior, prin metode adecvate. Constatarea făcută spontan este o interpretare din perspectiva cunoştinţelor anterioare ale persoanei. Ea va confirma sau va consolida o convingere anterioară; de exemplu, observaţia că īn timpul unei variaţii bruşte a tensiunii retelei electrice consumatorul "X" a "căzut" confirmă, eventual īncă o dată, riscul pe care īl prezintă un asemenea fenomen pentru fiabilitatea sistemului X. Aceeaşi constatare poate să fie īnsă şi o provocare pentru rezolvarea unei probleme; īn exemplul dat, cum anume să se protejeze sistemul X īmpotriva variaţiilor de tensiune a reţelei, pentru a-i creşte fiabilitatea. Īn acest din urmă caz, specialistul nu numai că-şi va actualiza cunoştinţele anterioare, dar chiar va căuta noi informaţii, prin documentare, observaţie ştiinţifică ori alte metode si va prelucra informaţia pentru a găsi soluţia.
Unele acte de cunoaştere se pot realiza īn exclusivitate pe seama observaţiei; astfel, īn studii de evaluare (de diagnostic), datele observaţiei au rol constatativ. Selectate īn raport cu semnificaţiile lor şi interpretate din perspective teoretice pertinente, faptele sau mărimile observate, urmate de prelucrarea statistică aferentă, pot asigura cunoaşterea critică a obiectului urmărit.
Alte acte de cunoaştere, mai complexe, presupun utilizarea combinată a mai multor metode. Astfel, studiile explicative presupun coroborarea datelor observate cu date experimentale īn vederea identificării cauzalităţilor şi stabilirea interdependenţelor prin metode statistice specifice (calculul corelaţiilor). Īn acest caz, datele observaţiei pot avea rol explicativ. De asemenea, studiile de anticipare presupun combinaţii de metode diverse, interpretări statistice predictive. Īn asemenea situaţii datele observaţiei pot avea un rol prospectiv.


2.3.2. Experimentul

Cunoaşterea ştiinţifică nu se limitează la interpretarea unor date oferite de obiecte şi desfăşurări observabile īn contexte spaţiale şi temporale pe care le oferă realitatea īn evoluţia ei firească. Această metodă "contemplativă" este dublată de calea "acţională", de provocare a unor fenomene īn locul şi timpul dorit şi īn condiţii definite, īn vederea unei cunoaşteri mai profunde.
De exemplu, observaţia spontană poate arăta că la trecerea unui curent electric printr-un conductor, acesta din urmă se īncălzeşte. Observaţia sistematică poate dovedi că de fiecare dată cānd un curent electric trece printr-un conductor se produce acelaşi fenomen; poate arăta de asemenea, că măsura īn care se īncălzeşte conductorul diferă de la o situaţie la alta. Nu poate spune īnsă nimic despre raportul dintre factorii curent-conductor-īncălzire. Pentru a cunoaşte acest raport sunt posibile două căi:
- calculul matematic - care pune īn relaţie mărimi fizice, deci prin metode specifice fizicii electricităţii;
- experimentul - metodă care permite controlul sistematic asupra valorilor factorilor īn discuţie, intensitatea curentului, temperatura degajată de conductor, natura conductorului şi dimensiunea lui.

Definiţia metodei experimentale. Experimentul este o metodă fundamentală de cunoaştere, cu aplicabilitate generală, care constă "īn provocarea intenţionată a unor fenomene īn condiţiile cele mai potrivite pentru studierea lor şi a legilor care le guvernează" (DEX).
Caracterul fundamental rezidă din faptul că experimentul este o metodă de bază care se realizează īn virtutea unor principii ştiinţifice şi etice vizānd esenţa lucrurilor şi faptelor prin depăşirea a ceea ce este aparent, deci observabil cu ajutorul simţurilor.
Caracterul general al experimentului rezidă, ca şi īn cazul observaţiei, din faptul că metoda este aplicabilă īn cvasitotalitatea domeniilor ştiinţifice.
Din perspectiva scopului urmărit prin experimentare, aceasta este acţiunea de verificare a unei relaţii īntre doi sau mai mulţi factori şi rezultatul acestei verificări. Īn această accepţiune largă, acţiuni similare experimentării sunt verificarea, controlarea, īncercarea, demonstrarea faptică ş.a. Finalitatea experimentării constă īn obiectivitatea demonstrabilă a cunoaşterii unei realităţi.
Literatura de specialitate descrie următoarele tipuri de experiment:
- experimentul de confirmare a unei ipoteze realizat īn scopul verificării valorii de adevăr a unei presupuneri;
- experimentul de explorare, de īncercare, realizat īn scopul constatării efectelor generate de interacţiunea unor factori puşi īntr-o relaţie nouă.
Īn acest context:
. Prin experiment se poate controla sau demonstra o relaţie cunoscută dinainte.
De exemplu, una din legile fundamentale ale electricităţii, legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit - care spune că intensitatea curentului electric variază proporţional cu tensiunea şi invers proporţional cu rezistenţa electrică a conductoarelor din circuit, exprimată de relaţia: I = U/R.
Această lege este demonstrabilă prin experiment - īn scop didactic bunăoară - īn modalitatea prezentată de manualele de fizică din liceu.
. Prin experiment se poate verifica o intuiţie, o presupunere referitoare la raportul posibil īntre doi sau mai mulţi factori.
La vremea respectivă - a doua jumătate a secolului al XVlll - Benjamin Franklin intuieşte genial analogia dintre "fluidul electric" şi fulger, stabilind următoarele asemănări: prezenţa şi culoarea luminii, traiectoria şi viteza descărcării, transmiterea prin apă, gheaţă, şi metal, pocnituri, zgomote de explozie, ruperea materialelor prin care trece, omorārea fiinţelor, incendierea, topirea conductorilor, miros sulfuros. Franklin aplică constatările sale anterioare la "efectul vārfurilor", "natura bivalentă" (pozitivă şi negativă) a electricităţii, modul - clar definit - de transmitere a electricităţii īn diferite materiale, pentru construirea unui sistem de dirijare a descărcărilor electrice naturale. Din experienţele lui Franklin s-a născut prima modalitate de utilizare practică pe scară largă a cunoştinţelor despre electricitate - paratrăsnetul.
. Prin experiment se poate evalua semnificaţia unei observaţii spontane, a unei īntāmplări, dacă este realizabilă reproducerea ei.
Lipirea īntāmplătoare a două fire provenite de la capetele unor bobine īn timpul unei demonstraţii realizate de E. Thomson, stă la baza experimentelor sistematice care au permis elaborarea tehnicii de sudare cu arc electric.
. Prin experiment se pot face īncercări care răspund la īntrebarea "Ce se īntāmplă dacă.".
Mii de experienţe de tipul "īncercare şi eroare" efectuate la sfārşitul secolului al XIX-lea stau la originea becului electric de astăzi. Perseverenţa, tenacitatea, dar mai ales stăpānirea tehnicii experimentale de către Edison şi colaboratorii lui au făcut posibilă găsirea unui material acceptabil pentru filamentul lămpii electrice.
Din perspectiva modului de realizareascopului urmărit īn formularea lui C. Bernard (cf. Popescu - Neveanu, 1978), experimentul este activitatea de separare a factorilor care condiţionează apariţia unui fenomen dat şi studierea consecinţelor fiecăruia asupra respectivului fenomen prin neutralizarea celorlalţi, astfel realizāndu-se separarea īntre factorii reali şi cei aparenţi, ajungāndu-se īn acest mod la esenţa fenomenului.

Caracteristicile metodei experimentale. Caracterul artificial. Spre deosebire de observaţie, care se bazează pe capacităţile "naturale" ale omului - modalităţile senzoriale de recepţionare a informaţiei īn evoluţia firească a fenomenelor - experimentul se desfăşoară īntr-un context artificial, creat de experimentator. Condiţiile īn care evoluează fenomenul - izolarea acestuia de anumiţi factori de influenţă, ţinerea sub control a variabilelor urmărite, alegerea după criterii prestabilite a materialelor, instrumentelor, energiilor, informaţiilor necesare realizării experimentului, anticiparea desfăşurării şi a rezultatelor - determina caracterul artificial al experimentului. Acesta permite repetabilitatea demersului, reproducerea fenomenului ori de cāte ori se asigură condiţii identice.
Interpretarea rezultatelor obţinute pe bază de experiment, trebuie să ţină seama de acest caracter artificial, altfel există riscul extrapolării concluziilor asupra unor situaţii diferite, reale pentru care concluziile nu mai sunt valabile - fie partial, fie īn totalitate.
Caracterul subiectiv - obiectiv. Dublul caracter subiectiv-obiectiv al experimentului, dacă se admite că atāt ipoteza cāt şi rezultatele obţinute sunt componente definitorii ale unui experiment, devine evident.
Caracterul subiectiv al experimentului se exprimă īn primul rānd prin natura ipotezei care este o anticipaţie realizată iniţial pe plan "mental" (subiectiv) a unei realităţi obiective. Această subiectivitate se imprimă īntregului demers experimental prin funcţia organizatoare a ipotezei. Ea se regăseşte īn materialele şi mijloacele folosite, organizarea sistemului de experimentare, numărul de determinări programate funcţie de exigenţele pe care şi le impune experimentatorul īn raport cu scopul urmărit.
Caracterul obiectiv al experimentului se exprimă īn datele experimentale īnregistrate, īn valorile determinate ale variabilei dependente. Confirmarea obiectivităţii rezultatelor şi īn acelaşi timp a īntregului experiment (inclusiv a ipotezei) constă īn identitatea rezultatelor obţinute īn experimente repetate īn condiţii similare.
Caracterul mijlocit. Acest caracter decurge din natura artificială a metodei experimentale. Spre deosebire de observaţie, cānd observatorul se află īn relaţie nemijlocită cu obiectul cunoaşterii (obiect accesibil modalităţilor senzorio-perceptive ale cunoaşterii), īn cazul experimentului raportul experimentator - obiectul cunoaşterii experimentale (interdependenţa factorilor puşi īn relaţie) este mijlocit de montajul experimental (materiale, instalaţii, aparate) structurat astfel īncāt să permită interpretări referitoare la interdependenţa urmărită.
Se accentuează faptul că modificarea variabilei dependente nu este obiectul cunoaşterii experimentale; ceea ce se urmăreşte este cunoaşterea relaţiei dintre cele două tipuri de variabile: independente şi dependente.
Caracterul mijlocit al experimentului face ca obiectivitatea cunoştinţelor formulate pe bază de experiment să fie influenţate de relevanţa montajului experimental pentru relaţia urmărită, calitatea standard a materialelor, instrumentelor, aparatelor folosite, respectarea principiilor metodei experimentale şi, nu īn ultimul rānd, obiectivitatea, corectitudinea premiselor teoretice care stau la baza experimentului.
Caracterul mijlocit al metodei experimentale face ca nerespectarea principiilor de aplicare să genereze erori metodologice care periclitează obiectivitatea datelor. De exemplu, insuficienta definire a unei variabile independente īn raport cu celelalte, care trebuie sa ramāna constante, poate genera un fenomen de compensare īntre variabile, care sa duca la concluzii gresite. Astfel, īn cazul īn care marim lungimea unui conductor, dar schimbam si natura materialului, īnlocuindu-l printr-unul de rezistivitate mai mica, s-ar putea trage concluzia ca rezistenta a ramas constanta si nu este proportionala cu lungimea conductorului. Īn alte situaţii, obiectivitatea rezultatelor experimentale poate fi periclitată de aşa-numite erori accidentale, cum ar fi cele cauzate de dereglări īntāmplătoare ale anumitor aparate, citirea eronată a unor valori indicate de aparate de măsură, dimensionarea greşită a materialelor de īncercare etc.
Caracterul mijlocit al experimentului impune experimentatorului permanenta preocupare pentru prevenirea şi eliminarea erorilor. Principalele modalităţi de acţiune īn acest sens sunt respectarea riguroasă a principiilor experimentale, verificarea permanentă a mijloacelor folosite pentru realizarea experimentului şi repetarea seriilor de experimentări.

Reperele strategice ale experimentului. Ipoteza de lucru este judecata (propoziţia) care exprimă o relaţie posibilă īntre doi factori. Ipoteza nu este nici adevărată, nici falsă; ea are un statut provizoriu, īntrucāt exprimă o presupunere nedovedită īncă a fi adevărată. Experimentul este tocmai demersul prin care presupunerea respectivă va fi - pe bază de date obiective - fie confirmată, fie infirmată. Se face precizarea că, īn ambele situaţii, se obţine un spor de cunoaştere.
Ipoteza de lucru īşi poate avea originea īn surse diferite. Unele ipoteze se nasc din interpretări noi date unor principii, teorii, reguli cunoscute deja, ori din combinarea nouă a unor asemenea elemente; de exemplu, combinarea principiului electrolizei cu proprietatea fundamentală a metalelor inoxidabile a permis formularea ipotezei privind posibilitatea protejării unor suprafeţe de efectul coroziunii. Aceste ipoteze au un caracter deductiv deoarece se bazează pe cunoştinţe cu grad definit de generalitate, īn raport cu care noua ipoteză reprezintă o particularizare. Alte ipoteze se nasc din īntāmplări concrete; sunt ipotezele cu caracter inductiv care precizează gradul de generalitate īn care relaţia observată este valabilă.
Formularea ipotezei este "momentul de originalitate" al unei cercetări, atāt īn cazul īn care ea apare ca urmare a unei observaţii spontane sau a unei intuiţii (ipoteza inductivă), cāt şi atunci cānd apare īn urma unor căutări sistematice şi perseverente, a prelucrării teoretice a cunoştinţelor anterioare (ipoteza deductivă). Şansele de a exprima adevăruri ştiinţifice noi şi originale sunt aceleaşi.
Valoarea teoretică a unei ipoteze, sporul de cunoaştere pe care-l reprezintă este generat de cadrul teoretic īn care se plasează independent de originile sale, cāt şi de particularităţile psihologice ale cercetătorului: inteligenţa, intuiţia, sensibilitatea faţă de probleme, flexibilitatea, elaborarea, perseverenţa, curajul, cunoştinţele generale şi de specialitate, cunoştinţe informaţionale şi metodologice.
Variabilele experimentale sunt expresiile factorilor puşi īn relaţie prin ipoteză, factori care pot lua valori diferite (variabile) pe parcursul aceluiaşi experiment.
Intr-un demers experimental intervin trei tipuri de variabile care influenţează evoluţia fenomenelor, motiv pentru care se impune aflarea lor sub controlul experimentatorului.
Variabila independentă (variabila cauză) este factorul căruia experimentatorul īi conferă atentia principala, stabilind pentru aceasta valori bine definite. Se vor face tot atātea determinări cāte valori ale variabilei independente pot fi masurate pe īntreg domeniul ei de variatie.
Variabila dependentă (variabila efect) este factorul a cărui evoluţie este influenţată de variabila independentă. Valorile īnregistrate de această variabilă reprezintă datele (rezultatele) experimentale ce urmează a fi interpretate. Dacă: (a) nu se constată modificări ale variabilei dependente la variatia variabilei independente, sau (b) apar modificări ale variabilei dependente īn cazul īn care variabila independentă are aceeaşi valoare, atunci relaţia de cauzalitate este incertă.
Variabilele externe (de mediu) sunt factori care pot influenţa rezultatele demersului experimental. Asemenea factori ar putea fi: temperatura, presiunea, umiditatea, magnetismul. Acesti factori sunt nedoriti īn experimentele concrete şi se impun a fi eliminati (izolati) sau menţinuti la valori constante pe parcursul aceluiaşi experiment, pentru ca influenţa lor modificatoare să poată fi evitată.
Eşantionul experimental constituie o selecţie reprezentativă dintr-o categorie substanţială, energetică sau informaţională bine definită. Această selecţie se realizează după criterii foarte bine stabilite. Se impune constituirea unei astfel de selecţii deoarece īn majoritatea situaţiilor este practic imposibil - şi inutil - investigarea fiecărui element al categoriei respective.
Reprezentativitatea eşantionului este esenţială deoarece acesta constituie suportul obiectiv al gradului de generalizare (valabilitate)aconcluziilor.
Realizarea unui experiment presupune definirea, precizarea prealabilă cāt mai detaliată a reperelor strategice ale acestuia, īncă din faza de proiectare a experimentului.
Programul experimental (modul de desfăşurareaexperimentului) se concepe astfel īncāt acesta să răspundă exigenţelor praxiologice pentru a obţine un maximum de concluzii pe baza unui număr minim de experimentări. Īntr-o structurare specializată domeniului tehnologic, experimentul se desfăşoară după următorul program:
-se alege una dintre variabilele independente şi se modifică cu un anumit pas īn intervalul său de existenţă īn condiţiile menţinerii celorlalte variabile la valori constante pānă se obţine valoarea optimă a valorilor dependente;
-se reia acest proces pentru fiecare variabilă, pānă cānd se epuizează complet lista variabilelor independente.












Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2022 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite