. GESTURILE reprezintã, alãturi de mers şi de modificãrile poziţiei corpului ca atare, unul dintre cele mai vechi mijloace de exprimare a reacţiei organismului la o modificare survenitã în mediul exterior sau interior. Rolul lor este acela de a restabili echilibrul cu mediul sau de a realiza echilibrul cu mediul exterior sau interior. Altfel spus, rolul gesturilor constã în încercarea de a restabili echilibrul cu mediul sau de a realiza echilibrul pe o treaptã nouã, superioarã - actul de comunicare fiind în acest caz un COD sintetic de informaţii utile.
Gesturile pot fi împãrţite în trei mari diviziuni: instrumentale, retorice şi reactive.
a) Gesturile instrumentale sunt cele prin intermediul cãrora se efectueazã o anumitã activitate. Dintre mânã şi picior, rolul instrumental mai amplu revine mâinii. Desigur, piciorul deţine şi el un rol inferior celui al mâinii. Datoritã funcţiei instrumentale la care a fost supusã pe parcursul a milioane de ani, mâna a ajuns sã întruneascã particularitãţi anatomo-fiziologice care fac din ea un instrument de execuţie neegalatã, în universul cunoscut, sub raportul varietãţii utilizãrii: apucare, tragere, împingere, ridicare, coborâre, lovire, rotire, rãsucire etc., un instrument al variaţiei energiei puse în acţiune, un instrument al preciziei etc. Nici una dintre maşinile create de om nu a atins, în ceea ce priveşte multilateralitatea funcţiilor, perfecţiunea mâinii. Dar, oricât de dezvoltatã, mâna rãmâne un instrument pus în acţiune de o serie întreagã de mecanisme psihice. De aceea, observarea gesturilor instrumentale, în special a celor efectuate cu ajutorul mâinilor, poate pune în luminã multe dintre particularitãţile mecanismelor psihice care stau în spatele lor. Pantomima în genere transmite, comunicã, dar gestur ile au \"registre\" speciale şi decoduri specializaţi de percepere şi înţelegere.
Existã gesturi instrumentale generale şi specifice:
* Gesturile instrumentale generale sunt cele la care recurg practic toţi oamenii aparţinând aceluiaşi mediu material-social-cultural pentru satisfacerea diverselor lor trebuinţe: activitãţile casnice şi gospodãreşti, nutriţia, îngrijirea copiilor, scrisul şi cititul etc. Iar specifice sunt cele implicate în exercitarea activitãţilor profesionale, diferite de la o profesie la alta.
Dintre gesturile instrumentale, cele specifice au valoarea de cunoaştere cea mai ridicatã, dar posibilitatea utilizãrii acestei surse de cunoaştere este limitatã, la ea neavând acces decât oamenii de aceeaşi profesie, cu cei supuşi observãrii. De aceea, la oamenii aparţinând altor categorii profesionale, observaţia va viza sfera gesturilor instrumentale generale.
Oricât de variate, gesturile instrumentale generale pot fi analizate prin prisma unui numãr redus de criterii: viteza, frecvenţa, intensitatea, amplitudinea, planul de efectuare, precizia şi, în strânsã legãturã cu cea din urmã, eficacitatea. Nu vom insista asupra modului de utilizare a semnificaţiei acestor criterii. Notãm totuşi cã dintre ele cele mai bogate în semnificaţii psihologice sunt: viteza şi precizia, respectiv eficacitatea. Viteza gesturilor instrumentale reprezintã, la fel ca şi mersul, o expresie a dinamicii neuropsihice, cu cât gesturile sunt mai rapide, cu atât ele semnificã o mobilitate neuropsihicã mai mare. De aceea, promptitudinea declanşãrii, precum şi viteza efectuãrii gesturilor comune - începând cu mâncatul şi terminând cu scrisul - reprezintã unii dintre cei mai importanţi indici pentru identificarea tipului temperamental, viteza cea mai mare întâlnindu-se la tipul coleric, iar cea mai micã la tipul flegmatic. Totuşi, trebuie sã se ţinã seama cã viteza, mare sau micã, reprezintã şi un efect al exerciţiului. Cu cât practica exercitãrii unor gesturi instrumentale, chiar generale, este mai mare, cu atât viteza efectuãrii lor este mai mare.
Spre deosebire de vitezã, edificatoare mai mult pentru dinamica neuropsihicã, precizia gesturilor instrumentale dezvãluie aspecte de conţinut ale activitãţii psihice, furnizând indicaţii cu privire la însuşiri ca: spiritul de observaţie, memoria motorie, inteligenţa practicã (sau concretã), atenţia sau, pentru a denumi toate acestea cu un singur cuvânt, îndemânarea (abilitatea în a opera cu obiecte). Dar, trebuie sã se aibã în vedere, la fel ca şi în cazul vitezei, cã exerciţiul joacã şi el un rol în atingerea unui anumit nivel de precizie.
Concluzii psihologice mai bogate pot fi apoi obţinute din analiza raportului dintre viteza şi precizia gesturilor instrumentale. Astfel:
* Gesturile rapide, dar de o precizie mediocrã denotã în general o stare de hiperexcitabilitate - care constituie o caracteristicã \"naturalã\" a temperamentului coleric. La alte tipuri temperamentale, aceastã stare poate fi semnul fie al unei ridicate tensiuni emoţionale, fie al unei puternice iritaţii.
* Gesturile prompte, sigure şi precise denotã calm, stãpânire de sine, încredere în sine, prezenţã de spirit etc.
* Gesturile lente, dar sigure şi precise denotã meticulozitate, grijã pentru amãnunte, tendinţa de a neglija dimensiunea temporalã a activitãţii în favoarea calitãţii. Aceastã categorie de însuşiri poate fi întâlnitã mai frecvent la temperamentul flegmatic. Mult exagerate, luând forma pedanteriei, respectiv caracterul unei manii, ele pot apãrea însã şi la alte tipuri temperamentale, de pildã la melancolic.
* Gesturile variate ca vitezã, dar sistematic lipsite de precizie denotã totdeauna neîndemânare, înapoia acesteia putând sta cauze diferite: lipsã de interes pentru activitatea respectivã, nivel scãzut de mobilizare energeticã, lipsã de exerciţiu, lipsã de simţ practic (nivel scãzut al inteligenţei practice).
O categorie specialã de gesturi instrumentale o reprezintã cele implicate în scris. În mod sigur, scrisul are şi anumite semnificaţii psihologice. Nu vom insista însã asupra lor întrucât problema - deosebit de complexã şi cu aspecte încã insuficient clarificate - depãşeşte cadrul lucrãrii de faţã.
* Gesturile retorice sunt cele care, fie însoţind, fie înlocuind vorbirea, au drept scop sã convingã interlocutorul sau, ceva mai mult, sã provoace acestuia o anumitã stare emoţionalã sau afectivã.
Limbajul gesturilor reprezintã cel mai vechi sistem de comunicare, el apãrând pe scara animalã cu mult înaintea vorbirii. El a servit - şi continuã sã o facã - la comunicarea în special a emoţiilor: frica, mânia, veselia, tristeţea etc. Dezvoltarea vorbirii nu a scãzut cu nimic din importanţa gesturilor ca mijloc de comunicare, cea mai bunã dovadã fiind acea cã adesea abia gesturile care însoţesc un anumit mesaj verbal precizeazã sensul în care trebuie sã fie interpretat acesta.
Ca urmare a celor spuse mai sus, semnificaţiile gesturilor retorice sunt tot aşa de numeroase şi variate ca şi cele ale vorbirii propriu-zise. Din acest motiv, nu vom putea oferi prea multe criterii pentru analizarea şi interpretarea lor.
O serie de concluzii psihologice pot fi desprinse în primul rând din caracteristicile de ordin formal ale gesturilor, cum sunt: frecvenţa, amplitudinea, energia, planul de efectuare etc. Astfel:
* Gesturile rare, \"moi\", de micã amplitudine (strânse pe lângã corp) pot sã denote: atitudine defensivã, teamã; nivel scãzut al mobilizãrii energetice, ca urmare a oboselii, a unei stãri depresive, sau a unei stãri maladive, stare de indiferenţã, plictisealã, apatie; apartenenţa individului la tipul temperamental melancolic; tendinţa la izolare etc.
Gesticulaţia bogatã, impetuoasã, largã (uneori, de o amplitudine periculoasã pentru cei din jur) este caracteristicã tipului constituţional picnic, iar dintre tipurile temperamentale, colericului şi, în mãsurã mai micã, sanguinicului. Ea poate sã denote: stare emoţional-afectivã de tip stenic sau hiperastenic (bunã dispoziţie, veselie, volubilitate, jovialitate, mergând pânã la euforie); nivel ridicat de mobilizare energeticã; elan, înflãcãrare pentru o idee sau o cauzã, vãdind totodatã tendinţa de a-i antrena, de a-i câştiga şi pe cei din jur la cauza respectivã etc.
* Gesturile repezi, violente efectuate îndeosebi pe direcţia \"înainte\", în special când însoţesc vorbirea cu tonul ridicat, pot denota: stare de iritaţie, dorinţa de afirmare proprie, de dominare; exercitarea conştientã a autoritãţii etc.
Pe de altã parte, gesturile pot fi interpretate prin prisma semnificaţiei, a conţinutului lor semantic. Unele gesturi semnificã, de pildã, acţiuni. Astfel, efectuarea gesturilor specifice unor acţiuni (spargerea lemnelor, sãparea cu casmaua, cositul etrc.) este suficientã pentru a evoca înseşi activitãţile respective. Alte gesturi exprimã emoţii: fricã, spaimã, oroare etc. sau chiar sentimente: dragoste, urã, dispreţ, îngâmfare etc.
Gesturile reprezintã un limbaj direct, în sensul cã înţelegerea lor nu este dependentã de noţiuni, respectiv de cuvinte. Ele sunt uşor de înţeles pentru cã înapoia lor se aflã un \"exerciţiu\" de milioane de ani. Dar, tocmai datoritã numeroaselor semnificaţii pe care le pot avea gesturile, interpretarea lor în scopul cunoaşterii oamenilor este întrucâtva dificilã. De aceea, în cele ce urmeazã vom descrie numai câteva dintre elementele de cunoaştere pe care le poate oferi observarea atentã a gesturilor retorice.
Raportul dintre exprimarea verbalã şi cea prin gesturi este edificator pentru posibilitãţile de exprimare ale individului. Existã oameni care, pentru cã nu gãsesc cu uşurinţã cuvintele necesare pentru ceea ce vor sã spunã recurg mai degrabã la gesturi. Aceasta denotã anumite dificultãţi în sfera conceptualizãrii, respectiv a gândirii. La alţii, în schimb, predominã limbajul verbal-noţional, gesticulaţia fiind redusã la minimum. Aceasta denotã cã mecanismele intelectuale superioare pe care le presupune limbajul verbal sunt mai bine dezvoltate decât cele care asigurã exprimarea directã, prin gesturi, fapt care ar trebui cunoscut anterior selecţiei pentru anume profesii prin teste de aptitudini speciale.
Varietatea şi coloratura afectivã a gesturilor este în mare mãsurã edificatoare pentru fondul de emoţii şi sentimente ale individului. Astfel, observarea atentã a gesturilor retorice ale oamenilor poate aduce importante precizãri cu privire la tipurile cãrora ei le aparţin: inert, apatic, amorf, emotiv-depresiv, emotiv-activ, nervos, pasionat etc.
Caracterul spontan sau \"elaborat\" al gesturilor, în mãsura în care poate fi sesizat, ne sugereazã \"secvenţe\" privind sinceritatea individului, gradul în care el este convins de ceea ce spune şi ne trimite la abordarea mult mai complexã a atitudinilor.
* Gesturile reactive sunt constituite din acele mişcãri ale corpului şi membrelor efectuate ca rãspuns la diferite solicitãri sau situaţii neaşteptate cu care este confruntat individul. Spre deosebire de mişcãrile efectuate ca rãspuns la solicitãrile sau situaţiile aşteptate, care, putând fi gândite sau pregãtite, intrã în mod firesc în sfera gesturilor instrumentale, cele reactive nu sunt elaborate conştient, ele servind, în marea majoritate a cazurilor, unor scopuri de apãrare.
La fel ca şi mersul sau celelalte categorii de gesturi, manifestãrile reactive pot fi analizate prin prisma unor criterii ca: promptitudinea declanşãrii, viteza de desfãşurare, numãrul (frecvenţa), amplitudinea, intensitatea etc. În funcţie de acestea, gesturile reactive sunt edificatoare pentru dinamica neuropsihicã, resursele energetice şi în special caracteristicile reactivitãţii emoţionale, de la manifestãrile extreme de tipul hipostenic (blocajul, incapacitatea de a acţiona etc.), pânã la cele extreme de tipul hiperstenic (avalanşa de mişcãri, acţiunile haotice, fenomenele de pronunţatã iritaţie). Toate acestea ne aratã rolul deosebit de important al cunoaşterii psihismului uman în dinamicã.