În lucrarea sa \"Mituri şi mitologii politice\" Raoul G. Prardet identificã patru mituri fundamentale \"de care orice discurs politic, din orice zonã geograficã şi istoricã poate dispune, pentru cã existã o mare capacitate mobilizatoare a mitului, nãscut dintr-o realitate politicã fracturalã: produs al realitãţii sociale şi producãtor de realitate socialã\".
Bulversãrile politice din ultimele douã secole ale istoriei europene au fost însoţite de o uimitoare efervescenţã mitologicã: denunţarea unei conspiraţii malefice tinzând sã supunã popoarele dominaţiei forţelor obscure şi perverse; imaginea unei vârste de aur pierdute, a cãrei fericire se cuvine sã o regãsim sau ale unei Revoluţii salvatoare ce ar permite umanitãţii sã intre în ultima fazã a istoriei sale şi i-ar asigura pentru totdeauna domnia dreptãţii; apelul la stãpânul salvator, restaurator al ordinii sau realizator al unei mari varietãţi colective.
Claude Levi-Strauss sesizeazã cã elementele ce construiesc povestirea sunt grupate în serii identice, sunt structurate în asociaţii permanente. Astfel, mitul Salvatorului, al conducãtorului

providenţial apare întotdeauna asociat simbolurilor purificãrii: eroul care mântuie, cel care elibereazã, zdrobeşte rãul. El e întotdeauna asociat luminii - aurul, soarele urcând pe cer, strãlucirea privirii - şi verticalitãţii - spada, sceptrul, arborele secular, muntele. De asemenea, motivul conspiraţiei malefice va fi pus întotdeauna în relaţie cu o solisticã a murdãriei - este asimilat animalelor respingãtoare, se târãşte, se furişeazã, rãspândeşte otravã.
CONSPIRAŢIA. Mitologia complotului are în centrul ei imaginea înspãimântãtoare a Organizaţiei. Însuşirea ei de cãpetenie e secretul. Complicii
sunt legaţi prin jurãmântul tãcerii şi o pedeapsã cumplitã îi va lovi dacã vor trãda. De exemplu: dupã mai multe sãptãmâni de crizã politicã cauzatã de refuzul lui Victor Babiuc de a demisiona din funcţia de ministru al Apãrãrii, o parte a presei a explicat toatã aceastã stare prin faptul cã Babiuc era mason.
Oricare ar fi natura şi motivaţia aparentã a conspiraţiei - complotul iezuit sau masonic, complotul vânzãrilor de arme sau al savanţilor lumii - pentru cei ce o conduc ea înseamnã satisfacerea unei nepotolite voinţe de putere, împlinirea acelui vis al unificãrii lumii sub aceeaşi autoritate deplinã.
Oricare ar fi denumirea, natura sau motivaţia conspiraţiei ea se înscrie într-un climat psihologic şi social de nesiguranţã, fricã, angoasã.
O specialitate incontestabilã şi aproape exclusivã a discursului politic specific crizelor de orice naturã este diversiunea. Mecanismul este uşor de redat, însã punerea ei aplicare presupune antrenarea multor factori. Se construieşte un discurs amplu, agresiv, incriminant la adresa cuiva; acest discurs (aparţinând de regulã nu-se-ştie-cui) este preluat şi amplificat de mai toatã mass-media, nãscându-se curente pro sau contra. În acest an electoral al românilor mitul Complotului este deocamdatã cel mai prezent în discursul politic.

SALVATORUL. Accentul se pune pe mediocritatea personajului şi a destinului sãu - este mediocru prin locul natal, prin mediul social cãruia îi aparţine, mediocru prin viaţa sa particularã - este de pãrere R. Gitardet. R.G. Schwarzenberg afirmã cã în cazul acesta \"simplitatea nu mai este doar deliberatã, ea devine ostentativã\". Mulţimile sunt astfel motivate, obligate chiar sã se identifice cu el. Mecanismul de identificare a unui destin individual cu destinul colectiv este principiul care troneazã discursul politic al Salvatorului. El are autoritate, Max Weber identificã trei tipuri de autoritate şi de legitimitate. Autoritatea tradiţionalã se bazeazã pe uzanţã şi obicei, ca acea a seniorului sau a monarhului ereditar. Autoritatea legal-raţionalã, bazatã pe instituţii, pe un statut, este cea a guvernatorului într-un stat modern. Nu ne supunem persoanei ci funcţiei cu care Constituţia l-a investit. În fine, existã autoritatea charismaticã a Salvatorului, a Profetului şi chiar a Demagogului. Existã un timp al aşteptãrii şi al chemãrii - un timp în care se formeazã şi se rãspândeşte imaginea unui Salvator - apoi un timp al prezenţei Salvatorului, ca în final timpul amintirii, în care figura sa, proiectatã în trecut se va modifica în conformitate cu \"capriciile\" memoriei, cu mecanismele sale selective, cu reful ãrile şi exagerãrile sale. Poate pãrea paradoxal, dar mulţi dictatori, extremişti politici, prin întreţinerea bine gânditã a cultului personalitãţii au luat înfãţişarea Salvatorului. La noi, mitul Salvatorului a fost concretizat în aşteptarea americanilor, cel puţin pânã în anii `56. Dupã 1960 a cãpãtat o aliurã ironicã, de contra mit. Traumele acestei mitologii supravieţuiesc şi azi, în supraevaluarea ori subevaluarea Occidentului, suprapus pe un alt mit zonal, nãscut odatã cu statele moderne: cel al sincronizãrii europene.
Salvatorul poate lua şi imaginea Protectorului: el are misiunea sã calmeze lucrurile, sã se instaleze încrederea, sã înfrângã ameninţãrile rãului. Este suficient sã privim afişele candidaţilor la primãrii şi sã ne dãm seama dupã sloganul inclus (\"Împotriva dezordinii şi sãrãciei\") cã acest mecanism este funcţional.

VÂRSTA DE AUR. Reprezintã persistenţa unui ritm de viaţã, intimitate protectoare a unui grup social închis, solidar, strict ierarhizat. Sunt viziuni ale unui prezent şi ale unui trecut definit în funcţie de ceea ce as fost sau de ceea ce se considerã a fi fost. Cu o periodicitate (mai mult sau mai puţin exactã) de patru ani - în campaniile electorale - revine în discursul politic invocarea perioadei interbelice, un fel de \"good old times\" ale deschiderii culturale, ale civilizaţiei, ale democraţiei, ale simţului civic. Candidaţii la primãria capitalei îşi fac o datorie de onoare din a promite cã Bucureştiul va deveni iarãşi \"Micul Paris\" - un alt mit cu tonalitate nostalgicã, pânã la pateism de duzinã.
UNITATEA. \"Tot ceea ce este împãrţit tinde spre unificare\" (apud. J. de Maistre). Esenţa cu adevãrat nobilã a omului se confundã cu necontenitul efort de a impune o voinţã unicã şi ordonatã. Putem vorbi astfel de existenţa unei Unitãţi (NATO, UE) cãtre care unii aspirã, având convingerea unor avantaje, iar alţii se ţin cu încãpãţânare deoparte, puternica lor individualitate permiţându-le acest lucru. În funcţie de aceste douã tendinţe existã, desigur, şi douã tipuri de discurs politic: unul centrat pe argumentarea nevoii de unitate, altul accentueazã dezavantajele aderãrii la aceste organisme.
Fãrã a avea pretenţia cã am fi epuizat toate aspectele discursului politic putem concluziona cu precizarea cã discursul politic este poate cea mai amplã desfãşurare de forţã intelectualã, un balet mai mult sau mai puţin elegant de adevãr şi minciunã, de persuasiune şi manipulare, de dezvãluire şi ocultare ce continuã sã seducã şi sã fascineze.