Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    

 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




loading...


Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Personalitatea - o "construcţie" socială
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 


Psihologia "clasică" ne propune un model de abordare a personalităţii prin "unitatea sistemelor dinamice" (Allport), ca "un sistem al deprinderilor proprii subiectului" (Cattell) sau "un tot funcţional, structurat, orientat finalist, articulat într-un sistem ierarhic" (Stern). Mediul în care se formează şi evoluează individul este aici evacuat, ignorat, eliminat.
Sub influenţa interacţionismului, situaţionismului, teoriei constructelor sau a Şcolii de la Chicago (Şcoala antropologiei culturale), s-a născut o nouă perspectivă: personalitatea este rezultat al relaţiilor interpersonale în care individul este plasat, al mediului social şi cultural şi activităţii în care este implicat.

Perspectiva constructivistă asupra personalităţii
Alături de punctul de vedere potrivit căruia personalitatea este văzută ca o unitate existând exclusiv în individ, ca "emanaţie" a trăsăturilor sale, s-a dezvoltat un punct de vedere după care personalitatea este o construcţie (psiho)socială, "esenţa" sa putând fi identificată în cadrul procesului interacţional, a procesului social care are loc între indivizi. Specificul personalităţii trebuie căutat nu prin înregistrarea unui număr cât mai mare de trăsături, reunite în această "sinteză" unică pentru fiecare individ, ci în modul în care individul interacţionează cu ceilalţi!
Punctul de vedere constructivist, deşi recent, are precursori mai îndepărtaţi sau mai apropiaţi. Pierre Janet scria în 1929: "personalitatea reprezintă un ansamblu de operaţii, de acte mici şi mari, care servesc individului pentru a construi (s.n.), menţine



şi perfecţiona unitatea sa şi distincţia sa faţă de restul lumii", precizând că distincţia este în primul rând socială, apoi materială". Un autor mai apropiat de timpul nostru consideră că, departe de a fi condiţionat, omul "se construieşte el însuşi", "factorii" nefiind decât "materia brută" pentru această operă de autoconstruire prin fapte, prin acte responsabile (Frankl, 1971).
Cheia concepţiei constructiviste asupra personalităţii este aceea de a considera trăsătura de personalitate drept un concept categorial (Hampson, 1982). Trăsăturile nu sunt entităţi corespunzătoare lumii reale, ci categorii semantice, etichetări pentru anumite atribute. În loc să descriu comportamente de tipul "împinge", "se pripeşte", "nu are răbdare", "taie vorba", spun că respectivul individ este un "impulsiv", comunicând celorlalţi sinteza modului său de a întreţine relaţii. Atât cei ce comunică, cât şi cei ce receptează utilizează un cod comun pentru a denumi semnificaţia socială a unor comportamente; un limbaj acceptat atât de actorii sociali, cât şi de observatorii sociali, pentru a denumi anumite "stiluri" comportamentale. Limbajul trăsăturilor traduce aceste comportamente în calităţi structurale, dar etichetează entităţi care n-au putut fi cunoscute. Există oare aceste trăsături în psihicul Actorului sau numai în mintea Observatorului? Trăsăturile inventariate de observatori externi, fie ei şi avizaţi, sunt percepute ca atare de actor şi se reflectă într-o consistenţă de comportare a acestuia, în comportamentul său manifest sau, în autoevaluările sale, acesta acţionează "altfel"? Semnificaţia auto-aprecierii, auto-percepţiei, se ştie, are un loc central în construirea personalităţii.
Personalitatea, în termenii trăsăturilor, rezumă şi comunică semnificaţia unor comportamente, ea este socialmente construită din comportamentele Actorului şi din semnificaţia atribuită acestui comportament de către Observatorul şi de actorul însuşi. La Conferinţa Europeană asupra Personalităţii, care a avut loc la Tilburg în 1982, Sarah Hampson (1984) avansează un punct de vedere după care trei componente pot fi identificate în această "construcţie": a) comportamentul pe care Actorul, ca individ biologic distinct, îl aduce pe scena socială: b) semnificaţiile pe care le ataşează acestui comportament actorul însuşi şi c) semnificaţiile ataşate comportamentului actorului de către ceilalţi.
Mai întâi, Actorul: individul furnizează materia primă - comportamentul - din care este construită personalitatea. Înzestrarea sa biologică imprimă anumite limite personalităţii individului, dar aceste diferenţe individuale nu sunt suficiente pentru a înţelege personalitatea. Diferenţele de comportament trebuie să fie sesizate şi recunoscute şi de către actorul însuşi şi de către observatori şi trebuie încărcate cu semnificaţie socială pentru a putea deveni personalitate. Actorul trebuie să-şi asume roluri sociale, să participe, să devină "personaj", să rezolve satisfăcător raportul "existenţă/aparenţă", pentru a fi recunoscut ca personalitate. Ca auto-observator, individul actor trebuie să dobândească capacitatea de a se vedea cu ochii altora, de a se recunoaşte ca individ distinct şi de a se observa. Nu suntem numai conştienţi că alţii gândesc despre noi, suntem chiar în stare să ne formăm o impresie despre ceea ce gândesc despre noi, despre imaginea lor referitoare la persoana noastră. În centrul concepţiei despre personalitate ca o construcţie socială stă "competenţa" omului de a se vedea aşa cum îl văd alţii. Primul pas e dobândirea capacităţii de a se întoarce spre sine, de a se observa. E cucerirea conştiinţei de sine, a capacităţii de a controla auto-controlul. Al doilea: recunoaşterea acestei competenţe la ceilalţi, conştientizarea conştiinţei de sine a celuilalt. În felul acesta putem ajunge să ne facem o impresie despre imaginea noastră în conştiinţa celorlalţi. Paradoxul cunoaşterii de sine, spune V. Pavelcu (1970) e următorul: cu cât mai departe de mine, cu atât mai aproape. E nevoie de o verigă intermediară, de o relaţie indirectă, mediată între mine ca subiect şi mine ca obiect. Această verigă e Altul. Prin El ajungem să ne facem o impresie despre imaginea noastră în conştiinţa celorlalţi. "Altul" reprezintă o sursă crucială de informaţii despre mine. Eul propriu se construieşte confruntând imaginile celorlalţi despre mine, comparând această multitudine de euri, manifestată prin roluri pe care le joacă el în raport cu situaţia socială. Acelaşi individ, mai multe roluri pe "scena" vieţii. "Cariera de actor" a fiecărui individ este determinată de dorinţă de a dobândi stimă publică, prestigiu, reputaţie morală şi de a evita etichetările negative. Ne construim rolul funcţie de aşteptările celorlalţi. Parafrazând pe M. Mead: existenţa noastră ca euri depinde de existenţa altor euri cu care intrăm în relaţii. În sfârşit, Actorul-observat: componenta observator a personalităţii construite se referă la convingerile pe care le au oamenii despre personalitate. Componentele, într-un context social, sunt înzestrate cu semnificaţie socială de către cei care le observă. Mentalităţile, nivelul cultural, mediul de formare creează o "grilă de lectură" a personalităţii, potrivit unui model ideal şi cu acest instrument evaluăm pe ceilalţi. Construim personalitatea altora funcţie de "teoria" pe care ne-am format-o despre rolul social al personalităţii, funcţie de imaginea noastră despre personalitatea realizată. G.A. Kelly, autorul teoriei "constructelor", consideră că interpretăm, anticipăm, acţionăm funcţie de aceste "constructe" personale - idei, concepţii, convingeri, atitudini, mentalităţi. Un exeget al acestei teorii afirmă: "O persoană anticipează evenimentele prin intermediul replicilor lor" (Bannister, 1973). Cu alte cuvinte, nu reacţionăm la un stimul, ci la ceea ce credem noi că reprezintă acel stimul. Acelaşi eveniment poate avea o rezonanţă afectivă deosebită şi înregistra reacţii pe potrivă pentru un individ şi poate rămâne fără efect pentru altul. Contează semnificaţia pe care o dăm evenimentului. "Constructul" reprezintă însă o imagine-standard, un set de caracteristici interne cu care individul operează invariabil. În teoria lui Kelly, crede S. Hampson, actorul e caracterizat printr-un set unic de construcţii cu care interpretează lumea. El a plasat personalitatea în actor. Dar pentru a putea interpreta lumea, individul are nevoie de feed-back-ul pe care îl oferă alte "construcţii". Perspectiva constructivistă asupra personalităţii depăşeşte concepţia lui Kelly, nu departe de teoria trăsăturilor, prin aceea că gândeşte "construcţia personalităţii nu ca pe un set închis, finit de variabile, chiar dacă legate armonios între ele, ci ca un sistem relaţional: îmi construiesc imaginea despre mine luând în consideraţie "construcţiile" altora, inclusiv imaginea lor despre mine. Dobândirea capacităţii empatice aduce cu sine modificări ale sistemului propriu de construcţii. Competenţa empatică ne ajută să construim cu mai mare succes, lipsa acesteia duce la "construcţii" distonante, care oferă adesea prilej de insatisfacţii. Ne construim ca personalităţi
deci apelând la o varietate de surse, multe din afara noastră (observaţiile şi aprecierile celorlalţi), chiar auto-observarea şi auto-controlul fiind determinate de grile de evaluare oferite de grup, de colectivitatea socială. Conceperea personalităţii drept construcţie socială merge însă şi mai departe, susţinând că personalitatea este de fapt creată de către relaţiile sociale şi deci nu poate fi localizată exclusiv în individ. Numai interacţiunea socială dă formă personalităţii; ne modificăm comportamentele funcţie de expectaţiile celor pe care-i preţuim, avem sentimentul realizării numai dacă construcţia a fost validată social.




O variabilă neglijată: situaţia

În abordarea personalităţii, psihologii au luat prea puţin în consideraţie interacţiunea dinamică şi continuă cu mediul înconjurător. Abia interacţiunea persoană-situaţie ne dezvăluie însă particularităţile specifice ale sistemului mediator: cunoştinţele şi concepţiile individului, modul său de prelucrare a informaţiei, emoţiile şi procesele sale fiziologice. De la naştere până la vârsta adultă un individ este implicat într-o acţiune bidirecţională continuă în mediul său, comportamentul variind după caracteristicile situaţiei. Un cercetător al personalităţii ca Raymond Cattell (1963) a putut să afirme, nu fără temei: "Neluarea în seamă a situaţiei este una din principalele cauze de judecare greşită a personalităţii". Cadrul contextual solicită întreaga personalitate, nu doar secţiuni cum ar fi sistemul cognitiv sau afectiv. Nu o persoană abstractă, ruptă de context, ci persoana în situaţie - iată cheia abordării fiecărei personalităţi pe care o propune poziţia "situaţionistă".
În teoriile asupra personalităţii, rolul situaţiei a fost adesea subliniat: behavioriştii, teoria dinamicii câmpului, personologii, interacţioniştii au arătat importanţa contextului situaţional. Dar consecinţele asupra cercetării personalităţii au fost reduse. W. Mischel (Personality and assessment, 1968), observând că diferitele "dispoziţii" nu cooperează decât slab cu indicatorii empirici, susţine că variaţiile se explică prin schimbările situaţiei. S-ar impune deci o taxonomie pentru a clasifica caracteristicile situaţionale, pentru o codare a stimulilor, din partea persoanei care percepe. Potrivit acestui punct de vedere, relevante nu sunt dispoziţiile ca "introversiunea-extraversiuinea" sau "anxietatea", ci cogniţiile, care trebuie să funcţioneze ca mediatori între modificările mediului şi comportament, "aptitudini discriminative". Parametrii esenţiali ai acestei teorii sunt: competenţele individului de a "construi" forme deosebite de comportare în condiţii corespunzătoare, "aşteptările" sale faţă de anumite evenimente, valoarea pe care o posedă, "consecinţele" pentru persoana care acţionează, sistemul autoreglator al individului. Analizând stadiul actual al cercetării acestei probleme, David Magnusson (1984), profesor la Universitatea din Stockholm, constată: ducem lipsă de un limbaj cotidian, cât şi de unul ştiinţific, care să posede conceptualizările, distincţiile şi categoriile relevante care să ne permită să comunicăm sistematic despre situaţii şi persoană, prin interacţiuni situaţionale. Se ignoră încă posibilitatea diferenţierii comportamentelor în funcţie de contextele în care apar. Teoreticienii "trăsăturilor" au neglijat sau subestimat rolul situaţiei pentru înţelegerea şi explicarea comportamentului. Consecinţa? Atribuirea unor cauze comportamentului individual, fără a acorda atenţie contextului situaţional. Probabilităţile determinate de situaţie înseamnă că anumite condiţii situaţionale vor duce la anumite urmări în plan comportamental. De aici se pot deduce două aspecte: a) pe de o parte, în anumite situaţii, individul va aştepta să se întâmple anumite evenimente, el va percepe viitorul funcţie de contextul situaţional; b) pe de altă parte, vom constata că indivizii ataşează anumitor situaţii o încărcătură afectivă de natură să determine un anumit comportament. Situaţia conţine deci suport pentru dirijarea, orientarea, stimularea comportamentului. Iată o ilustrare empirică, relatată de Magnusson: pe baza unor cercetări întreprinse în patru ţări diferite, s-a constatat că diferenţele de vârstă şi sex influenţează considerabil percepţia cadrului situaţional. Aşteptările, precum şi predicţiile asupra evenimentelor viitoare sunt dependente de modul în care indivizii au receptat în trecut situaţiile din mediu, iar scenariile acţiunilor viitoare sunt dependente de aceste percepţii.
Orice încercare de studiere a personalităţii, deci, trebuie să conţină şi o posibilitate de a utiliza "proprietăţile situaţionale" şi "tipurile de situaţii". E necesară, fără îndoială, o taxonomie a situaţiilor, aşa cum a încercat Van Heck (1984), care a selecţionat 20 situaţii cu o rată mai înaltă de apariţii în viaţa cotidiană, între care: conflictul, conversaţia, cooperarea, declaraţia de dragoste, discuţia, examenul, lecţia, vizita etc. David Magnusson, la rândul său, crede că o taxonomie a situaţiilor e posibilă atât timp cât există ordine şi regularitate în mediu. Dacă aceste condiţii ale mediului sunt îndeplinite, e de aşteptat o comportare logică, subordonată unui scop, din partea indivizilor. Stimulii, evenimentele pot fi grupaţi în categorii omogene, pe baza unor caracteristici comune. Culturile pot fi categorisite, de exemplu, după căile folosite de indivizi pentru a-şi atinge scopurile, după tipul recompensării oferite pentru un anumit tip de comportament. Ordinea şi regularitatea din mediul fizic şi social pot fi exprimate în termeni de proprietăţi fizice, în termeni de norme culturale, reguli, roluri, identificându-se semnificaţiile acestora pentru indivizi. Prin interacţiunile pe care le întreprind în viaţa de fiecare zi, indivizii achiziţionează "maşinării conceptuale", crede De Raad (1986), prin care fac plauzibilă lumea din jurul lor şi experienţele lor în această lume. Iar prin acest mecanism, pe care îl putem numi şi "învăţare socială", se nasc şi se schimbă concepţiile despre oameni, despre personalitatea şi caracterul lor. Marthe Takala (1984), profesor la Universitatea din Jyväskylä (Finlanda), crede că situaţia poate cuprinde atât "istoria învăţării" realizată de individ, cât şi "tranzacţiile" lui cu medii din trecut sau situaţii prezente. Acest mod de abordare a personalităţii aparţine, de fapt, concepţiei constructiviste: personalitatea este "un act social artificial", un set de categorii pentru a da un sens varietăţii comportamentale şi nu poate fi înţeleasă decât doar în "context", prin recurgerea la relaţia dintre conţinutul enunţurilor şi intenţiile celor care comunică. Modul în care cei implicaţi se orientează este ghidat de înţelegerea pragmatică a rolurilor cu care ei sunt echipaţi. Scenariile pe care le construiesc apoi descriu diferitele modalităţi în care participanţii îşi organizează activităţile, comportamentele unuia faţă de celălalt, concepţiile lor despre calitatea implicării.










loading...




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2020 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite