Deşi aceste repere pe drumul vindecării oamenilor de sindromul televizionării sunt foarte simple, clare şi eficiente, în urma discuţiilor purtate în ultimii ani pe această temă, s-a putut constata că oamenilor nu le sunt suficiente aceste soluţii sau adesea nu găsesc puterea de a le pune în practică.
În multe cazuri se comportă ca şi cum nu ar fi auzit nimic din ceea ce li s-a spus, repetând invariabil întrebarea:
- Da, înţelegem că televizorul ne face rău, dar totuşi ce să facem ca să scăpăm de el, ce soluţii ne daţi?
- Faceţi ceea ce este firesc, le răspundem. Scoateţi televizorul din casă, protejaţi-vă sau adăpostiţi-vă din faţa tirului mediatic care vă fărâmiţează, vă înstrăinează şi vă epuizează mintea, fără să vă aducă nici un folos. Reveniţi la o viaţă normală de familie, în care să petreceţi mai mult timp cu cei dragi, la comunicarea comunitară, la micile îndeletniciri de acasă, liniştiţi-vă mai mult şi o să scăpaţi de televizor, întărindu-vi-se concomitent sănătatea mentală şi tru¬pească.
- Acestea nu se mai pot face astăzi, ni se răspunde din nou. S au schimbat vremurile. Nu vedeţi? Toată lumea se uită la televizor. Trebuie să afli ce se mai întâmplă în lume, nu poţi să ieşi din rândul oamenilor, să te izolezi. Este greu să renunţi la televizor.
Odată cu înaintarea cercetării, am început să înţelegem din ce în ce mai bine care este, de fapt, problema; de ce oamenii cu care vorbim nu pot să accepte sol
uţiile simple: renunţarea efectivă la acest mijloc de comunicare care, de altfel, nu a pătruns în viaţa lor decât, în cel mai rău caz, de câteva zeci de ani. Pe de o parte vor să scape de televizor, pe de altă parte nu văd cum şi caută o soluţie oarecum miraculoasă la care, după cum evoluează lucrurile, se aşteaptă din ce în ce mai puţin. Se pare că nu televiziunea este principalul vinovat pentru dependenţa pe care oamenii o resimt faţă de acest mijloc de comunicare. Este ade¬vărat, posibilitatea pe care o oferă televizorul, de a privi lumea întrea¬gă de la fereastra micului ecran, conferă televiziunii un uriaş potenţial de atracţie. Dacă însă ar fi vorba numai de această pricină, oamenii ar putea renunţa mult mai uşor la această tehnologie miraculoasă, văzân¬du şi de viaţa lor. Problema tocmai aici se iveşte: însuşi modul de viaţă contemporan constituie forţa care-i împinge pe indivizi, îi aruncă în braţele televizorului.
Fiecare cultură are legile ei, liniile sale de câmp care-i conduc pe oameni către anumite ţinte sau obiective. După cât se pare, în modernitate televizionarea este o astfel de ţintă. Altfel spus, cultura este ca un joc în care, odată intrat, nu mai poţi să faci tot ce vrei, ci trebuie să respecţi regulile. Într-un joc de fotbal, spre exemplu, nu te poţi opri să te aşezi pe marginea terenului cugetând la problemele personale şi nici nu poţi purta o discuţie amiabilă cu cineva din echipa adversă. Trebuie să alergi după minge, să înaintezi către poarta adversarului şi să dai gol. În cultura modernă, mingea ar putea fi socotită banii după care oamenii sunt îndemnaţi şi deter¬minaţi să alerge permanent, iar plă¬cerea egoistă, interesul sau confortul ar putea fi văzute ca porţi în care indivizii trebuie să înscrie de cât mai multe ori. În contextul unui asemenea joc, este greu pentru omul contemporan să mai găsească răgazul şi dispoziţia să cugete, să-şi dezvolte şi să întreţină o relaţie personală, să cultive o viaţă comunitară şi să-şi păstreze credinţa. Legile jocului îi impun un alt tip de comportament, îl fac mai egoist, mai individualist, avid de plăceri, lipsit de un orizont de împlinire spirituală şi, prin urmare, mai dependent de un mijloc evazionist de tipul televizorului.
Altă problemă pe care o ridică mediul cultural contemporan este apropierea maximă, sufocantă la care acesta vine să-l împresoare pe individ. Cu toate că se autoproclamă cultura libertăţii, se pare că nic io¬dată în istorie oamenii nu au fost atât de mult constrânşi la un anumit mod de viaţă ca în societatea modernă. În oricare cultură tradiţională sau religie exista o anumită distanţă între mărturiile sau preceptele acesteia şi viaţa oamenilor. În societatea modernă însă, deşi nimeni nu te constrânge ca să faci ceva anume, prin faptul că este reconfigurat însuşi modul de viaţă, opţiunea nu mai este decât o lozincă propagandistică inaplicabilă în realitate. Nimeni nu te întreabă dacă vrei sau nu să trăieşti în această lume, ci doar ţi se spune că aceasta este lumea ideală în care eşti chemat să trăieşti. Dacă nu-ţi convine, ieşi în afara jocului, lucru de care se tem cei mai mulţi.
În acest proces de transformare continuă a modului de viaţă contemporan, mass-media a jucat un rol central, în condiţiile în care întreaga lume modernă se scufundă tot mai adânc în mediul generat de mijloacele de comunicare în masă. Imaginile TV, vocea radioului, evenimentele ziaristice îi încercuiesc tot mai mult pe oameni, nu le mai lasă spaţii libere prin care să vadă lumea direct, aşa cum este ea, neal¬terată perceptiv de aceşti paraziţi. Inundând spaţiul vital al omului modern, mintea acestuia, "media maselor" l a separat pe om de aproapele lui, de cultura în care s-a născut, de obiceiurile şi valorile moştenite de la părinţi şi bunici, de întregul mod de viaţă tradiţional, de religie şi chiar de propriile gânduri, de propriul for de conştiinţă. Scufundaţi în acest mediu care-i înconjoară din toate părţile şi în care aproape că nu mai poate fi întrezărit nici un punct fix, nici un reper, oamenii pot ajunge să creadă că, de fapt, aceasta este realitatea şi, prin urmare, nu mai există decât o singură posibilitate, să fie însuşite cât mai repede regulile jocului.
Alţii însă, care constată că lucrurile nu merg bine în viaţa lor, caută cumva să se elibereze de acest curent care-i îndreaptă în direcţia definită de coordonatele principale ale culturii moderne. Drama apare atunci când trebuie să hotărască încotro să-şi îndrepte corabia sau care este vântul în care trebuie să-şi întindă pânzele pentru a-şi direcţiona viaţa către centrul ei firesc. Altfel spus, oamenii nu mai ştiu care este cultura, modul de viaţă, autoritatea sau instanţa căreia să li se încredinţeze şi prin care să aibă siguranţa că vor contracara efectele disolutive ale modului de viaţă bolnav care li se impune.