Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    

 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




loading...


Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
PSIHOLOGIA ŞI NEUROFIZIOLOGIA COMUNICĂRII
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

Comportamentele verbale constituie unul dintre cele mai importante segmente ale activităţilor sociale umane. Evoluţia umană din punct de vedere cultural a fost posibilă pentru că oamenii au reuşit să vorbească, să asculte, să scrie şi să citească.
Funcţia de bază a comunicării verbale este prezentată şi obiectivată prin efectele ei faţă de un alter-ego, de alţi semeni, de alţi subiecţi. Când noi spunem ceva unui sbuiect, când vorbim cu cineva noi aproape întotdeauna ne aşteptăm ca această convorbire să inducă ori chiar să convingă persoana să se angajeze cu noi într-un fel de comunicare. Altfel spus, ne aşteptăm să percepem o reacţie. Adesea se poate considera că noi suntem în mod evident avantajaţi de un astfel de comportament el devenind un mod de comunicare, mai ales când noi cerem un obiect, solicităm o informaţie, ori cerem ajutor într-o acţiune, ori ne includem în rezolvarea de probleme.
În alte ocazii subiectul transmite, întreabă, solicită ceva în vederea unui "schimb social\": puţin mai multă atenţie sau participarea unei alte persoane în convorbire, în conversaţie. Chiar o conversaţie neinteresantă, ori care lâncezeşte nu este lipsită de răspuns pentru că ea devine o formă de comunicare care determină cealaltă persoană să ne privească sau eventual să ne răspundă ceva.
S-au făcut extrem de multe aprecieri, se construiesc ipoteze şi teorii ca şi posibile explicaţii în legătură cu dezvoltarea, complexitatea şi mărimea creierului în dorinţa de a se explica abilitatea umană de a percepe cuvinte şi relaţii, de a planifica unele conduite şi de a înţelege avantajele unor consecinţe în plan psiho-neuro-fiziologic.
În acord cu Heilman K.M., Satz P. (1983), Kerestesz A. (1983), Kolb B. (19



85), generic se acceptă că datorită structurii speciale a gurii, a buzelor, a faringelui şi corzilor vocale ca şi a mecanismului complex care le controlează funcţionalitatea, specia umană are capacitatea de a emite cu precizie şi de a vocaliza emisii complexe de sunete. Individul uman după parcurgerea unei mari perioade de timp a devenit capabil să audă, să asculte, să recunoască şi să reţină aceste emisii vocalizatoare. Se poate admite că limbajul uman îşi are rădăcinile adânci într-o serie de activităţi organizate în comun, între mai multe persoane.
Se crede că istoriceşte o persoană dintr-un trib vedea un animal şi transmitea vestea celorlalţi membri ai tribului, la început mimând sunetele pe care le scotea animalul respectiv; aşa că treptat oamenii au căpătat abilitatea vocală de a descrie animalele, numărul lor, dispunerea lor în vecinătate, precum şi alte detalii. Astfel, această formă de transmitere incipientă devine o formă avantajoasă de comunicare. Această formă de comunicare a presupus creşterea capacităţii de transmitere verbală şi de creştere a complexităţii vorbirii.
Autori precum Carlson R.Neil (1991), Damasio (1981), Levine & Sweet (1983), Milner (1977), Heilman (1984), ca să ne oprim doar la o mică parte din cei care se ocupă de interrelaţia: dezvoltarea vorbirii pentru comunicare -dezvoltarea creierului uman sunt unanimi în a aprecia că aceste două componente ale sistemului psihic uman au mers constant împreună iar concomitenţa lor este absolut necesară existenţei lor separate.
Limbajul ca mod şi formă de comunicare interumană trebuie să fie învăţat. Dacă un nou născut care "aspiră la umanitate\" este transportat undeva, departe de lumea civilizată şi după mai mulţi ani este readus în societate, el nu va putea învăţa să vorbească, va încerca în cel mai bun caz să comunice prin semnale acustice nearticulate, ori prin gesturi necoordonate, de asemenea neînvăţate, nedeprinse de la adult prin acţiune şi imitaţie. În acest caz, mecanismele vorbirii din acel creier nu-şi vor intra în uz, nu vor putea fi folosite.
Nu ne propunem în acest material să elucidăm problema mutaţiilor în seria lungă a dezvoltării creierului şi vorbirii, dar vom menţiona că autorii consacraţi ai domeniului au abordat acest aspect în demersul lor privind comunicarea umană.
Unii autori cred că asemenea mutaţii, care nu au apărut brusc, au condus la complicarea structurii neuronale, iar o mutaţie favorabilă la un copil poate determina un complex de abilităţi verbale superioare părinţilor lui. Copilul respectiv ar putea deveni apt să folosească nu doar un limbaj rudimentar, vorbit de un trib de exemplu, şi probabil, chiar ar putea inventa cuvinte care să exprime relaţii şi pattern-uri pe care ulterior le va recunoaşte, cuvinte care ar fi adoptate şi acceptate de trib. Ceea ce ar trebui remarcat este de ordin mult mai general decât simpla folosire a cuvintelor de către populaţiile tribale, anume că evoluţia culturală chiar în cazul limbajului neevoluat (rudimentar) s-ar constitui într-un stagiu al evoluţiei circuitelor neuronale care participă în producerea şi recunoaşterea vorbirii.
Producerea şi înţelegerea vorbirii presupune un efort de sinteză din partea noastră privind accepţiile comunicare, legături cu limbajul, vorbire, note specifice etc. Pe de altă parte, neurofiziologia limbajului şi implicit a comunicării umane ne obligă la prezentarea măcar succintă a mecanismelor neuronale ale creierului.
Cele mai complete observaţii în neurofiziologia limbajului şi vorbirii umane au fost obţinute prin studierea efectelor leziunilor produse în creier la subiecţii la care s-a încercat studierea comportamentului verbal. În acelaşi timp, considerăm că trebuie să arătăm că pe lângă studiul comportamentului subiecţilor care au suferit intervenţii chirurgicale care aveau depistate tumori craniene, infecţii meningiale sau care au suferit accidente vasculare cerebrale - abordarea funcţiilor creierului ca sistem prezintă însă o serie de dificultăţi, fapt care a determinat numeroşi psihologi, neurofiziologi să utilizeze, încă, animale de laborator.
O serie de neajunsuri privind cunoaşterea funcţionalităţii celulei nervoase, rolul debitului sanguin în irigarea unor zone ale creierului, circuitele de supleere sanguină cu implicaţii pentru redobândirea capacităţii de a vorbi, scrie, sunt relativ rezolvate prin apariţia şi dezvoltarea tomografiei computerizate (TC). Apariţia tomografiei computerizate reprezintă un câştig care a revoluţionat nu numai medicina ci şi microdomenii de studiu ale fiinţei umane printre care anatomia şi fiziologia comportamentelor verbale.
Deficitul de vorbire, de comunicare interumană, tulburări în sfera gândirii, vorbirii, înţelegerii ca şi studiul bolnavilor psihici (în special a celor bolnavi de schizofrenie) constituie o poartă deschisă spre "misterele\" creierului uman, răspunzător de o serie întreagă de disfuncţionalităţi în comunicare.
Astfel de date minuţioase, obţinute de neurofiziologi ajută demersurilor neuropsihologiei şi ale psihologiei cognitive să înţeleagă specificul proceselor de vorbire, scriere şi citire la subiectul normal.
În prezent,
se acceptă că înţelegerea vorbirii începe ca proces la nivelul sistemului auditiv care este nevoit să detecteze şi să analizeze sunete. Regiunea din creier considerată cea mai importantă pentru înţelegerea vorbirii este aria WERNICKE. Această arie identificată de Karl Wernicke la 1874 ca răspunzând de blocarea porţiunii posterioare şi inferioare din lobul temporal stâng este "interesată\" în funcţionalitatea înţelegerii şi elaborării vorbirii - prin transformarea notelor perceptive şi de gândire în elemente de semnificaţie a cuvintelor (afazia Wernicke).
Persoanele cu afazia Wernicke nu pot comunica, au un deficit de elaborare a vorbirii, dar şi un deficit de înţelegere a acesteia. Aceştia nu pot să scrie şi să citească, nu au cum să comunice semenilor lor.
În urmă cu peste o sută de ani, Wernicke era convins (unii cercetători au acelaşi crez ştiinţific şi în prezent) că girusul temporal superior din lobul temporal este o porţiune absolut necesară pentru formarea unei categorii aparte de memorie: memoria imaginilor "auditive\" ale cuvintelor. Se împărtăşeşte ideea că un pattern neuronal este transmis sistemului motor din lobul frontal care ar determina mişcările muşchilor care produc vorbirea. Aria Wernicke blocată face incapabil subiectul uman de a înţelege cuvintele care i se spun şi dacă ar încerca singur să le producă, lipsa unor tipare auditive adecvate îl va împiedica să elaboreze semnificaţia ori înţelesul cuvintelor.
Distrugerea sau blocarea ariilor corticale de asociaţie auditive şi vizuale determină o serie de efecte şi deficite neuronale - fapt care ne sugerează concluzia potrivit căreia aria Wernicke joacă un rol deosebit şi special în gândire, la fel ca şi în percepţia auditivă şi vorbire.
Pe lângă aria Wernicke la nivelul creierului mai există o zonă care are o importanţă deosebită în înţelegerea şi elaborarea vorbirii. Această zonă este aria Broca localizată în lobul frontal stâng şi care este răspunzătoare de procesul de articulare a cuvintelor, de elaborare a lor şi de înţelegere a constructelor gramaticale. Regiunea în care a fost identificată aria Broca cuprinde formaţiunile neuronale care alcătuiesc cortexul motor primar care controlează mişcările implicate în vorbire (emitere şi elaborare). Din această cauză aria Broca ar conţine memoria segmenţilor de mişcare musculară, fiecare din aceste secvenţe fiind legată cu o secvenţă omoloagă auditivă din partea posterioară a creierului.
Damasio & Damasio (1980, 1985) reiau predicţiile lui Wernicke şi ajung la concluzii interesante nu doar în plan teoretic dar mai ales de orientare practică şi metodologică. Între acestea enumerăm:
Ř dacă lobul temporar este intact, subiectul este capabil să înţeleagă vorbirea;
Ř dacă lobul frontal este intact, subiectul este capabil să elaboreze, să producă în mod spontan vorbirea fluentă;
Ř dacă se întrerupe legătura neuronală directă între aria Wernicke şi aria Broca persoana nu este capabilă să repete cuvintele; activitatea lobului parietal inferior este întreruptă iar axonii aflaţi în substanţa albă din subcortex nu mai fac legătura între cele două arii.

Fig. 3. Aria Wernicke

Fig. 4. Aria Broca
Determinaţi de multitudinea tulburărilor apărute în procesul comunicării verbale, dar şi de nuanţarea extrem de fină a raporturilor dintre vorbire-scriere-citire-înţelegere, numeroşi specialişti au dezvoltat şi diferenţiat cercetările în domenii de graniţă: psihofiziologie, psihoneurofiziologie, neurochirurgie etc.
Neil R.Carlson(1991) sistematizează datele existente pornind de la unele iniţiale şi până la cele mai recente. Una din concluziile autorului sus menţionat se referă la inseparabilitatea zonelor Wernicke şi Broca.
Aria Wernicke şi Broca, prin interconexiunile lor în substanţa albă trecând prin lobul parietal inferior, joacă un rol special în înţelegerea limbajului şi elaborarea lui. Acest bloc neuronal este absolut necesar pentru recunoaşterea cuvintelor rostite (limbajul vorbit), înţelegerea şi elaborarea structurii gramaticale şi articularea cuvintelor. Se înţelege că aceste arii nu pot funcţiona izolat: recunoaşterea cuvintelor este o latură, un aspect al procesului iar înţelegerea o altă latură. În acelaşi timp, trebuie înţeleasă şi cealaltă parte a comunicării: articularea cuvintelor este partea procesului, exprimarea fluentă se realizează când articularea este posibilă. Comunicarea înseamnă, de fapt, un bloc verbal, un bloc auditiv, un bloc de percepere a mişcărilor (secvenţe motrice), un bloc de percepere vizuală (când apare scris/cititul) dar şi un fel de supervizor al înţelegerii care depinde de existenţa memoriei. Aceste elemente mnezice se referă la denumiri de obiecte, acţiuni dar şi la relaţiile complexe din realitate. Cu alte cuvinte,, când noi denumim un obiect ori un fenomen secvenţe neuronale diferite din creier participă la realizarea imaginii lui, la înţelegerea semnificaţiei pe care o conţine, într-un fel spunem ce ştim despre utilizarea lui şi în alt mod este implicată memoria în pronunţarea lui.







loading...




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2020 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite