- Divertismentul ca mijloc de distracţie, ce îşi găseşte raţiunea în însăşi distragerea atenţiei, slăbeşte capacitatea telespectatorilor de a ţine mintea concentrată şi atentă asupra unei sarcini anume.
- Cultivarea acestui comportament - distracţia - aduce serioase prejudicii dezvoltării sistemului motivaţional al lobului prefrontal.
- Divertismentul conduce la reducerea capacităţii de control al comportamentului şi al emoţiilor.
- Divertismentul subminează cu putere capacitatea copilului ori a adultului de a şi organiza programul sau viaţa în raport cu o autoritate sau un sistem de valori.
- Reflexia, dialogul, vorbirea cumpănită ca şi condiţii ale învăţării, disocierii dintre vorbire şi urmărirea gândului sunt defavorizate de cultura divertismentului.
- Violenţa şi erotismul ca ramuri principale ale divertismentului TV slăbesc capacitatea de concentrare, atenţia în general, inhibă controlul comportamentelor şi al emoţiilor, îngustează câmpul de conştiinţă şi posibilitatea persoanei umane de a experimenta reflexiv realitatea, de a-şi construi sistemul motivaţional.
Divertismentul, ca principalul mijloc de propagare a nihilismului, contribuie direct la acutizarea tuturor componentelor tabloului simptomatologic ce caracterizează afecţiunea ariilor prefrontale. În societatea modernă, divertismentul nu are un caracter episodic sau extraordinar, precum în cea tradiţională. Ca instrument persuasiv, promotor al culturii de consum, el devine mod sau mediu de existenţă pentru omul modern .
Televiziunea, în special, trăieşte din divertisment, respiră s
au se exprimă prin intermediul acestuia. Aproape toate programele sunt marcate de ideea de distracţie, pentru a le face mai accesibile, mai seducătoare şi, astfel, această prostituţie instituţionalizată pe care o impune factorul economic sau cultura de consum ajunge să domine lumea televizualului. Efectele?
Divertismentul, ca mijloc de distracţie, care îşi găseşte raţiunea în însăşi distragerea atenţiei slăbeşte capacitatea telespectatorilor de a-şi ţine mintea concentrată şi atentă asupra unei sarcini anume. Din moment ce, pentru cultura divertismentului, sensul existenţei este acela de a te distra, satisfacerea plăcerii, munca sau efortul devin indezirabile sau, în cel mai bun caz, sunt acceptate ca un "rău necesar" pentru obţinerea unor cât mai grabnice şi mai consistente recompense - plăcerea sau distracţia.
Aceasta duce la o diminuare sau chiar la o reprimare a dorinţei de a desfăşura o lucrare, la condiţionarea oricărui efort de distracţia obţinută imediat, ceea ce înseamnă, de fapt, o slăbire a motivaţiei. Aşadar, pe termen lung, prin cultivarea acestui comportament - distracţia - este foarte probabil să se aducă serioase prejudicii dezvoltării sistemului motivaţional al lobului prefrontal.
Cultivând sau dezinhibând toate acele comportamente care pot distra, indiferent de valoarea lor morală, divertismentul conduce la reducerea capacităţii de control a comportamentului. Acelaşi lucru se poate spune şi despre răspunsul emoţional al telespectatorilor care se expun frecvent bombardamentului cu mesaje excesiv de dramatice sau emoţionale. Labilitatea emoţională şi incapacitatea de control a emoţiei care astăzi constituie unul dintre simptomele caracteristice multora dintre telespectatori, în trecut erau prezente, îndeosebi, la persoanele cu vătă¬mări ale cortexului executiv.
Distracţia eludează sau amână permanent programarea sau planificarea programului. Alături de comportamentul nihilist, anarhic, libertin, neînfrânat (dorinţele nesăţioase de lucruri şi plăceri), pe care-l cultivă televiziunea, divertismentul subminează cu putere capacitatea copilului sau a adultului de a-şi organiza programul sau viaţa în raport cu o autoritate sau cu un sistem de valori.
În contextul mentalităţii cultivate de televiziune sau în mediul educaţional contemporan, copilul, de mic, este lăsat sau învăţat că poate face tot ce vrea sau îi place, în ideea eronată că astfel îşi poate manifesta originalitatea sau individualitatea şi îşi poate forma personalitatea. Orice normă sau impunere sunt sancţionate, în acest context, ca expresie a ordinii vechi şi, prin urmare, ele ar trebui, chipurile, abolite. Nici o autoritate sau valoare nu poate fi îndreptăţită, în contextul gândirii anarhice de sorginte nihilistă. Scopurile cele mai dezirabile, în lumea micului ecran, sunt legate de manifestarea neînfrânată a dorin¬ţelor şi a impulsurilor. Într-o asemenea viziune, nu mai există dorinţe sau comportamente care să merite a fi inhibate.
De asemenea, în orizontul gândirii nihiliste, munca sau altă activitate c onstructivă nu sunt justificate sau sunt socotite ca nedrepte, căci nimeni nu este îndreptăţit să-ţi spună ce să faci şi nici o valoare pozi¬tivă nu poate menţine sau motiva acest efort. Copilul este îndreptăţit prin această ideologie să ceară permanent să i se satisfacă diverse do¬rinţe sau plăceri, ca şi cum aceasta i s-ar cuveni, fără să considere însă că este dator să dea ceva în schimb. Nihilismul anarhic sau liberal caracteristic culturii TV invită la acţiune prin încredinţarea copilului sau a omului că nu trebuie să se supună nici unei rânduieli, ci este nevoie ca el să-şi construiască prin forţă propria ordine. Toate acestea submi¬nează cu putere reflexia, dialogul, vorbirea cumpănită ca şi condiţii ale învăţării, disocierii dintre vorbire şi urmărirea gândului.
Violenţa şi sexualismul, ramurile esenţiale ale divertismentului, care asediază prin televiziune, şi nu numai, mintea omului contemporan, sunt alţi doi factori importanţi în influenţarea negativă a dezvoltării cortexului prefrontal. Violenţa generează irascibilitate, hiperactivitate, creşte mânia şi justifică astfel comportamentele agresive. Prin aceasta, se slăbeşte capacitatea de concentrare, susţinerea atenţiei şi a motivaţiei. De asemenea, prin cultivarea unui model de reacţie violent, necontrolat la provocările realităţii, se slăbeşte capacitatea de control a reac¬ţiilor şi a comportamentului. Oamenii irascibili, mânioşi sau violenţi nu mai sunt capabili să facă acea disociaţie între vorbire, făptuire şi urmă¬rirea gândului sau reflecţia interioară, fenomen caracteristic persoanelor cu lobul pre¬frontal vătămat.
Sexualismul obsesiv cu care este bombardat telespectatorul, ca şi violenţa, îi limitează acestuia libertatea de a-şi guverna în mod raţional emoţiile, actele şi dorinţele, de a se motiva de altceva decât de plăcere sau de dorinţa sexuală. Dorinţa cere o rapidă satisfacere a ei, deci o răsplată imediată. Munca sau alte idealuri care se interpun între om şi satisfacerea dorinţei devin indezirabile. Hipertrofierea sexualităţii în lumea televiziunii sau în experienţa culturală nihi¬listă, dincolo de efectele ei imorale sau magice, conduce la o îngustare a posibilităţii persoanei umane de a mai experimenta reflexiv realitatea, de a-şi construi sistemul motivaţional călăuzit de alte idealuri sau valori. Prin toate acestea, mesajele sexualiste sărăcesc posibilităţile de configurare a ariilor neuronale ale cortexului pre¬frontal.
Niciodată în istorie tinerii sau oamenii nu au fost atât de puternic motivaţi sau mai curând seduşi sau atraşi de plăcere sau sexualitate ca astăzi. În aceste condiţii, operaţiile intelective superioare vor rămâne nedezvoltate suficient, înlocuite însă de activarea exa¬gerată a centrilor plăcerii care incită la satisfacerea acelei plăceri sexuale ce guvernează tot mai mult imaginaţia indivizilor.