Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    

 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




loading...


Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Socializare şi internalizare
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 


Personalitatea umană se construieşte prin interacţiune cu alţii, începând cu copilăria şi continuând întreaga viaţă. Procesul de socializare desemnează natura socială a dezvoltării umane, cu particularităţile determinate de experienţele fiecărui individ. Prin socializare se nasc similitudini, ca şi diferenţieri între membrii unei comunităţi sau unui grup; individul îşi modifică continuu conduita, pentru a răspunde aşteptărilor celorlalţi, pentru a se articula unor convenţii sociale. Acest proces de achiziţii şi adaptare permanentă, de integrare progresivă şi de interiorizare a normelor şi valorilor morale şi culturale poartă numele de socializare. Specificul său este faptul că, prin învăţare socială, indivizii experimentează modele acţionale şi structuri cognitive: stiluri de exprimare, scopuri, credinţe, teorii, valori, atitudini ce-i permit să funcţioneze din ce în ce mai articulat la relaţiile interpersonale şi sociale, în relaţiile intragrup şi intergrup, în statusuri publice (J.-L. Beauvois, N. Dubois, 1999).
Socializarea presupune deci, în primul rând, învăţarea, prin interacţiune cu alţii, a unor modele de conduită socială, a unor cunoştinţe comune sau a unor norme, reguli, cutume, rituri vehiculate într-o societate. Efectul nu ar trebui să fie standardizarea comportamentelor, deşi acest lucru este posibil, ci diferenţierea în funcţie de diversele forme de influenţă primite şi de capacităţile şi particularităţile individului de a prelucra informaţiile. Socializarea poate fi abordată din perspectiv



59; pedagogică (ca învăţarea în vederea unei inserţii sociale favorabile), etnologică (ca încorporarea a unor modele de gândire şi acţiune, ca transmiterea de cunoştinţe), antropologică (oferirea de modele culturale, abilităţi, atitudini şi motivaţii) sau psihologică (dezvoltarea personalităţii prin interacţiunea cu mediul social).
Pentru Piaget dezvoltarea copilului este o construcţie continuă şi o echilibrare, parcurgând nişte stadii distincte, prin articularea a două mişcări complementare: asimilarea sau încorporarea unor lucruri sau conduite la structurile deja construite şi acomodarea sau reajustarea structurilor în funcţie de transformările exterioare. Parcurgând diferite stadii, copilul depăşeşte egocentrismul iniţial, caracterizat prin indistincţia între eu şi lume şi sfârşeşte prin inserţia în viaţa şcolară sau profesională. Sociologul Emile Durkheim a pus în valoare importanţa conştiinţei colective (transmiterea, de la o generaţie la alta, a normelor şi tradiţiilor), a rolului educaţiei morale în construirea unei identităţi. La rândul său, Max Weber a distins socializarea asociativă, prin efort voluntar, de socializarea instituţională, prin impunerea unor reguli de către puterea legitimă.
În psihologia socială conceptul are o conotaţie complexă, depăşindu-se ideea presiunii unidirecţionale a mediului social asupra copilului şi/sau adolescentului. Modelului tradiţional, bazat pe ipoteza controlului extern şi al schimbării determinate din exterior, i se substituie modelul reciprocităţii (Schaffer, 1984), al interacţiunii individului cu mediul său. Socializarea este un mod de existenţă umană şi se exprimă prin trei nevoi fundamentale: a) nevoia de includere (comunicare, contact); b) nevoia de control care dă individului siguranţa că a interiorizat normele sociale dezirabile ce-i vor permite să ajungă la autonomie şi c) nevoia de afecţiune, de ataşament. Socializarea implică deci reciprocitate, contract, inserare într-un grup. Individul nu doar suportă, ci şi răspunde, explorează, îşi construieşte propria conduită.
G.N. Fischer (1991) identifică următoarele caracteristici ale socializării, din perspectiva disciplinei noastre:
. este un proces de învăţare de modele, valori, cunoştinţe, roluri;
. elementele achiziţionate sunt interiorizate de individ, devin parte integrantă a aparatului său cognitiv, instaurând instanţe de control intern sau morale;
. dezvoltă diferite modele de comportament social ca supunerea, agresiunea sau competitivitatea;
. face ca individul să interiorizeze modul de funcţionare a sistemului social, maniera de a percepe lumea şi de a o interpreta.
Efectele socializării se traduc prin achiziţionare de norme culturale, până la dobândirea conştiinţei de sine şi a idealului de sine şi prin dobândirea sentimentului de apartenenţă la o colectivitate şi a celui de a împărtăşi cu alţii sentimente şi aspiraţii, de a avea o identitate culturală.
Dacă procesul de socializare este perturbat de factori externi (informaţii distorsionate, modele culturale inadecvate etc.) vorbim de "disfuncţiuni de socializare" (Beauvois, Dubois), fie ele individuale sau colective, care sancţionează deficitul de achiziţii sociale şi se manifestă prin dificultăţi de integrare în comunitate. Efectele socializării adecvate se manifestă prin integrarea individului. Integrarea socială a individului, într-un univers cultural dat, se manifestă prin orientarea comportamentelor individului, conform aşteptărilor celorlalţi. Acest proces se particularizează în învăţarea şi practicarea ritualurilor vieţii sociale ("rituri de pasaj", care marchează trecerea de la o condiţie socială la alta, rituri instituţionale sau riturile vieţii cotidiene), învăţarea rolurilor sociale (masculin/feminin, de exemplu) şi cunoaşterea lumii sociale (a atribuţiilor altuia, a structurii sociale, a categoriilor sociale) sau prin integrare profesională. Claude Dubar (1991) vorbeşte de "socializare profesională" ca proces structurant de însuşire a unei profesiuni, articulare la exigenţele unei organizaţii profesionale, stabilirea de relaţii profesionale şi dobândirea unei "identităţi profesionale şi sociale". A construi un "model profesional" înseamnă a avea o evoluţie profesională care dezvoltă conştiinţa carierei şi nevoia unei identităţi relaţionale prin profesiune.
/> O varietate particulară a procesului de socializare este internalizarea (sau interiorizarea). Grusec şi Goodnow (1994) definesc internalizarea ca faptul de "a lua cunoştinţă de valorile şi atitudinile societăţii într-un mod în care un comportament acceptabil să fie motivat nu prin anticiparea consecinţelor, ci prin factori intrinseci sau externi". Conceptul de internalizare reuneşte deci procese motivaţionale, cognitive şi sociocognitive prin care o exigenţă socială externă, o valoare sau o normă externă devine exigenţă internă pentru persoană. Specific acestui proces este că conformarea la exigenţele externe găsesc o disponibilitate internă, sancţiunile pozitive sau negative nu sunt exercitate de către mediul social, ci sunt "autodistribuite" de către persoana însăşi.
Procesul de internalizare - cred Beauvois şi Dubois - trebuie abordat într-o altă manieră decât cel de socializare:
. individul (un copil, de exemplu) poate fi perfect socializat în registru comportamental fără să fi internalizat valorile pe care le implică acel registru. El se poate supune unor exigenţe externe, dar această supunere e doar de complezenţă, exterioară, fără o susţinere internă, fără adeziune afectivă;
. registrele comportamentale sunt fapte de conduită şi de abstinenţă, distribuind obligaţii şi interdicţii. Internalizarea stabileşte ceea ce trebuie să faci şi ceea ce nu e bine să faci. Putem deci identifica internalizarea unor norme de abstinenţă sau de interdicţii;
. internalizarea stabileşte niveluri de exigenţă şi valori morale, de conduită altruistă sau prosociale (de a dărui, ajuta, a arăta bunăvoinţa) opuse comportamentelor agresive. Aceste registre ale intervenţiei psihosociale au, practic, dar şi teoretic, un câmp nelimitat de aplicaţie. Modelele de intervenţie se învaţă în familie, fac parte din patrimoniul cultural al familiei, grupului, comunităţii. Sunt valori acţionale care se transmit şi se încorporează încă de la copilărie, menţinându-se, prin exerciţii şi practică socială, întreaga viaţă.
Nicole Dubois (1994) a studiat normele de internalitate pe care le utilizează actorii sociali. Acestea pot fi definite ca valorizarea, socialmente învăţată, a explicaţiilor unor evenimente psihosociologice, care accentuează importanţa actorului ca factor cauzal. "Eroarea fundamentală" pe care o fac majoritatea indivizilor, în aprecierea contribuţiei factorilor ce pot explica comportamentele, este aceea de a supraestima factorii interni. Rolul presiunii externe a mediului, asupra conduitei, este subestimat, au dovedit cercetările empirice (Cf. Joule, Beauvois, 1987). Oamenii au credinţa că pot controla evenimentele şi atribuie un rol secundar controlului extern. Conceptul de normă ocupă un loc central în psihologia socială începând cu 1935, dată la care Sherif a realizat primele experimente privind formarea normelor de grup. Au urmat apoi cercetările asupra conformismului (Asch, 1952), normalizării (Sherif, 1935, de Montmollin, 1966), inovaţiei (Faucheaux, Moscovici, 1967). Noţiunea de normă se utilizează în mai multe accepţiuni: normă de grup, normă socială, culturală, comportamentală, evalutivă. Norma înseamnă acceptarea unei reguli de conduită socială, a unei cutume sociale sau a unui model. Caracteristic normei este faptul că exclude ideea de constrângere, înlocuind-o cu cea de valoare (valorizare socială). O normă este expresia unei colectivităţi date, ea atribuie o valoare (un eveniment este apreciat ca dezirabil, bun), ea nu impune o constrângere instituţională şi este independentă de criteriul adevărului. Aceasta înseamnă că un eveniment poate fi evaluat pozitiv pentru că desemnează o utilitate socială şi permite realizarea unor obiective sociale (Beauvois, Joule, 1981; Beauvois, 1990; Beauvois, Dubois, 1992, 1993). Să rezumăm : o normă socială este deci "afacerea" unui colectiv, ea este socialmente învăţată, atribuie o valoare unui eveniment sau obiect şi are o utilitate socială (şi nu valoare de adevăr).
În procesul de internalizare a valorilor rolul normei este deci hotărâtor. Indivizii îşi construiesc norme interne şi le atribuie valoare utilizând practici evaluative proprii care au utilitate socială. Normele sunt specifice unui grup, comunităţi, populaţii. Cercetarea întreprinsă de Nicole Dubois (1994) demonstrează modul în care se construiesc normele democraţiei liberale.








loading...




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2020 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite