. Dezvoltarea ataşamentului



Ataşamentul este o legătură afectivă puternică pe care o simţim faţă de anumite persoane cu care ne face plăcere să interacţionăm şi a căror apropiere determină detensionarea în situaţiile stres Prima manifestare a ataşamentului apare la copiii mici prin tendinţa de a emite semnale emoţionale pozitive şi a căuta apropierea fizică de prima persona care-l îngrijeşte (în general mama) în defavoarea celorlalţi indivizi - comportamente ce sunt evidente începând din a doua jumătate a primului an până la sfârşitul acestuia. Freud susţine că legătura emoţională cu mama serveşte ca prototip pentru toate relaţiile sociale ulterioare şi va continua să-şi exercite influenţa de-a lungul întregii vieţi. Cercetările recente asupra dezvoltării copiilor deprivaţi emoţional şi a relaţiilor lor afective timpurii indică faptul că inferenţa lui Freud a fost corectă.

Ataşamentul a continuat să fie subiect de maxim interes şi multe dezbateri pentru multe zeci de ani, la început teoreticienii behaviorişti şi psihanaliştii au fost interesaţi de modul în care ataşamentul se formează şi se dezvoltă dar şi de semnificaţia şi rolul ataşamentului în dinamica personalităţii. Deficienţele fiecăreia dintre aceste orientări a dus la formarea unei noi perspective a ataşamentului mamă-copil, anume cea etologică care e una dintre cele mai cunoscute azi.



Primele perspective:

a. perspectiva behaviori stă (comportamentalistă). În istoria cercetărilor asupra ataşamentului conceptul de dependenţă l-a precedat pe cel de ataşament şi a fost legat de teoria învăţării sociale. În formarea ataşamentului un rol important revenea hrănirii care era postulat a sta la baza relaţiei mamă-copil; comportamentul de dependenţă al copilului - căutarea apropierii prin agăţat de hainele mamei, faptul de a o urma acolo unde mergea, plânsul atunci când ea lipsea - a fost văzut ca fiind un comportament învăţat, ca urmare a asociaţiilor repetate a mamei cu satisfacţia e care această o realiza atunci când îşi hrănea copilul.

Observaţiile făcute asupra copiilor au arătat că aceştia devin foarte repede ataşaţi nu numai de figura maternă care-I hrăneşte ci şi de alţii, inclusiv copii. Freud şi Dann au luat în studiu un grup de copiii mici orfani, evrei germani ai căror părinţi au fost gazaţi în timpul celui de-al doilea război mondial. Crescuţi împreună, copiii au dezvoltat o legătură afectivă foarte puternică unii faţă de alţii, preferându-şi compania în locul oricărei alteia, devenind foarte supăraţi când erau separaţi chiar şi pentru scurte momente, rejectând activ prezenţa adulţilor. Similar s-a observat că unii copii în primii ani dezvoltă legături afective puternice faţă de un obiect călduros, pufos cum ar fi o păturică sau un ursuleţ.

O altă variantă a teoriei comportamentale este modelul condiţionării operante conform căruia copilul manifestă comportamente de urmărire cu privirea, zâmbet, căutarea proximităţii pentru că mama îi răspunde în acelaşi fel, întărindu-I astfel comportamentul şi favorizându-I inserţia socială. Cu cât numărul acestor schimburi mamă-copil este mai mare cu atât se presupune că relaţia de ataşament este mai puternică. Această modalitate de interacţiune poate favoriza formarea ataşamentului faţă de orice altă persoană. Un mecanism ca acesta susţine, fără îndoială, plăcerea şi satisfacţia pentru schimburile sociale între mamă-copil dar nu poate singur funcţiona ca explicaţie pentru legătura de ataşament. Un argument este acela că relaţia de ataşament se păstrează chiar şi în condiţiile maltratării severe a copilului (şi Harlow surprinde faptul că maimuţele crescute ele însele în condiţii de deprivare afectivă manifestau un comportament violent faţă de puii lor, cu toate acestea puii continuau să caute contactul fizic cu ele). O altă deficienţă majoră e aceea că nici una dintre teoriile comportamentaliste nu au putut explica de ce o relaţie de ataşament, odată formată persistă pe o perioadă lungă de timp, perioadă în care figurile de ataşament sunt absente şi nu satisfac nevoile primare sau relaţiile nu sunt întărite corespunzător. Conform teoriei behavioriste relaţia de ataşament în aceste condiţii ar trebui să se stingă, dar ei ignoră creşterea capacităţii de reprezentare internă a figurii de ataşament care continuă să existe în ciuda absenţei fizice prelungite.

b. perspectiva psihanalitică. Ca şi teoria comportamentalistă, psihanaliza susţine faptul că un copil devine ataşat de mamă prin intermediul dependenţei de satisfacerea foamei şi nevoii de supt, de zona orală ca regiune corporală aducătoare de gratificare în primul an de viaţă.

La fel, în stabilirea relaţiei de ataşament copilul îndeplineşte un rol pasiv. Când mama satisface corespunzător foamea copilului şi hrănirea este însoţită de îngrijre plină de sensibilitate şi iubire, copilul dezvoltă un sentiment de încredere, speranţă că nevoile sale vor fi satisfăcute în continuare. Acest sentiment de încredere şi securitate aduce un suport emoţional care-l eliberează pe copil de tensiunea nevoilor biologice şi-i permite îndreptarea atenţiei spre mediul înconjurător; procesul susţine dezvoltarea ego-ului copilului sau stima sa de sine, el formându-şi o idee despre sine ca ca fiind separat de mamă şi de lumea înconjurătoare. Se formează astfel o formă mai matură a ataşamentului în care reprezentarea internă, pozitivă, permanentă a mamei e menţinută indiferent de starea momentană a copilului. Spre sfârşitul celei de-a doua jumătăţi a primului an, copilul îşi dezvoltă o legătură afectivă cu mama, legătură care nu mai e în mod necesar centrată pe nevoie, ca înainte. Acum dacă mama pleacă, ea nu este uitată, iar copilul încetează să mai mnifeste o stare de tensiune în absenţa ei.

În general perspectiva psihanalitică e mai nuanţată decât cea comportamentală; subliniază faptul că, calitatea relaţiei timpurii mamă-copil are un efect profund asupra asupra dezvoltării sociale şi a personalităţii viitoare a copilului, iar legătura afectivă asigură sentimentul de securitate emoţională necesar pentru explorarea mediului social şi pentru dezvoltarea cognitivă.

Perspectiva ataşamentului ca fiind originat în satisfacerea de către mamă a instinctului foamei, e una dintre limitele perspectivei psihanalitice. În plus, pentru că nou născutul e văzut ca fiind completamente pasiv, psihanaliştii incriminează prea mult ideea greşelii materne în situaţia apariţiei unor probleme de dezvoltare şi neglijează luarea în considerare a aportului pe care copilul îl are în relaţie (ex tipul temperamental sau disponibilitatea de a răspunde)

c. perspectiva etologică a lui Bowlby Astăzi teoria etologică e una dintre cele mai acceptate pentru explicaţia formării ataşamentului; ea derivă din cercetările lui Lorenz asupra fenomenului imprinting la păsări. Cercetările experimentale arată că puii unor specii de păsări sunt programaţi să urmeze şi să-şi formelze o relaţie de ataşament faţă de un exemplar cu care interacţionează timpuriu în evoluţia lor - cel mai probabil mama. Acest program are o durată de funcţionare limitată iar calitatea relaţiei stabilite va fi foarte greu de modificat. Lorenz vede în acest mecanism un comportament adaptativ care asigură supravieţuirea individului. Bowlby, avînd la baza o formaţie psihanalitică, consideră de asemenea că legătura emoţională mamă-copil are o valoare adaptativă.

Tributar formaţiei sale psihanalitice, Bowlby consideră că încă de la început copilul e pregătit biologic pentru a fi un participant activ la formarea unei relaţii de ataşament; la fel, se subliniază importanţa formării suportului emoţional pentru explorarea mediului înconjurător şi a progresului cognitiv, toate stînd la baza dezvoltării unui ataşament matur.

Trăsătura centrală a teorie lui Bowlby e aceea că copilul, ca şi orice alt animal este înzestrat încă de la naştere cu un set de comportamente înnăscute care solicită îngrijirea parentală şi care, drept urmare sporesc şansa de supravieţuire a individului. Acest repertoriu de comportamente înnăscute de tipul agăţatului, plînsului, zîmbetului, suptului, şi apoi urmăririi mamei atunci cînd aceasta se îndepărtează face ca copilul să rămînă în relaţie de proximitate cu ea şi-I asigură protecţie în situaţiile de pericol. Contactul cu mama presupune de asemenea hrănirea dar Bowlby e cu rezerve în a afirma că hrănirea e factorul fundamental în formarea ataşamentului - dar afirmă că formarea legăturilor afective are un suport biologic dar care poate fi înţeles numai dacă îl plasăm într-un context evoluţionist în care supravieţuirea speciei deţine rolul principal.

Deşi teoria lui Bowlby are puternice rădăcini în fenomenul imprinting, nu poate fi redus ataşamentul uman la similaritate cu cel al păsărilor. Păsările au un timp de adaptare foarte scurt şi gama de aplicabilitate a acestor mecanisme e foarte îngustă. Oamenii au la dispozi ţie o perioadă de imaturitate mult mai lungă dar şi o capacitate de învăţare mult crescută. Ca urmare, relaţia copilului cu mama nu e fixată şi are o mare adaptabilitate în cursul copilăriei. Evoluţia merge pe linia dobîndirii unui grad mare de independenţă faţă de persoana care îngrijeşte copilul, e un proces susţinut de căldura cu care e investit în istoria personală, responsivitatea din partea celui care oferă îngrijire, la fel şi de dezvoltarea cognitivă a copilului, evidentă înspre 2-3 ani. Bowlby împarte această progresie în 4 faze:

. faza de pre-ataşament (de la naştere-primele 6 săptămîni) în care comportamentul copilului e puternic determinat genetic printr-un set de răspunsuri reflexe cu valoare adaptativă. Prin agăţat, zîmbet, plîns, copilul e orientat spre alţii şi emite semnale înspre aceştia. Semnalele infantile sunt de mare importanţă pentru întreţinerea contactului fizic în această perioadă. În această fază apar semnale senzoriale rudimentare de recunoaştere a mamei şi nou născutul preferă mirosul şi vocea mamei în comparaţie cu a altor persoane deşi încă nu şi-a format o relaţie de ataşament cu aceasta. Procesul de începere a discriminării dintre mamă şi o străină e facilitată de atitudinea emoţională a mamei. Copiii recunosc vocea mamei doar atunci cînd e modulată emoţional; cînd deliberat vorbeşte monoton, copilul nu reuşeşte s-o recunoască.

. faza de construire a ataşamentului (6 săptămîni-6/8luni) copiii sunt orientaţi spre persoanele de referinţă şi au răspunsuri preferenţiale cu mama mai frecvent decît înainte; copiii vor zîmbi şi vocaliza mai liber în prezenţa mamei, se vor linişti mai repede cînd sunt luaţi în braţe de aceasta decît de un străin. Cu toate acestea un ataşament specific nu este încă dezvoltat, atîta vreme cît copiii nu protestează la separaţia de mamă, chiar dacă la nivel perceptiv realizează distincţia familiar / nefamiliar. La această vîrstă nu separaţia de mamă ci separaţia de orice prezenţă umană determină anxietatea copilului, el va răspunde prin distres dacă e lăsat singur, iar această situaţie se amplifică dacă de-a lungul primului an de viaţă.

. faza de clarificare a ataşamentului (6/8 luni-l8 luni/2ani). Ataşamentul faţă de mamă e evident, copilul manifestă o anxietate de separare atunci cînd mama-l părăseşte. După 7 luni reacţia de anxietate creşte foarte mult pînă înainte de 18 luni. Cu noile abilităţi dobîndite - tîrîre, mers - copilul încearcă în mod deliberat să se menţină în prezenţa mamei, urmînd-o şi folosind-o ca bază de securitate de unde porneşte în descoperirea mediului şi se întoarce la ea. Nu e întîmplător faptul că în această perioadă, din punct de vedere cognitiv copilul, statistic, dobîndeşte permanenţa obiectului. În general copilul care la nivel cognitiv nu a reuşit această performanţă nu va protestează atunci cînd mama dispare.

. Formarea relaţiei de reciprocitate. Rapida dezvoltare a performanţelor cognitive şi lingvistice înspre vîrsta de 2 ani, permite copilului să apreciez mai bine factorii care contribuie la apropierea şi îndepărtarea mamei şi să anticipeze revenirea ei. Ca urmare anxietatea de separaţie se diminuează spre cel de-al 3-lea an. Mai mult, prin abilităţile nou dobîndite copilul începe să se angajeze în eforturi active de apropiere de mamă, cum ar fi persuasiunea, cererea iar nu strategiile infantile de tîrîre, agăţare. Realizarea acestor performanţe în modificarea comportamentului matern solicită o dezvoltare a abilităţilor cognitive, inclusiv dobîndirea decentrării şi înţelegerea situaţiei dintr-un alt punct de vedere decît cel personal. Copiii încep să realizeze aceste performanţe în perioada preşcolară timpurie dar pot fi ajutaţi de modul în care părinţii le expun şi clarifică propriul punct de vedere. Experienţele arată că mamele care "o şterg" fără să-şi avertizeze copiii pot să genereze chiar la un copil de 2 ani anxietate şi reacţie de plîns. În contrast, mamele care explică că vor pleca şi se vor întoarce repede şi de asemenea le explică copiilor ce să facă în perioada în care ele lipsesc (ex. "construieşte-mi un pod din cuburi pînă ce voi veni") au copii care depăşesc mult mai uşor situaţia. Explicaţiile care ating nivelul de dezvoltare cognitivă a copilului funcţionează foarte bine, astfel, descrierile scurte despre ce vor face ele şi cînd se vor întoarce funcţionează foarte bine, în timp ce explicaţiile lungi, repetitive, adresate cu multă vreme înainte de eveniment sunt nefolositoare.

Bowlby arată că o legătură emoţională pozitivă dezvoltată faţă de o persoană semnificativă îşi are originea în primii 2 ani. Odată stabilită, copilul nu se mai angajează pentru multă vreme în căutarea unei relaţii de proximitate la fel de insistent cum a făcut-o pînă acum. Modelul propus de Bowlby e bidirecţional - un ataşament securizant depinde de capacitatea copilului de a simula răspunsuri din partea persoanei care-l îngrijeşte dar şi de sensibilitatea responsivităţii materne. Deci, problemele care apar în dezvoltarea ataşamentului pot fi determinate atît de copil (cînd sistemul său de răspunsuri şi de semnalizare nu este intact) cît şi din partea mediului cînd îngrijirea e acordată fie infrecventă, fie în totalitate absentă.. de asemenea fiecare parte poate influenţa şi mosifica atitudinea celeilalte părţi.



Măsurarea securităţii ataşamentului: situaţiile nefamiliare ale lui Ainsworth



Situaţia nefamiliară e tehnica cea mai larg răspîndită pentru evaluarea calităţii ataşamentului faţă de persoana semnificativă a copilului între 1 şi 2 ani. Ipoteza de pornire e aceea că dacă copilul şi-a dezvoltat un ataşament adecvat, copilul va trebui să aibă sentimente de siguranţă în prezenţa mamei şi s-o utilizeze ca baza de securitate pentru investigaţiile pe care le face unui mediu nefamiliar. În completare, calitatea ataşamentului copilului devine mult mai evidentă atunci cînd se activează teama şi distresul, întîi prin introducerea unei persoane străine şi apoi prin plecarea mamei, la fel şi a persoanei nefamiliare, iar copilul rămîne singur. Acest experiment constă din 8 scurte episoade simulate de scurte despărţiri şi reîntîlniri între mamă şi copil.

Observînd răspunsurile copiilor la aceste episoade, Ainsworth identifică trei patternuri de comportament care descriu diferenţe interindividuale în ceea ce priveşte calitatea ataşamentului. Două dintre ele, cel evitant şi ambivalent, sunt paternuri lipsite de siguranţă, în timp ce al treilea desemnează un ataşament cu siguranţă.

Ataşamentul evitant - aceşti copii în general nu sunt stresaţi în timpul separării de mamă dar atunci cînd sunt, acest lucru pare mai degrabă determinat de de faptul de a fi fost lăsat singur decît de absenţa mamei, ei reacţionînd faţă de străin aproximativ la fel ca şi faţă de mamă. În momentul reîntîlnirii, copiii au o reacţie tipică de evitare a mamei sau mimează indiferenţa în momentul în care caută proximitatea. Cînd sunt ridicaţi în braţe nu se agaţă deşi nu pot să reziste contactului fizic.

Ataşamentul ambivalent - Înainte de separare copiii caută proximitatea cu mama dar după reîntoarcerea sa combină căutarea contactului vizual cu comportamentul de rezistenţă, furie. Uneori îşi împing sau lovesc mama şi continuă să plîngă încă o vreme după reîntoarcerea ei.

Ataşamentul securizant - copiii pot sau nu să plîngă la sepărare, dar dacă o fac aceasta se datorează absenţei mamei, pentru care manifestă preferinţe în defavoarea străinului. Cînd mama se întoarce, copiii caută un contact activ cu ea şi încetează plînsul imediat.