Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    

 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




loading...


Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Vorbirea
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

Vorbirea poate fi de asemenea analizată şi valorificată din punct de vedere psihologic. Analizarea ei trebuie să vizeze concomitent: a) analiza formală şi b) analiza semantică (aspectele legate de semnificaţiile termenilor utilizaţi).
a) Analiza formală distinge în special însuşirile de ordin fizic ale verbalizării, cum sunt: intensitatea medie a sunetelor (sonoritatea); fluenţa, debitul sau viteza, intonaţia, pronunţia (şi în legătură cu aceasta, eventualele defecţiuni de limbaj). Aceste însuşiri nu sunt lipsite de semnificaţie psihologică. Astfel:
Intensitatea medie a sunetelor constituie un indice al fondului energetic al individului, dar şi al unor însuşiri ca: hotărârea, autoritatea, calmul, încrederea în sine. Ca urmare, vocea puternică, sonoră denotă energie, siguranţă de sine, hotărâre etc., în vreme ce vocea de intensitate sonoră scăzută indică lipsă de energie, eventual oboseală, nesiguranţă, emotivitate, nehotărâre etc.
Fluenţa - respectiv caracterul continuu sau discontinuu al vorbirii - constituie un indice direct al mobilităţii proceselor cognitive, al vitezei de conceptualizare, de ideaţie. Vorbirea fluentă (continuă, curgătoare) denotă uşurinţa în găsirea cuvintelor, a termenilor convenabili pentru exprimarea ideii dorite, ceea ce presupune, printre altele, rapiditate şi precizie în desfăşurarea activităţii cognitive (implicând diverse aspecte din procesele de gândire, memorie, mergând până la atenţie şi imaginaţie), precum şi un tonus neuropsihic ridicat. Dimpotrivă, vorbirea lipsită de fluenţă (discontinuă, întreruptă frecvent de pauze) denotă dificultăţi de conceptualizare, respectiv dificultăţi în găsirea cuvintelor adecvate demersului. Desigur, nu este vorba aici de situa#



5;iile de necunoaştere a problemei în discuţie, în care orice individ poate prezenta o anumită lipsă de fluenţă în expunere, ci de acelea în care este evident că lipsa de fluenţă reprezintă o caracteristică a individului. Dificultăţile de conceptualizare ce reies de aici pot avea cauze multiple: tonus neuropsihic scăzut (lipsă de dinamism, oboseală instalată precoce), desfăşurare lentă a activităţii psihice în general şi a celei cognitive în special, reactivitate emoţională (lipsă de încredere în sine, teamă), dificultate în elaborarea deciziilor.
O formă specială a lipsei de fluenţă o reprezintă aşa-numita "vorbire în salve\". Aceasta se caracterizează prin grupuri de cuvinte rostite precipitat, dar cu pauze relativ mari între ele, prezentând de regulă şi multe aspecte de incoerenţă - cel puţin din punct de vedere gramatical. Aceasta denotă adesea o reactivitate emoţională crescută.
Debitul sau viteza exprimării constituie cel mai adesea o caracteristică temperamentală. Astfel, în vreme ce colericul vorbeşte mult şi repede, flegmaticul se exprimă folosind un debit deosebit de redus. Pe de altă parte, debitul depinde de gradul de cunoaştere a obiectului discuţiei, de relaţia afectivă în care se află individul care vorbeşte cu interlocutorul său. Astfel, cu cât cunoaşterea obiectului este mai amplă, cu atât debitul va fi mai mare. De asemenea, debitul este mai mare atunci când relaţia dintre indivizii între care se poartă discuţia are caracteristicile unor afinităţi între persoane. Relaţia de respingere, unilaterală şi cu atât mai mult bilaterală, se caracterizează în primul rând prin reducerea sau chiar suspendarea comunicării verbale dintre indivizii în cauză.
În aprecierea caracteristicilor între fluenţă şi debit. Astfel, debitul scăzut, respectiv viteza de exprimare redusă nu înseamnă numaidecât şi lipsă de fluenţă. Vorbirea poate fi fluentă şi atunci când viteza de exprimare este mică, tot aşa după cum lipsa de fluenţă poate fi întâlnită şi în condiţiile exprimării cu un debit ridicat.
Intonaţia are, de asemenea, multe componente psihice. Cea mai importantă ar putea fi considerată capacitatea sau tendinţa exteriorizării pe plan social a trăirilor emoţional-afective. Astfel, intonaţia bogată în inflexiuni este caracteristică indivizilor cu un fond afectiv bogat şi care în acelaşi timp tind, conştient sau mai puţin conştient, să-şi impresioneze (afectiv) interlocutorii. În schimb, intonaţia plată, monotonă, săracă în inflexiuni poate denota fie un fond afectiv sărac, fie anumite dificultăţi sau inhibiţii în comportamentul social precum: incapacitatea exteriorizării propriilor sentimente, dificultăţi în stabilirea de contacte cu oamenii din cauza timidităţii etc. În lectura cu voce tare, intonaţia săracă, neadaptată semnelor de punctuaţie, denotă lipsă de exerciţiu în materie de scris-citit. Dar chiar şi în vorbirea liberă intonaţia reflectă până la un punct gradul de cultură şi de educaţie al individului.
Pronunţia depinde pe de o parte de caracteristicile neuropsihice, iar pe de altă parte de nivelul de cultură generală şi profesională a individului. Ca tipuri se disting: pronunţia deosebit de corectă (reflectând o grijă pentru corectitudine mergând până la pedanterie), pronunţie de claritate şi corectitudine medie, pronunţie neclară, neglijenţă. Menţionăm spre exemplificare: eliminarea din unele cuvinte a unor sunete, contopirea într-un sunet confuz a sfârşitului unor cuvinte, coborârea tonului şi pronunţarea neclară a sfârşiturilor de frază.
Cel mai frecvent, forme defectuoase de pronunţie pot fi întâlnite la temperamentele extreme, la colerici şi la melancolici. Astfel, colericii din pricina grabei deformează unele cuvinte, iar pe altele chiar le elimină, "mănâncă\" din vorbire, înlocuindu-le cu gesturi sau prin expresii de mimică.
Pe de altă parte, la melancolici se constată adesea scăderea sensibilă a sonorităţii şi contopirea în sunete confuze a unor sfârşituri de cuvinte sau de frază.
În strânsă legătură cu pronunţia trebuie să fie luate în considerare eventualele particularităţi sau chiar defecţiuni de limbaj. Acestea pot servi pe de o parte la identificarea vocii, în absenţa imaginii interlocutorului (în comunicaţiile telefonice etc.); iar pe de altă parte, ele pot da şi unele indicaţii asupra trăsăturilor sale psihice. De exemplu, în cazul manifestărilor de bâlbâială se poate presupune, fără mari riscuri de a greşi, că individul respectiv se caracterizează şi printr-o reactivitate emoţională sporită.
b) Analiza semantică vizează o altă latură a vocabularului şi anume semnificaţiile termenilor utilizaţi. În legătură cu aceasta, pot fi supuse analizei: structura vocabularului, cantitatea de informaţie şi nivelul de abstractizare a termenilor, adecvarea lor la conţinutul sau obiectul comunicării, coerenţa în judecăţi şi raţionamente, plasticitatea şi expresivitatea termenilor.
Prin structură se înţelege în linii mari numărul şi varietatea termenilor. Un vocabular bogat şi variat denotă, abstracţie făcând de nivelul cunoştinţelor generale sau profesionale, interes pentru cunoaştere, precum şi o anumită capacitate intelectuală, respectiv posibilitatea de a înţelege şi rezolva mai uşor situaţiile întâlnite în viaţă sau activitate. Cantitatea de informaţie reprezintă o dimensiune a vocabularului reflectând frecvenţa de utilizare a termenilor. Cu cât vocabularul este constituit din termeni comuni, de largă utilizare, cu atât cantitatea să de informaţie este mai ridicată. În strânsă legătură cu cantitatea de informaţie se află nivelul de abstractizare al termenilor. În general, nivelul de abstractizare este cu atât mai ridicat cu cât cantitatea de informaţie este mai mare. Desigur, toate cuvintele "abstractizează\" realitatea, dar nu în măsură egală. Astfel, în vreme ce unele cuvinte redau proprietăţi concrete, larg cunoscute, ale lucrurilor, altele se referă la însuşiri sau relaţii mai puţin evidente care, stabilite pe bază de studii speciale, se plasează în mod firesc la un
nivel mai ridicat de abstractizare. Nivelul de abstractizare furnizează şi el o serie de indicaţii asupra calităţii "instrumentelor\" intelectuale cu care operează individul, precum şi asupra "produselor\" - judecăţi raţionamente, teorii etc., obţinute cu ajutorul lor.
Adecvarea la conţinut reprezintă măsura în care termenii utilizaţi sunt potriviţi pentru a exprima cele dorite. Se întâmplă ca unii oameni, din dorinţa de a impresiona pe cei din jur, să folosească termeni de circulaţie mai redusă, dar fără a le cunoaşte precis semnificaţia. Aceasta denotă nu numai o informare insuficientă asupra problemei, dar şi înfumurare, atitudine de supraestimare a propriilor posibilităţi. De o atare atitudine poate fi vorba însă şi în cazul în care astfel de termeni sunt utilizaţi, chiar corect, în locul altora cu aceeaşi semnificaţie, mai cunoscuţi, şi care tocmai de aceea sunt consideraţi mai banali.
Un alt aspect al exprimării îl constituie coerenţa în judecăţi şi raţionamente, respectiv în gândire. Orice manifestare verbală a omului, oricât de scurtă, reprezintă, independent de conţinutul comunicării, şi o mostră a modului său de a judeca, a felului în care interpretează datele realităţii. Până la un punct, modul de a judeca este dependent de pregătirea şcolară şi profesională, de educaţia primită, de suma influenţelor sociale ce s-au exercitat asupra individului etc. În acelaşi timp însă prin aceasta se dezvăluie şi o parte din însuşirile intelectuale proprii structurii sale. Drept criterii pentru aprecierea coerenţei în gândire pot fi folosite: precizia în judecăţi şi raţionamente (cu deosebire înlănţuirea dintre premise şi concluzii), originalitatea în aprecierea oamenilor şi diverselor evenimente, cunoaşterea şi aplicarea regulilor gramaticale în vorbire şi scris etc.
Plasticitatea şi expresivitatea termenilor sunt noţiuni întrucâtva înrudite. De cele mai multe ori, pentru a exprima un lucru este necesar să se aleagă între mai multe expresii verbale, asemănătoare ca semnificaţie, dar cu nuanţe diferite. Alegerea nu este niciodată întâmplătoare pentru că, chiar fără voia individului, ea este determinată în mare măsură de atitudine faţă de realitatea luată în considerare: acceptarea sau respingerea, minimalizarea sau supraaprecierea etc. Pe de altă parte, se ştie că oamenii se deosebesc mult sub raportul capacităţii de exprimare: în vreme ce unii pot spune multe, cu ajutorul unor cuvinte puţine, dar bine alese, alţii, chiar cu preţul a numeroase cuvinte spun în realitate foarte puţin. Astfel, prin plasticitate şi expresivitate, din punct de vedere psihologic, se înţeleg acele însuşiri ale limbajului care reflectă capacitatea individului de a reda nu numai realitatea ca stare, ci şi atitudinea să faţă de ea, într-un mod susceptibil de a provoca şi la cei din jur aceeaşi rezonanţă afectivă. Din plasticitatea şi expresivitatea termenilor se pot deduce: nivelul intelectual, bogăţia fondului lexical, raportul în care se plasează individul cu lumea în general, caracteristicile sale de ordin afectiv etc.
Tot în cadrul simptomaticii labile intră apoi ticurile, reacţii stereotipe ce se repetă des, de multe ori fără ştirea şi în orice caz fără voia individului, ce pot apărea fie numai într-una din categoriile menţionate (pantomimă, mimică, gesturi, vorbire), fie ca o manifestare complexă, împrumutând elemente din mai multe categorii. Uneori, ticurile dezvăluie anumite particularităţi psihice ca nervozitate, emotivitate etc. Totdeauna însă ele ajută la particularizarea cunoaşterii oamenilor, facilitând evocarea lor. Se întâmplă chiar ca un detaliu în aparenţă neînsemnat, cum este un tic, o dată reamintit, să fie suficient pentru evocarea unei serii întregi de însuşiri sau fapte la un om.
În continuare, notăm o altă sursă de date cu privire la însuşirile psihice ale oamenilor, care însă nu se mai încadrează în ceea ce am denumit mai sus simptomatica stabilă sau simptomatica labilă. Este vorba de aspectul vestimentar.
Îmbrăcămintea constituie un indiciu asupra stării materiale a individului, dar dincolo de aceasta ea are şi multiple semnificaţii psihologice. Astfel, ea reflectă preferinţele estetice, gustul celui ce-o poartă, dar în mare măsură şi ideea pe care acesta şi-o "face\" despre sine, respectiv cea pe care ar dori ca lumea să şi-o facă despre el. Desigur, îmbrăcămintea standard, de serie mare, confecţionată din ţesături comune şi într-o gamă redusă mare, confecţionată din ţesături comune şi într-o gamă redusă de modele, nu îngăduie prea multe concluzii cu privire la simţul estetic al individului ce o poartă, alegerea fiind determinată, în mod evident, în primul rând, de criterii materiale.
Principalele aspecte ale îmbrăcămintei care au o semnificaţie psihologică sunt: croiala, îmbinarea culorilor, ordinea, curăţenia, concordanţa sau discordanţa faţă de "moda zilei\" etc.
Croiala neobişnuită, culorile stridente şi cu atât mai mult îmbinările frapante de culori, precum şi tendinţa exagerată de a fi în pas cu moda, denotă o oarecare superficialitate, o concepţie despre lume şi viaţă care pune prea mult preţ pe aspectul exterior al oamenilor şi lucrurilor. Aceasta nu înseamnă însă că la polul opus întâlnim însuşiri psihice pozitive. Dimpotrivă, atunci când îmbrăcămintea este neglijată, murdară, vădind absenţa oricărei preocupări de estetică şi ordine, concluziile de ordin psihologic sunt cel puţin la fel de severe ca şi în primul caz. Anume, se poate vorbi de: mentalitate înapoiată, concepţie rudimentară despre lume şi viaţă, lipsă de respect sau chiar atitudine de sfidare a normelor şi uzanţelor sociale.
Este adevărat că "nu haina îl face pe om\", dar la fel de justificat se poate spune că haina îl exprimă pe om, mai mult decât acesta îşi poate da seama. De aceea, dintre elementele supuse observaţiei în vederea cunoaşterii însuşirilor psihice ale oamenilor nu poate lipsi îmbrăcămintea - cu precizarea că nici în acest caz concluziile nu trebuie să fie absolutizante.







loading...




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2020 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite