b5c13cc
(Observatii nepractice si unilaterale)

Madame Louise Ackermann, poeta filozoafa, nu era femeie frumoasa. Drept este ca si dispretuia adanc tot ce este exterior. Se imbraca asa, incat parizienii o luau drept o batrana sarmana, dintre acele care, pe piete si in gradini publice, inchiriaza scaune la lumea care se plimba. Maritata cu un teolog bland si studios, isi pierduse barbatul de tanara; dragostea insa pentru carti si invataturi serioase si-a pastrat-o intreaga pan' la moarte. Rare au fost, cred, femeile atat de perfect filozoafe ca dansa; sufletul ei era o severa poema didactica. Ca o alegorie grava si cenusie a stoicismului se arata carunta poeta in mascarada cheflie si pitoreasca a imperiului al doilea.
Totusi, madame Ackermann s-a suparat rau cand Anatole France, cu perfida lui modestie, i-a spus ca poeziile ei sunt foarte frumoase, dar n-au imagini... "Elle demeura un moment stupefaite. Puis, dans l'exces de l'etonnement, elle s'ecria: "Pas d'images! Que dites-vous la? Je n'ai pas d'images! Mais j'ai l'esquif. L'esquif n'est-ce pas une image?... L'esquif sur une mer orageuse, l'esquif sur un lac tranquille!... Que voulez-vous de plus?"" Oricum, o asemenea suparare tradeaza, pare ca, oarecare ambitii frivole, nu prea de inteles la o persoana atat de serioasa...
Era, si este inca, la Facultatea de Medicina din Viena, un profesor de boli nervoase, Siegmund Freud, om prea original, cum sunt adeseori doctorii de nebuni. Freud a construit o filozofie bogata in consecinte si aplicatii foarte distractive, intemeiata pe credinta absoluta ca singura functiune adevarat naturala si normala este functiunea sexuala. Tot ce face omul in afara de actul acela foarte banal si totdeauna interesant constituie o abatere de la scopul nostru unic, o deformare a naturii noastre normale. Religie, stiinta, arta, tehnica, toate s-au nascut numai din faptul ca viata sociala, prin efectele ei absurde, a oprit pe om de a se consacra exclusiv activitatii aceleia pentru a carei realizare nu se cere, normal, decat o societate formala din doi indivizi de sex deosebit, uneori si de acelasi sex, inzestrati numai cu anume bune dispozitii unul pentru celalalt. De necaz ca fatalitatile vietii sociale nu i-au lasat si nu-i lasa a se ocupa numai de singurul lucru pentru care au intr-adevar vocatie, oamenii au inventat - curios efect, intr-adevar! - religie, filozofie, arta, stiinta, tehnica, in sfarsit, tot ce face omul in afara de ce ar trebui si ce ar vrea el, sincer vorbind, sa faca. Originea aceasta nefireasca si oarecum peizisa a acestor produceri, oricat de bine mascata ar fi ea prin nesfarsitele complicatii ale structurii lor, se tradeaza totusi, mai totdeauna, aceluia care stie sa cerceteze lucrurile cum trebuie. Si supraingeniosul Freud a inventat o metoda, numita psihoanaliza, care, de la orisice manifestatie tehnica sau speculativa, te duce fara gres pana la izvorul ei prim si autentic, adica la o suparatoare stavilire sociala a actului sexual. Aceasta colosala descoperire a avut succes foarte frumos la medici; mai frumos inca la literati. Acestia s-au aratat sa aiba, in timpurile noastre, o deosebita slabiciune pentru noutati senzationale cu parfum stiintific. S-a ridicat astfel o strasnica recolta de monografii care studiaza istoria artelor si a stiintelor dupa minunata metoda, cu rezultate de multe ori hazlii, totdeauna grav prezentate.
Dac-as fi psihoanalist, as putea, cred, sa dovedesc exact si minutios cititorului din ce experiente erotice sau, mai exact, din ce lipsuri de asemenea experiente s-a nascut vanitatea naiv literara intr-un suflet grav, stoic, metafizician ca al doamnei Ackermann. Poate chiar fiecare vers al austerei scriitoare se poate explica, dupa subtila metoda, din impulsuri sexuale social oprite... Dar eu nu sunt deloc stapan pe acea minunata tehnica, si numai cu sfiala cuvenita profanului respectuos de invataturi bune indraznesc sa dau aici, psihoanalistilor si altor cititori ingeniosi, urmatoarea delicata amintire a lui France despre venerabila poeta:
"L'idee seule d'une faiblesse des sens lui faisait horreur, et elle s'eloignait avec degout des personnes qu'elle soupconnait d'etre trop attachees aux choses de la chair. Quand elle avait dit d'une femme: elle est instinctive, c'etait un conge definitif. Elle avait meme, a cet endroit, des rigueurs inconcevables. Il lui arriva de se brouiller avec une amie d'enfance, parce que la pauvre dame, agee alors de plus de soixante ans, avait un jour, assise au coin du feu, passe les pincettes a un tres vieux monsieur d'une maniere trop sensuelle. J'etais la quand la chose advint. Il me souvient qu'on parlait de Kant et de l'imperatif categorique. Pour ma part, je ne vis rien que d'innocent dans les deux vieillards et dans les pincettes. La dame du coin du feu n'en fut pas moins chassee sans retour. Madame Ackermann l'avait jugee instinctive".
Freud ar incheia de aici sigur ca o asa sfanta groaza si scarba de lucrurile sexuale arata tocmai un interes extrem pentru dansele. Iar cand neprihanita scriitoare zice: "Je puis avec orgueil, au sein des nuits profondes / De l'ether etoile contempler la splendeur" - psihoanalistul explica simplu: ce vrei sa faca o femeie pe care soarta a pazit-o cu asa parinteasca grija de orice urma de frumusete fizica si a dat-o unui teolog blajin, care lucra toata noaptea la dictionare si murise doi ani dupa casatorie? L'orgueil, l'ether etoile sunt, la toata urma, derivative foarte cuviincioase.
Cred ca asa ar vorbi freudistii drept-credinciosi. Mie imi ajunge sa constat numai atat: cu inocenta ei ambitie literara, poeta filozoafa, incadrata de France si de Freud, m-a ajutat sa scriu aceasta introducere, intrucatva vesela, la tratarea unor probleme de teorie literara destul de aride si sarbede prin firea lor, dar de oarecare interes, cred, pentru scriitorii tineri cu caracter serios.

*

La litterature est l'art de tout le monde, zice Delacroix, pictorul literat caruia-i placea sa vorbeasca de sus. El credea ca orice om capabil poate fi fara greutate un bun scriitor, si aduce ca exemplu deosebit de convingator ordinele de zi si proclamatiile lui Napoleon. Nu cred ca sentinta acestui pictor, care pune astfel scurt la cale arta literara, rezolva definitiv problema talentului artistic-literar si natura producerilor sale. Imi inchipuiesc ca oamenii care s-au ilustrat in arta literara ar pretui acele ordine de zi, sau elocventa pe care orice om convenabil instruit o poate produce, tot asa cum ar fi judecat Delacroix insusi desenele lui Victor Hugo sau ale lui Goethe, ori inevitabilele picturi si acuarele ale nenumaratelor amatoare din lumea buna. Atat numai imi pare adevarat: ca exista, in mari cantitati, literatura care nu-i altceva decat "l'art de tout le monde". Cine inghite, de exemplu, multa poezie se expune lesne sa o si dea din cand in cand indarat. De aceea profesorii de literatura, ori chiar de filozofie, sunt adeseori ispititi sa faca poezie. Este vorba aici de lectura multa, de bunavointa, de entuziasm, de un nobil amor de glorie. In alt gen, dar in fond din asemanatoare diletanticesti imbolduri, doamnele mult cititoare de romane ajung lesne la o miraculoasa fecunditate literara, mai ales acele care s-au bucurat, in viata, de legaturi prea entuziaste cu sexul celalt.
Despre doamna Ackermann spune colegul ei de poezie serioasa, Sully-Prudhomme, liricul cel atat de instructiv si cuminte: "les sujets qu'elle excelle a traiter, tires du probleme de la condition de l'homme, sont d'un interet superieur et permanent". Astfel vorbind, inteleptul si bunul literat arata nu numai un caracter literar al invatatei sale colege, dar atinge chiar intelesul cel mai consacrat al ideii de literatura in general. Gandirile acele inalte, despre care se admite ca oamenii toti s-au interesat si se vor interesa oricand, formeaza tocmai acel cuprins intelectual caruia i se zice obisnuit literatura. Cuvantul acesta insa, orice am face, ramane sa traiasca cu un inteles foarte neprecis, ba chiar se pare ca isi trage valoarea tocmai din aceasta neprecizie. Cum se vede, aceasta-i soarta obisnuita a cuvintelor care dureaza prea lunga vreme. Astfel s-a intamplat cu filozofia. Pe la mijlocul veacului trecut un om atat de cumpanit ca Jouffroy a putut zice, cu serios temei, ca filozofia este o stiinta careia nu i s-a fixat inca obiectul; si astazi inca delimitarea domeniului astfel numit mai da ocazie la studii complicate si diverse. Literatura este si ea, pentru lumea de astazi, o zestre foarte antica; ea are, daca nu gresesc, o origine curat pedagogica. Suma de cunostinti trebuitoare educatiei pur oratorice din lumea veche, hrana incalzita apoi de umanisti, trecuta prin eleganta saloniera a clasicismului francez si a imitatiilor sale europene, ea serveste inca la intretinerea unor anumite norme si idealuri ale vietii intelectuale si sociale de astazi. Din aceasta indoita origine, antica si saloniera, rezulta, mi se pare, tot prestigiul si toate ispitele literaturii in vremile noastre, fenomene destul de ciudate intr-o lume atat de strasnic inchinata tehnicii si vietii economice. Idealul antic al perfectului orator si derivatul sau: idealul clasicist al omului de lume - "l'honnete homme qui ne se pique de rien et a des lumieres sur tout" - supravietuiesc formelor sociale care le-au nascut si determina inca ambitiile de lux ale burgezilor supraspecializati prin complexitatea extrema a vietii capitaliste.
Cele doua neprecizii, a filozofiei si a literaturii, se intalnesc adesea, si contactul lor difuz da nastere la curioase nedumeriri. Scoala indeobste claseaza inca filozofia intre studiile literare, cu toate ca de vreun secol si jumatate stiintele exacte o iau tot mai tare si mai sigur in stapanirea lor. De multe ori, un om patruns de stima si dragoste consacrata pentru literatura isi cumpara cu bani scumpi o grea deziluzie, din colectia verde a lui Felix Alcan, ori din acea rosie a lui Flammarion. Omul ia cartea impins de convingerea sentimentala si nedeslusita, dar cu atat mai solida, ca in aceste respectabile colectii filozofice se trateaza tocmai subiectele care, dupa vorba lui Prudhomme, "sont d'un interet superieur et permanent". O carte care se intituleaza, sa zicem, Valoarea stiintei, poate insela amar pe omul cu interese superioare; fiindca el se asteapta numaidecat la un discurs despre foloasele sublime ale stiintei pentru innobilarea sufletelor setoase de adevar si iubitoare de bine iar cartea ii distruge asteptarile frumoase cu un sir de capitole asupra ideilor de spatiu, de timp, de numar, ori despe geometria cvadridimensionala; sau chiar il ofenseaza cu vreun O = S + S', asigurandu-l cum ca : "il est clair que C3 contiendra un grand nombre de series de sensation distinctes". Evident ca acea prealabila intelegere, de care atarna realizarea unei comunicari normale, nu se poate face intre scriitor si cititor in o astfel de situatie. Poincare vorbeste hotarat alta limba decat literatul: matematicul, vorbind de valoarea stiintei, a inteles valabilitatea sau obiectivitatea ei, a avut prin urmare in vedere problema centrala a teoriei cunostintei. Un asemenea caz, desigur, se complica si cu perfidia librarilor, care in aceleasi cadre cu titlu de biblioteci filozofice adapostesc, cu sireata indiferenta, si producte blajine, unde aromeste mintea magistratilor sau militarilor pensionari, unde se destind ambitiile literare ale medicilor sau inginerilor retrasi din afaceri, dar si opere foarte hapsane si viguroase ca ale fabulosului matematic Poincare. Cele de felul intai sunt tocmai la nivelul intelegerii literare, cateodata mai jos decat chiar acest nivel; cele din urma sunt, pentru acelasi public, o surprindere suparatoare si fara sperante de mangaiere. Dar indiferenta aceasta aproape ofensatoare a librarilor este ea insasi un semn al confuziilor de care vorbim.
Un exemplu din sfera nedumeririlor literare, mult mai senzational decat cazul acela extrem al filozofului matematic, este entuziasmul publicului literar pentru lectiile si cartile lui Bergson. Pentru a se apara de nestapanita dragoste a diletantilor, acest filozof s-a vazut nevoit odata sa explice, prin scrisori adresate ziarelor, ca materiile si metoda lectiilor lui nu sunt literatura. Negresit, explicatiile acestea n-au avut nici un efect asupra adoratorilor literari ai profesorului; ei isi urmeaza drumul cu inocenta satisfactie, dupa cum poate simti oricine are prieteni sau prietene pasionate de "ces sujets, qui, tires de la condition de l'homme, sont d'un interet superieur et permanent".

*

Unul dintre numerosii nostri clasici a produs, intr-un moment de filozofica emotie, urmatorul vers: "Nu de moarte ma cutremur, ci de vesnicia ei". Acest adevar imens si trist, bine randuit in cincisprezece silabe de ritm cuminte si ingaduit, a fost primit cu un entuziasm particular in tezaurul citatelor frumoase, si se intrebuinteaza cu zeloasa sfintenie in vorbirea serioasa, tiparita, manuscrisa ori simplu orala. Se intelege numaidecat: un vers pe o tema atat de intrebuintata, cum este grozavia mortii, trebuie sa fie interesant si pretios. De la gandul acesta pleaca cititorul care vrea sa-si impodobeasca mintea cu idei adanci, frumos spuse. Din partea lui, poetul are grija sa anunte ca in versul acela sta un adevar deosebit, o descoperire asupra universalei si eternei distrugeri; de aceea scrie el special: ci de vesnicia ei. Poetul, care a luat asupra lui slujba de ganditor, nu se sperie ca orice om de moarte, ci din motive profunde, neluate in seama de altii, descoperite de dansul. Cei multi, care nu se ostenesc cu filozofia, se sperie de moarte oarecum in bloc, nelamurit; neaparat trebuie ca poetul sa le arate limpede: daca moartea ar fi dintre acele lucruri de spaima cu care se poate sta la tocmeala, asupra caror se poate reveni pentru a le anula ori macar slabi efectul catastrofal, atunci nu ne-am speria de dansa in aceeasi masura; dar, fiindca moartea este un fapt irevocabil si absolut definitiv, ea ramane o sperietoare unica si incomparabila pentru oricine are a face cu dansa.
Daca este exact acest comentar al meu, in care am cautat sa desfir, cu toata rabdarea de care sunt capabil, capitalul de gandire depus in celebrul vers, atunci mi se pare inevitabila intrebarea: dar nu-i acesta cumva intelesul obisnuit al mortii? Frica de moarte, in cel mai nefilozofic si neliterar individ, ar fi ea de inteles fara caracterul acesta absolut al fenomenului? Atunci de ce mai distinge poetul atat de solemn? Ce ne mai poate anunta si invata acel ci, care striga acolo atat de grav, ca pentru a impune atentiei noastre frivole o distinctie neprevazuta, prin grele meditatii surprinsa?

Am intrebat asa pe multi buni romani, iubitori de literatura serioasa si cu deosebire incercati in lucrurile literare. Acei cari nu-mi respingeau brusc obiectia ca nepatriotica mi-au explicat ca trebuie sa fiu un om cu totul refractar la farmecul vorbirii poetice si mi-au amintit principiul foarte comun, foarte solid si foarte util: ca poezia scoate tocmai minuni sublime si inexplicabile din adevaruri care, in simpla proza, pot sa para foarte nesarate. Astfel provocat, am cautat sa verific principiul cu metoda bine consacrata a prefacerii versului in proza. Dar aceasta operatie care, dupa opiniile cele mai comun admise, trebuie numaidecat sa dea rezultate evidente, mie nu mi-a reusit niciodata. Daca schimb ordinea cuvintelor, atunci numai accentele cad altfel, si se desface doar ritmul, dar adevarul dinauntru asa ramane, cum l-a gandit poetul care l-a descoperit. Sa inlocuiesc cuvintele chiar cu altele, nu sunt in stare: oricat m-as osteni, nu vad care anume vorbe, in versul acela, sunt eminent poetice; nu pot gasi, prin urmare, nici presupusele lor echivalente prozaice.
Necajita de asemenea nehotarari iritante asupra cuprinsului literaturii si a distingerii teoretice a stilurilor literare, curiozitatea mea afla de obicei, daca nu mantuire, cel putin mangaiere in oarecare vechi idei estetice de o stralucita candoare si superioara onestitate. Gellert, un contemporan modest al lui Frederic cel Mare, simplu si cuminte fabulist destul de uitat astazi, spune cinstit ca scopul si interesul poeziei este sa arate celor cari n-au minte destula adevarul prin imagini - "dem der nicht viel Verstand besitzt die Wahrheit durch ein Bild zu sagen"... Mai tanar decat Gellert, dar cu aceleasi credinte estetice, gingasul si pastoralul Florian inchipuieste un dialog intre La Fable si La Verite, unde zice foarte cuminte: "Mais aussi, dame Verite, / Pourquoi vous montrer toute nue? / Cela n'est pas adroit; tenez, arrangeons-nous: / ... chez les sages, a cause de vous, / Je ne serai point rebutee; / A cause de moi, chez les fous, / Vous ne serez point maltraitee". Dar mult mai de aproape decat aceste doua peruci cuminti ne vorbeste George Sand, umanitara cu inima larga si materna: "Nous croyons que la mission de l'art est une mission de sentiment et d'amour, que le roman d'aujourd'hui devrait remplacer la parabole et l'apologue des temps naifs". Din toate aceste vorbe bune si intelepte, se pot lua, mi se pare, lamuriri folositoare despre intelesul si functiunea literaturii.
Exista dar un fel de a vorbi care-i prin excelenta frumos. Este aproape de intelegerea oricui ca nu se cade a intrebuinta acest stil frumos pentru orice materie, ci, pe cat se poate, trebuie pastrat ca o haina scumpa pentru imprejurarile cand sufletul se inspira din "ces sujets, qui, tires de la condition de l'homme sont d'un interet superieur et permanent". Bunaoara: "Nu de moarte ma cutremur" - si celelalte!... Cred ca putem spune acum cu oarecare hotarare: literatura este o arta de interes foarte general si, astfel fiind ea orientata, va trebui sa gandeasca tot in adevaruri pe intelesul tuturor, sa tina dar seama de capacitatile intelectuale ale multor oameni care, cele mai deseori, n-au timp, nici totdeauna gust, cateodata chiar nici putere de a gandi intens. Literatura are a gandi in idei populare, si bunul-simt, aceasta zilnic invocata, mult pretuita si nedefinita capacitate, trebuie sa fie primul sau fundament - literatura urmeaza sa fie bunul-simt gatit ca de duminica.
Dupa opiniile cele mai sanatoase, gateala aceasta reprezinta partea estetica a literaturii; prin ea literatura vine adica in atingere cordiala cu toate artele frumoase. Insa ideile obisnuite despre arta si activitatea artistica s-au produs, prin diverse trepte de popularizare, din felurite conceptii filozofice. Filozofii, propriu sau impropriu-zisi, acei din pronuntata vocatie ca si acei numai de cariera, sunt, prin natura ori prin meseria lor, inteligente cu orientare abstracta si generalizatoare. De aceea, in mai toata traditia filozofica, ne intampina o staruitoare atitudine depreciativa fata de cuprinsul sensibil si concret al constiintei, care este tocmai domeniul propriu al experientei estetice. Hermann Lotze, om adanc si subtil, a facut rautacioasa constatare ca estetica filozofica moderna si-a facut inceputul cu o hotarata lipsa de stima pentru propriul ei obiect. Lotze se gandea la distinctia ierarhica intre cunostinta sensibila si cea intelectuala, pusa in circulatie de Leibniz si aplicata de Baumgarten in Estetica lui; dar afirmatia poate fi, cu dreptul, generalizata, fiindca de la Platon, el insusi de altfel om cu apucatura poetica, ne urmareste disconsiderarea filozofica a artei. Filozoful si artistul sunt doua tipuri prin natura opuse unul altuia, sortite sa se inteleaga greu unul pe altul. Estetica filozofilor poate da un material psihologic interesant pentru cunoasterea tipului filozofic ca atare, pentru a ne arata cum arta este primita de spiritele abstracte; dar prea putin a ajutat ea la intelegerea artei insasi. Aceasta intelegere s-a trezit in afara de sfera speculatiei filozofice, prin reflectiile catorva artisti sau cunoscatori de arta. In fata activitatii artistice si a produselor sale, tipul filozofic se loveste de fapte carora, instinctiv si din imediata lui natura, nu le poate gasi justificare. De aici cunoscuta goana dupa interpretari ca aceste: opera de arta exprima caracterul cel mai general al obiectului, tipul speciei, esenta, idealul; este manifestarea sensibila a Ideii, a Legii, simbolizarea unei lumi superioare, aratarea celor nevazute prin cele vazute - in sfarsit, tot ce poate da perplexitatea unui tip intelectual abstractiv in fata unor date care, prin natura lor, sunt unice, individuale si ca atare perfect irationale, sunt insasi negarea abstractului si oprirea pornirii spre generalizare. Din aceleasi motive psihologice, complicate cu altele de natura practica, a cautat estetica filozofilor sa puna arta cu orice pret in absoluta legatura cu religia si cu metafizica, de multe ori pentru a o arata ca o treapta inferioara, o faza primitiva a acestora. Lucrarea artistica este un fapt prea neinsemnat pentru mintea filozofica, care natural priveste totdeauna in adanc si departe, dincolo de aparentele sensibile. Gandirea filozofica nu se poate opri la acele diversitati absurde, ci cauta neaparat sa le dea un miez, un inteles, sa le considere interpretativ pentru a le preface in valori universale, fiinda numai acestea pot avea inteles pentru dansa.
In felul acesta, cu deosebire serios si practic, de a considera aparentele sensibile si atitudinea artistica, estetica filozofilor se intalneste negresit cu perfectul bun-simt. Perfectul bun-simt este si el o atitudine filozofica, mai modesta decat acea propriu-zisa; este filozofia acelor care n-au nici cand, nici cum sa filozofeze cu prea multa osteneala, o filozofie de nemereala, practica si expeditiva. Omul de bun-simt deschide cartea ca sa ia de acolo ceva idei. O poezie poate da cateva versuri pe ales, care se pot strecura frumos intr-un discurs, intr-un foileton, intr-o scrisoare catre o prietina cu interese superioare. Intr-o povestire se pot gasi intotdeauna situatii duioase ori grave care trezesc dulci suvenire intime; si fantezia vine atunci foarte dragalas in ajutorul bunului-simt, pentru a-l face sa viseze cum ar fi fost de frumos daca nu era cum a fost. Din literatura de teatru, in sfarsit, se pot colectiona replici, spirituale ori sentimentale, bune de tinut minte. Cu deosebire placute sunt cartile din care se pot scoate de-a dreptul idei asupra moralei, putina metafizica, ceva teorie politica, cate o aluzie interesanta la vreo intamplare din istorie; mai cu seama: detalii despre monumente artistice vestite, despre Italia si supraoamenii din vremea Renasterii, despre Orientul pitoresc, despre Goethe si Gounod, care a inteles atat de bine pe Goethe, despre Wagner si Nietzsche, care, din nenorocire, s-au inteles asa de gresit unul pe altul... Si alte multe cunostinti folositoare pentru viata sociala, cum am zice: de sarbatoare, de care un om cult cu nici un chip nu trebuie si, din fericire, nici nu poate sa se desparta. Astfel, dupa gust si trebuintele inimii, un tanar sau o tanara ia din Anatole France o idee sceptica asupra teoriei cunostintei si cateva elegante pareri politice anarhiste; din Hugo si Lamartine, putina emotie religioasa; din Ohnet, Bourget sau Bordeaux, sentimente frumoase pentru familie si patrie; dar mai ales idei precise asupra societatii franceze, care este leaganul tuturor elegantelor sufletesti si altele; din Goethe se scoate, fara exceptie, preacunoscuta desperare a lui Faust in fata mult regretatului faliment al stiintei; din Eminescu, nihilistica budista, dragoste de istoria romanilor si ceva flori pentru declaratii de dragoste; din Romain Rolland, ca si din Biblie : de toate! In sfarsit, din Cosbuc, sentimente taraniste; din Vlahuta: "Nu de moarte ma cutremur" si celelalte.
Distantele intre acesti producatori de carti pomeniti aici pot sa para cuiva enorme. Dar experienta cea mai comuna poate arata ca anume - si multi! - cititori se poarta la un fel cu acestia toti, intrebuintand produsele lor ca mijloace de informatie instructiva cu caracter placut si de o speciala valoare de ornament pentru persoana cititorului. Acesti cititori consuma la un fel aceste marfuri care d-tale, de exemplu, iti par cu totul necomparabile intre dansele; iar prin aceasta simpla si unitara metoda de consumatie, materiale atat de diverse se topesc intr-un aluat neutru unic, in care deosebirile cele mai violente sunt reduse pe masura celor mai comode atitudini cu aparenta de intelectualitate. Cu atat mai placut, fara indoiala, daca operele sunt astfel iesite din mintea autorului, incat prefacerea aceasta sa se poata opera cat mai usor. Poate ca asa este bine sa fie - dintr-un punct de vedere universal pedagogic. Dar acela care nu crede in obligativitatea unor ierarhii absolute ale valorilor omenesti, ci simte intelesul vital al disparitatii si al contrastelor, intelege ca fiecare tip uman energic diferentiat are dreptul, fiindca are puterea, sa fie unilateral in o specifica a sa orientare. Doar numai cu pretul acesta, reflectia, ca si orice altfel de actiune a noastra asupra realitatii, poate fi rodnica.
In contra lui Musset marturiseste Baudelaire, intr-o scrisoare, sentimentele acestea: "Excepte a l'age de la premiere communion, je n'ai jamais pu souffrir ce maitre des gandins... son torrent bourbeux de fautes de grammaire et de prosodie, enfin son impuissance totale a comprendre le travail par lequel une reverie devient un objet d'art". (Oeuvres posthumes, pag. 301, Crepet). Executia poate parea rautacioasa, pedanta, nedreapta. Ar fi-ntr-adevar ingrat sa izgonesti toate dramele lui Musset din sfera operelor de arta. Multi dar se vor supara sincer si absolut asupra acestei judecati, in care vor vedea o simpla defaimare, si isi vor justifica frumos supararea. Mie imi pare ca Baudelaire, cu simtul sigur al maestrului, a gasit viciul originar de care este stricata aproape toata lirica mult iubitului poet. Si prin antipatia aceasta, brutal varsata, vorbeste natura autentica a tipului artistic. Prefacerea visarii si a emotiei intr-un obiect estetic se opereaza prin mecanisme sufletesti ciudat unilaterale, care nu rezulta si nu pot fi intelese din orisicare fel de capacitati de simtire si de fantezie, oricat ar fi ele altfel de intense.
In mijlocul curentului mediocru si hibrid al vietii practice, in care toti stam prinsi, cuprinsul constiintei este el insusi hibrid si mediocru. Nici abstractie riguroasa si generalizare atenta, nici precizie de contur si profuzie de coloare; ci numai scheme si generalizari grabnic regulate, de care atarna la intamplare vagi ramasite de imagini, un amestec searbad, dar comod, tocmai potrivit pentru adaptarea practica a creaturii, dincolo de aceasta sfera a spiritului practic si comun traiesc formele exceptionale si extreme ale sensibilitatii si intelectului; in esenta lor, ele depasesc trebuintele de adaptare momentana, iar functiunea lor este independenta de eventualele efecte pe care le pot ele avea, in departare, asupra strictei practice. Asa-numita elocventa sau lirica naturala, prin care un tanar isi varsa focul dorurilor chinuitoare si amaraciunile geloziei, nu este dintru-ntai decat o manifestare practica, care priveste exclusiv pe cei doi direct interesati si, cel mult, irita placut curiozitatea psihologica si biografica a vecinilor. Dar numai deosebite operatii intelectuale pot extrage din simpla turburare sentimentala motive de creatie artistica. De aceea artistul Baudelaire nu se putea lasa ademenit de trepidatiile amorezate, tumultuos literarizate de vesnic junele si zvapaiatul baiat.
Tolstoi, pe cand lucra la un roman ramas neispravit, despre decabristi, face aceasta surprinzatoare spovedanie : "M-am adancit cu totul acum in citirea documentelor de la anii 1820, si nu pot sa-ti spun placerea pe care o simt cand ma cufund in vremurile acele. Ti se pare ca vezi cu ochii cum figurile, in tabloul acesta, nu se mai clatina nesigur, si cum totul se fixeaza in linistea solemna a adevarului si a frumusetii. Ma simt atunci ca un bucatar, care a sosit in piata si, dand cu ochii de atatea legume, carnuri si pesti, este prins de entuziasm gandindu-se la mancarile gustoase ce ar putea sa gateasca din ele. Astfel ma cuprinde si pe mine entuziasmul si, Dumnezeu stie pentru a cata oara, ma pierd in fantazari. Sa le gatesti toate aceste, greu lucru este si de temut. Dar e mare desfatare sa le curati si sa le alegi frumos toate" (Contesei Alexandrina Tolstoi, ianuarie 1878. Vezi Tolstoi-Bibliothek, I, Munchen, 1913, pag. 320-321). Asa descrie, din imediata experienta, starea de spirit a scriitorului artist, un om atat de patimas de morala si credinta, tocmai in anii cand il cuprinsese criza religioasa care a hotarat orientarea lui de mai pe urma, un om dar din cei mai putin suspecti de estetism voit. Naivitatea vioaie cu care vorbeste scrisoarea aceasta, trimisa nu doar unui confrate curios de estetica, ci unei bune matuse; comparatia care vadit izbucneste dintr-o impulsiva si deplina onestitate, sfidand orice elegante imbecile - dau marturisirii psihologice cuprinse acolo o evidenta de o rara stralucire.
Tolstoi ne face sa surprindem in plin caracteristica transformare a visarii in obiect de arta.
La 23 mai 1871, jurnalul fratilor Goncourt noteaza : "a ce moment nous sommes chasses de notre observatoire de verre par le sifflement des balles qui passent a cote de nous faisant dans l'air comme des miaulements de petits chats". In aceeasi zi, tot despre sunetul gloantelor (Journal, IV, 311, 314) : "les balles eraflent la maison, et ce ne sont aux fenetres que sifflements ressemblant au bruit que fait la soie qu'on dechire".
Sa compare cineva detaliile in care cauta sa se fixeze starea de atentie senzuala, silintele imaginatiei de a gasi o transpunere sensibil exacta pentru impresiile imediate ale artistului, cu starea intelectuala a omului redus la bun-simt, pus in fata unor analoage detalii - si va intelege, comparand astfel, pe cat se pot intelege asemenea stari interne, cat de ciudata si exagerata lucrare este experienta artistului, privita din pragul experientei normale si mediocre care multumeste cu prisos viata practica.
Literatura este zona in care vin sa se odihneasca, sub haina ieftina a locurilor comune si a zicerilor consacrate, abstractiile molai si imaginile fade ale oamenilor pentru care efortul intelectual, dezlegat de orice rezerve practice, este o lucrare indiferenta, neinteleasa, necunoscuta.
Exista un stil comun, adica un sistem de traditii nascut din mintea neglijenta si hranit din imaginile nesarate ale tipului intelectual comun. Acesta este tocmai si stilul simplilor literati, care-l infloresc numai cu grija si economie, cat trebuie ca sa aiba aer de sarbatoare, si fara a pune la cheltuiala necumpanita capacitatea de intelegere si fantezia cetateanului cititor. Cand, in astfel de stil, corectitudinea gramaticala pare deplin constatata, atunci pedagogii de toate treptele, guvernantele, academiile si alte autoritati severe vorbesc de limpiditatea clasica si se incanta solemn de minunea perfectului stil curgator. Dar contra acestui stil comun - fenomen puternic si dominator ca tot ce produc majoritatile - artistul literar lupta cu toata inversunarea pe care i-o dau pornirile exagerate ale sensibilitatii lui. Vorbirea consacrata a literatorilor si cititorilor literari este o ispita statornica si primejdioasa: ea indeamna pe artist sa aperceapa in mod comun si mediocru. Prin izvorul si natura lui, stilul acela, cu un fel de ostila indaratnicie, cauta sa opreasca pe artist de a cauta expresia deosebita pe care o cere cuprinsul singular si extrem al experientei sale. In directii opuse, dar deopotriva departati de ulita obisnuitei si indispensabilei literaturi, tipul artistic ca si acel stiintific nu pot sa vorbeasca ca lumea, ci isi creeaza neaparat o vorba pedanta. Ca scriitor sau cititor, simplul literat este natural impins a preface totul in literatura, in material de intrebuintare practica, instructiva; si intelege oricine ca aproape toate operele artistice pot fi schematizate asa incat sa obtii un material brut de fapte si opinii oarecare. Literatul cititor se serveste de operele artistice mai ales pentru a extrage asemenea material; literatul autor aduna din ele si provizii de ornamente cu care sa-si potriveasca stilul frumos. Este de insemnat ca literatul, ca producator de distractii instructive si ca tip fara experienta energic caracterizata, crede, in chip natural, ca "adevarurile" sunt manechini pe cari, dupa gust si trebuinta, ii imbraci in stil sec si propriu, sau ii intolesti in stil frumos. Artistul insa nu poate sa stie de frumos in intelesul acesta garderobier; el stie numai de necesar, de cuprinsuri intelectuale impuse prin functionarea specifica organismului sau psihic.
Intrebarea care ar trebui sa fie, pare ca, cea dintai si cea mai fara de voie in fata oricarui complex de imagini si fictiuni este aceea relativa la functiunea lor: sunt ele semne autentice ale unei vieti interne care nu traieste decat printr-insele, sau sunt pretexte mai mult ori mai putin inocente, in slujba unor trebuinte ori unor vanitati care, indiferent din ce motive, cauta o deghizare? Un entuziasm naiv si curat pentru formele poetice, ca si vanitatea mai putin naiva de a figura printre autori sunt motive tipice care fac sa se nasca sonete, drame, povestiri si dialoguri, acolo unde, in chip natural, era putere si rost numai pentru articole de popularizare filozofica, morala, politica sau de o modesta declaratie de dragoste, cu caracter exclusiv privat si practic. A gasi o data pe saptamana o metafora interpretativa sau o comparatie pedagogica arata o capacitate care, nici calitativ si nici macar cantitativ, nu se poate asemana cu generatiile de imagini care se revarsa in constiinta artistului, independent de orice trebuinte practic explicative sau chiar in contra acestora.

*

Diferentiarea cunostintelor si, potrivit cu aceasta, accentuarea din ce in ce mai acuta a deosebirii capacitatilor individuale, sunt fenomene foarte vechi si insemnate ale vietii europene; cel putin asa de vechi, incat Socrat chiar luase cu mare interes cunostinta de dansele; si asa de insemnate, incat de obicei le trecem cu vederea, ca lucruri de la sine intelese. Literatii, care traiesc in generalitati, pare ca neglijeaza cu o deosebita consecventa intamplarile aceste. Dar fapte de o asa profunda fatalitate nu pot fi inchise in registrul lucrurilor de la sine intelese, fara o luare-aminte mai gingasa decat aceea care poarta zilnic condeiul fugar si practic al literatului.
Divizarea din ce in ce mai complexa a cunostintelor nu s-a oprit doar la sfera matematica si fizica, ci a luat in curentul ei mai toate semistiintele sau pseudostiintele, numite obisnuit morale ori sociale. Aceste discipline, din care literatura isi colectioneaza moderatele ei adevaruri comune, morale si religioase, politice si altele, au intrat si ele sub un control special si migalos, care preface din temelie structura si stilul lor. Se ridica astfel o greutate neinlaturabila din imprejurarea ca ideile din care se face literatura nu mai pot fi astazi atat de usor imbratisate ca altadata de moderatele capacitati ale bunului-simt. Parerile metafizice, morale ori politice au acum doua existente bine deosebite intre dansele: una vaga, si comoda, in literatura, cealalta, anevoioasa si cu ostenitoare ingrijire precizata, in disciplina speciala corespunzatoare. Si era de asteptat ca prin aceasta dedublare sa se schimbe, la o anume parte a oamenilor de azi, toata dispozitia fata de generalitatile literare, toata consideratia pentru functionarii simplei literaturi. Dar prin vechi si indaratnic obicei, literatii continua, in fata unui public foarte sugestibil tocmai prin solida, desi ascunsa lui indiferenta intelectuala, sa vorbeasca drapati in domino de "mage effare" sau de gravi apostoli, pare c-am fi pe vremea profetilor iudei sau a celor sapte intelepti ai Greciei.
Acumularea si divizarea cunostintelor si a metodelor a atins pe artisti insisi. Talentele autentice au fost tot mai tare departate de la obisnuita literatura, si s-au concentrat in campul artei literare, afirmandu-si natura specifica cu o constiinta din ce in ce mai clara. Nicaieri nu a fost atat de violenta aceasta afirmare ca in Franta de la mijlocul secolului al 19-lea; poate pentru ca sensibilitatea literara a fost acolo mai intens cultivata, ori si din cauza ca abuzul de literatura era mai vast decat aiurea. Orisicum, nu pare sa fie intamplare ca artistii francezi au atacat si urmarit locurile comune cu* un necaz asa de sustinut. Cu deosebire semnificative si pretioase pentru judecarea crizei prin care s-a afirmat atunci arta literara sunt contrastele in care se gaseste clasicistul si totusi modernul Taine. Clasicist prin educatia de la Scoala normala si ca profesor, el dezaproba stilul si estetica cea noua, care preconiza detaliul colorat si bogatia de impresii; si condamna hotarat metoda lui Flaubert, dar mai ales aceea pe atunci cu totul scandaloasa a fratilor Goncourt, proclamandu-se credincios lui Musset. Dar iata ce neasteptate lupte si nedumeriri se isca in sufletul profesorului: "depuis dix ans (24 a 34) tout le courant de ma reflexion et de mon education a tendu a transformer l'idee abstraite et seche en idee developpee et vivante. C'est le passage de la formule a la vie... Quand je me regarde interieurement, il me semble que mon etat d'esprit a change, que j'ai detruit en moi un talent, celui de l'orateur et du rhetoricien. Mes idees ne s'alignent plus par files comme autrefois; j'ai des eclairs, des sensations vehementes, des elans, des mots, des images; bref, mon etat d'esprit est bien plutot celui d'un artiste que d'un ecrivain. Je lutte entre les deux tendances, celle d'autrefois et celle d'aujourd'hui. Il faut choisir, etre artiste ou orateur" (Vie et correspondance, II, 258, sqq.; februar si octomvrie 1862). Facand bilantul, Taine incheie ca notarea impresiilor, in afara de orice constructie logica, ramane forma cea mai potrivita acum spiritului sau - "il y a un genre litteraire de ce cote". Iar felul cum intrebuinteaza cuvantul litteraire, in textul pe care-l transcriu mai jos, precizeaza pare ca si mai tare natura si gradul de constiinta a crizei sale de stil: "C'est parce que tu es litteraire, que tu n'entends pas les descriptions" - scrie Taine mamei sale, la 7 septemvrie 1858.
A fost sortit dar ca normalianul clasicist sa fie necredincios bunelor traditii literare si nu fara humor constati ca astazi, dupa trei sferturi de veac aproape, un profesor de istorie literara observa, intrucatva mustrator, ca stilul lui Taine pacatuieste prin exces de imagini (vezi Lanson, Histoire de la litterature francaise, ed. 12, pag. 943), iar de alta parte mestesugitul France vine sa ne surprinda, in necrologul consacrat lui Taine (Le Temps, martie 1893), cu aceasta paradoxala distingere: "Bien qu'il ecrivit avec autant d'eclat que de force, il n'avait l'esprit nullement litteraire".

*

Deprecierea generalitatilor literare din care se prepara literatura era fatal sa se produca in judecata oamenilor cu intelegerea si fantezia indreptata, fireste, spre diversitatea infinit colorata, spre continua revarsare a detaliilor naturii, asa cum se arata ea simturilor si spiritului liberat de toate grijuliele rezerve, pe care nevoile practice, printr-o naturala contrabanda, cauta sa ni le furiseze oricand, in orice colt al sufletului. In consumatia comuna, literatura urmeaza a-si pastra justificarea ca debit de jucarii pedagogice. Nu-i nevoie, si nici drept nu-i, ca pe toti producatorii din acest gen sa-i numim "farceurs a idees" - o vorba a lui Flaubert, cel vesnic suparat, si cu izbucniri adeseori copilaros hapsane. Dar poate fi de folos sa simta cineva bine originea fundamental onesta si adancul inteles istoric al acestei injurii.