Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
BOGDAN PETRICEICU HASDEU - MENTIUNI CRITICE
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
u4u22um
Intre personalitatile de prim plan, care au ilustrat cultura romaneasca in a doua jumatate a veacului trecut, Bogdan
Petriceicu Hasdeu ocupa nu numai un loc bine determinat, dar, intr-un anume fel, si unul din cele mai singulare.
Dupa Alecsandri si o bucata de vreme paralel cu dansul, inaintea lui Eminescu dar si dupa el, intre aceste doua piscuri ale lirismului nostru modern, Hasdeu a scris poezie — si vom vedea cat de originala.
Cu mult inainte ca Ion Luca Caragiale sa puna temeliile realismului critic si al prozei noastre satirice, Hasdeu compusese una din cele mai savuroase naratiuni realiste, starnind, la timpul acela, intaiul proces literar din analele justitiei noastre.
Marturisindu-si deschis filiatia cu Balcescu, a reinviat poves tirea istorica si daca verbul sau a vibrat fara de reticenta in evocarea lui Ion Voda cel Cumplit, in schimb infrastructura documentatiei nu e intru nimic mai prejos (chiar dimpotriva) de aceea a gloriosului sau inaintas.
A scris drama istorica inainte de Alecsandri si daca mestesugul teatral si versul de o nobila tinuta ale acestuia fac din Despot Voda un model al dramei romantice la noi, favoarea de care s-a bucurat decenii de-a randul Razvan si Vidra este indicatia cea mai sigura a multiplelor ei insusiri. Aceasta drama reprezinta unul din primele manifeste din literatura noastra, consacrate demnitatii omului. Condamnarea discrimi narilor rasiale, a robiei, a hraparetelor practici boieresti se

impleteste cu elanul imnurilor de vitejie si de libertate, cu nepotolitul dor de tara, pe care haiducii, si prin ei autorul, il inchina patriei.
Cu Alecsandri, cu Russo, cu Ion Ghica si cu Odobescu, a participat la campania de discreditare a vechii directii latinis te a Academiei Romane si comedia ce a compus, in acele imprejurari, ramane printre diatribele cele mai spirituale, pe care excesele latinomaniei le-a inregistrat in literatura noastra.
La capatul unui secol de zadarnice tentative pentru faurirea unei istorii si a unui dictionar al limbii romane, Hasdeu pune piatra fundamentala a doua din cele mai impresionante edi ficii ale stiintei noastre in veacul trecut: Istoria critica a
Romanilor si Etymologicum Magnum Romaniae, din nefericire amandoua neterminate, dar marturii si una si cealalta a celor mai stricte conceptii daedaliene la unul din cele mai temerare spirite ale culturii noastre.
Poet, prozator, dramaturg, istoric si filolog (fara a mai aminti de ziaristul neastamparat, de polemistul acerb, de humo ristul indiscret si iconoclast) — Bogdan Petriceicu Hasdeu a stralucit cu aceeasi virtute in oricare din manifestarile spiritului sau, vadind de fiecare data aceeasi efervescenta creatoare, acelasi enciclopedism, aceeasi eruditie si aceeasi nazuinta, pururi nesatisfacuta, de a largi orizontul exploratiunilor sale si favorizand, cu aceasta, legenda, pe cat de justitiabila pe atat de superficiala, a unui diletantism genial, grevat insa de o strucutra vulcanica, ce ar fi daunat in egala masura si litera tului si omului de stiinta.
Iata situatia paradoxala de care vorbeam si care confera lui Bogdan Petriceicu Hasdeu un loc din cele mai singulare in cultura noastra. A urmari, asadar, intr-o fugitiva expunere aspectele acestea, multiple insa complimentare si perfect inmanuncheate pe axa unui temperament omogen si armonios, in ciuda proteicelor sale intrupari, mi se pare mijlocul cel mai





simplu, nu numai pentru a retusa excesele legendei, dar si pentru a schita figura de adevarat a carturarului, in ceasul acesta de pioasa aducere aminte.
*
Poezia lui Bogdan Petriceicu Hasdeu a evoluat intre inspiratia istorica si confesiunea intima a celei mai zguduitoare prabusiri sufletesti. Crescut de tatal sau, Alexandru Hasdeu, efor al scolilor din Basarabia si membru fondator al Acade miei Romane, in cultul celei mai pure iubiri de neam, Hasdeu a ispitit de timpuriu, asa cum marturisesc primele lui com puneri literare in ruseste, temele eposului national. Studiile sale la Universitatea din Harkov si contactul cu marile modele ale lirismului rus, un Puskin, un Lermontov, nu sunt straine de orientarea istorica, asadar politica si sociala, ce imprima poeziei sale de junete. Baladele lui aduc culoare si nerv si, fie ca evoca executia vornicului Iancu Motoc, la Liov, fie ca vitu pereaza impotriva boierlor in cunoscuta sa Oda la ciocoi, fie ca invie intr-un tablou grotesc cortegiul leprosilor din Complotul bubei, baladele lui, in care aluziile la starile contemporane stra bat invelisul alegoriilor, se desfasoara cu dramatism, intr-o atmosfera sumbra si cu un vers lapidar. Reactiunile acestea spontane fata de contemporaneitatea in care sarcasmul poetu lui N. Nicoleanu, pe care atata l-a pretuit, picura mai mult de un strop de venin, sunt la el o a doua natura. Singur, acum, isi defineste poezia, drept “o poezie neagra, o poezie dura, o poezie de granit”, iar mai tarziu, in prefata volumului sau din
1873, va vorbi de “tatanele sociale” ale inspiratiei sale, de
“sumbra si violenta pictura a lui Caravaggio, in care vezi numai oase si muschi in loc de frageda si catifelata carne”, ba chiar si de “anatomia suferintelor” sale, ceea ce anticipeaza ca formula, dar va fi o realitate abia dupa moartea fiicei sale,
Iulia. Desigur, toate aceste productiuni poetice se citesc si

astazi cu interes si judecate in contextul epocii capata o semnificatie deosebita. Insa poezia care decide asupra locului inalienabil ce Parnasul nostru i-a asignat lui Hasdeu, este aceea pe care i-a smuls-o inimii lui sfasiate, salbaticul trasnet al zarului funebru. Si inainte de 1888, anul marii drame din viata sa, Hasdeu surprinsese intr-o admirabila poezie (intitu lata Adevaratul poet) dualitatea naturii poetice, hartuita de cele doua forte contrarii: “A tarnii din aproape tiranie — si al cerului un écho departat”. Nu o data ne-a placut sa vedem in aceasta poezie, mai ales ca ulterioara, o versiune autohtona a albatrosului baudelairian, in care liricul francez asemuia soarta poetului exilat in vechea societate, cu aceea a pasarii furtu nilor, pe care corabierii o prind, si-si rad de dansa, cand, captiva, se poticneste, din cauza aripilor ei gigante, pe cover ta vasului. E drama pe care au ilustrat-o cu jertfa vietii lor, lunga teorie a trubadurilor nostri in frunte cu Eminescu.
Poezia lui Hasdeu, de dupa pierderea Iuliei, e strabatuta toata de lupta celor doua puteri potrivnice. Legat de tarana si de catusele ei neinduplecate, el aspira la cer, la azurul imaculat, din care il resping si-l sageteaza insesi visele lui nemarginite.
Ca un rege Lear purtand in brate corpul neinsufletit al Iuliei, batranul parinte a smuls inimei sale, ca dintr-o lira vibranda, o infinita varietate de sonuri, alternand suavitatea cantecului de leagan cu imprecatia si cu extazul mistic, in giulgiul caruia infasoara fantasma incoruptibila si pururi prezenta a odoru lui pierdut. De aceea — si Iorga avea dreptate sa reclame o tarzie reparatie pentru o poezie ca Guadeamus, peste care se trecuse usor — cat de umana e salbatica bucurie cu care poetul saluta clipa eliberarii de cele pamantesti, la gandul mult asteptatei intalniri. Cadenta insasi, si Hasdeu e unul din cei mai abili iscoditori de ritmuri, sporeste rezonanta de vesel cantec studentesc, contrastand atat de mult cu intensitatea durerii:

Cand o fi sa ma duceti la cripta...
Nu pe mine, ci vasul ramas:
D-ocamdata in vasu-i infipta
O faclie sclipind din cel vas
O senina lumina pe-un ceas;
Cand o fi sa rostiti la cuvinte
De iubire, dulceagul volum
Ce se-ndruga la toti pe morminte,
Ba la unii popasuri de drum:
Sa ramaie tamaie cu fum;
As dori sa vad fete voioase
Si s-aud imprejuru-mi cantand
“A scapat o simtire din oase
“Si din carne scapat-a un gand
“Printre glume din lume plecand”.
Si cu suflete dragi, cari in soare
Tot adasta sosirea-mi cu jind,
Eu veni-voi la cea sarbatoare
Pe cosciugul meu, raze-mpletind,
O zglobie chindie sa-ntind!
Sa ma bucur, satul de-a mai plange...
Ce mai lacrimi varsai pan-sa plec!
As putea launloc de le-as strange,
Inotand prin durerea-mi sa trec
Si cea groapa de-o schioapa s-o-nec!

Sa ma bucur, caci omu-i o treapta
Pe suisul cel fara de-apus,
Si martirul meu cuget asteapta,
Ieri un vierme si maine-un Isus,
Cale lunga s-ajunga mai sus!
Se cunosc, din cronica anecdotiera a timpului, ca si din texte scrise si subscrise, de mana lui, rezervele lui Hasdeu fata de poezia lui Eminescu. Ele n-au, evident, nici importanta si nici inversunata neintelegere a atator sicane ce zadarau tanara faima a marelui poet. Cand insa, la mai putin de un an dupa pierderea Iuliei, Eminescu se stinge, inima lui Has deu ca o vioara veche peste care abia trecuse durerosul arcus al destinului, vibreaza de adanci ecouri si necrologul ce-i inchina e una din cele mai puternice poeme din cate s-au scris la eclipsa incandescentului Hyperion.
Iata doua acorduri:
“Eminescu a lasat multe versuri admirabile; insa meritul lui cel covarsitor, un merit de principiu, este acela de a fi voit sa introduca si de a fi introdus in poezia romaneasca adevarata cugetare ca fond si adevarata arta ca forma, in locul acelei usoare ciripiri de mai inainte, care era foarte igienica pentru poet si pentru cititor, scutindu-i deopotriva, pe unul si pe celalalt, de orice bataie de cap si de orice bataie de inima.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
El va trai, desi a murit nebun. Si a trebuit sa moara nebun.
E grozav a o zice! Sa nu fi innebunit, el nu avea ce manca.
Mai rau decat atata: ca sa aiba ce manca, el fusese silit a-si manca inima, inlocuind avanturile poeziei, avanturi marete, avanturi care nu se pot vinde, prin acea proza de toate zilele a sterpelor lupte de actualitate, care ii aducea o farama de paine, stropita intr-ascuns cu amare lacrimi — prefata nebuniei.

El va trai, desi a murit nebun. Si cum oare putea sa nu innebunesca? In toate epocile au fost poeti pe care flamanda saracie, uneori numai desartaciunea pentru o ticaloasa paine insotita de o mai ticaloasa lauda, ii incovoia tamaitor dinaintea celor puternici. In toate epocile s-au vazut insa si de acele firi semete, inalte, vrednice de solia ce le-a dat-o Dumnezeirea, care nicodata n-au intins o mana cersetoare catre vreo marire pamanteasca, catre acei ce uita ca nu saracii spalau picioarele lui Isus, ci Isus a spalat picioarele saracilor. Asa poet a fost
Eminescu.
El va trai, desi a murit nebun; vor muri insa pentru vecie nenumaratii intelepti, care au lasat, lasa si vor lasa totdeauna sa innebuneasca un Eminescu.”
*
Istoria noastra literara cunoaste mai mult de o cariera curmata inainte de termen, din pricina ca prezumptivii bene ficiari au abdicat din proprie initiativa. De aci, pana la un punct, oricat de paradoxal ar putea sa para, si explicatia acelei tarzii infloriri a romanului intr-o literatura ca a noas tra, care a cunoscut bogata productiune narativa si memorialis tica a cronicarilor, si cuprindem in categoria aceasta si pe
Cantemir alaturi de Neculce. Talente incontestabil epice s-au lasat abatute de alte miraje, fie politice, fie stiintifice, fie practice. E cazul lui Kogalniceanu (“voinicosul literator”, cu expresia lui Costache Negri), ale carui prime nuvele, generate de exemplul lui Balzac, explica incercarea de roman netermi nat Tainele inimii, scris nu numai cu finete psihologica dar si cu largi perspective sociale. Este cazul lui Ion Ghica, savuro sul autor, de mai tarziu, al scrisorilor catre Vasile Alecsan dri, traducatorul din tinerete al lui Molière si pretuitorul romanului realist englez (Thakeray), care incearca in putinele capitole cunoscute din Don Juanii Bucurestilor si in alt plan

decat al calemgiilor lui Filimon, o fiziologie a societatii romanesti de tranzitie de la jumatatea veacului trecut. Este cazul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, a carui naratiune Dudu ca Mamuca de la 1863 vestea cariera unui innascut romancier, sau cu termenul nesigur al epocii, cariera unui predestinat
“romanist”. Nu voi face greseala sa vestejesc cu ceva, istorisind, farmecul unei naratiuni ce se cere pe indelete degustata, in toata a ei spirituoasa ebulitiune si al carei buchet si-a sporit cu trecerea anilor si mai mult aroma. Las, pentru aceea, la o parte si fresca vietii studentesti, caracteristica universitatilor din Rusia, la jumatatea veacului trecut, zugravita din reminiscentele anilor de studentie petrecuti la Harkov, si silue tele de profesori, pedanti si goi, ironiile ortografice, antici pariene si antipumnuliste, sisteme carora Hasdeu insusi le sacrifi ca, la epoca aceasta, sau autoportretul, ce-si deseneaza, cu reflexe din Oneghin si Peciorin, de un adevar mai presus de orice dubiu daca-l raportam la paginile autobiografice ale jurna lului ce tine, dupa sugestiile lui Sainte-Beuve, pe care-l si citeaza in epigraf, si ma opresc la un singur detaliu, ce ilustrea za, dupa a noastra parere, secretul artei romancierului, acea capacitate de a transmuta realitatea in fictiune autonoma, dar deopotriva valabila, daca nu cumva si mai mult, caci fictiunea tine de doua taramuri si are, in consecinta, doua existente. Printre camarazii vietii studentesti si de campanie, atat de asemanatoare, cum s-a observat din timp, aceleia, pe care o duce cam la aceeasi vreme Leon Tolstoi, este si baronul finlandez, Mayendorf, capitan de cavalerie, infailibil tintas si protectorul plapandului iuncar moldovean, cu care obisnuia lungi lecturi din Kalevala. Amintiri, confiate de Hasdeu insusi unui secretar binevoitor, povestesc cu lux de amanunte conflic tul, pe care iuncarul moldovean il provoaca, din capriciu tem peramental, si duelul ce impune, cu de-a sila aproape, protec torului sau, care nu tinea, cum insusi o spune, sa-l trimita in

Walhala sa tina de urat batranului zeu Wainömöinen, dar pe care-l si raneste deoarece, tulburat, la gandul ca ar putea rapune nu numai un prieten ci si o victima plapanda, finlandezul greseste tinta, mai ales ca-n ultima clipa zareste deasupra capului victimei sale prezumptive cercul de lumina al celor alesi. Documentul acesta psihologic, impresionant desigur, dar de o limitata semnificatie biografica, sta la baza romanu lui Duduca Mamuca, care de-a lungul variatelor si amuzante lor peripetii este de fapt romanul unei durabile prietenii si in care duelul chiar e derivat in planul unui grotesc si nevinovat simulacru. Un examen minutios ar arata cat de mare este distanta dintre biografie si fictiune si cu cata dexteritate remarcabila, cu ce intuitii de romancier, o acopera Hasdeu. In ciuda calitatilor ei, exceptionale la vremea aceea, Duduca
Mamuca a avut darul sa starneasca indispozitia biliara a unui prea zelos procuror, dupa ce provocase destituirea din invatamant a autorului ei — si este al doilea aspect, care o inscrie cu toate onorurile in istoricul poeziei romanesti.
Neplaceri cu justitia, Hasdeu va mai avea, in toiul luptelor politice, la care participa cu febrilitatea si cavalerismul ce i se cunosc; niciodata inca ipocrizia societatii contemporane nu i-a oferit o tinta mai vulnerabila ca in aceasta pururi actuala si pururi neinteleasa problema a moralitatii in arta. Inainte de
1863, data procesului lui Hasdeu, Apusul consumase doua din procesele literare, pe care viitorul avea sa le tintuiasca la stalpul opacitatii: am numit procesul Baudelaire pentru Les fleurs du mal si procesul Flaubert, pentru Madame Bovary, pledate de ilustre figuri ale baroului parizian. Hasdeu si-a pledat singur procesul si pledoaria ce a tinut nu cedeaza cu nimic, nici in spirit, nici in argumente, pledoariilor eminentilor sai confrati occidentali. Facand o incursiune in istoria litera turilor, de la biblicul poem al Cantarii Cantarilor si pana la literatura noastra, cu ironii de calitate (“Citit-ati, domnilor,

pe Grecul Aristofan? Sa nu-l cititi cumva, caci veti fi siliti altminte a intenta un proces de presa cenusii celebrului comic” s.a.m.d.) si cu extrase picante din literatura noastra, Hasdeu degajeaza principiul, devenit astazi lege, dupa care “nu e nemoral a scrie lucruri nemorale”, tot astfel cum medicul nu poate fi invinuit pentru maladiile pe care e chemat sa le vinde ce si nici chirurgul pentru tumorile, ce scalpelul sau s-a hotarat sa deschida:
“Un romanist (intelege: romancier), zice Hasdeu, un poet, un istoric sunt portretistii societatii; vinovati-s ei oare, zugra vind-o cum ea este? In vodevilul dlui Alecsandri e nemoral privighetorul Resvratescu iar nu dl. Alecsandri; in piesa dlui



Negruzzi e nemoral cuconasul Lionescu, iar nu dl. Negruzzi; in epopeea lui Beldiman sunt nemorali Turcii, iar nu Beldiman; si asa mai departe. In romantul meu cine oare este nemoral? acel tip studential, care e infatisat ca eroul intrigii; tip, ce usor se poate adeveri, din nenorocire, in toate universitatile Europei; iar nicidecum romanistul! Dezvaluind in toata golitatea lor, inaintea poporului atenian, marsavele desfranari ale lui Timarc,
Eschin zice: «Nu e vina mea, daca in tabloul unei asemenea vieti mi-este cu neputinta a alege trasaturi si culori morale... o sa fiu silit a-une-ori a-mi ingloda graiul»! Iata teoria scolii realiste in literatura! Iata pentru ce Cantarea Cantarilor, Aristo fan, Ovidie, Petronie, Apulei, Plaut, Boccacio, Shakespeare,
Rabelais, Goethe, Alecsandri, Negruzzi, Eliad, etc. nu sunt raspunzatori pentru caracterele depinse in opurile lor; nu sunt si nu pot fi nemorali! Nemorali sunt aceia ce se recunosc pe sine in atari caractere si le prigonesc sau defaima din egoism!
Nemorali sunt aceia, ce n-ar voi ca lumea sa-i afle cine sunt!”
Si totusi, ca o ironie a contradictiilor cate rezerva in dialec tica ei desfasurare viata, i-a fost dat lui Hasdeu, invinuitului de la 1863 sa ajunga peste trei decenii, daca nu chiar acuza tor, in orice caz sa favorizeze o injustitie nu mai mica, pe o

tema similara. Ma refer indeosebi la memorabila sedinta din
14 aprilie 1891 a Academiei Romane, cand raportul sau defavo rabil cu privire la premierea studiilor critice ale lui Gherea si a comediilor lui Caragiale a determinat acea coalitie antiestetica, in frunte cu Dimitrie Sturdza, care a dus nu numai la nepremie rea celor doi clasici ai literaturii noastre dar si la invinuiri de imoralitate si de lèse-patriotism, pe care neinduplecatul cer ber financiar al literelor le identifica in opera lui Caragiale.
In perspectiva timpului, care a anulat injurioasa sentinta, lucrul ar putea fi trecut in randul celor pitoresti; el nu e mai putin, totusi, pe langa o categorica nedreptate, si o dovada de incomprehensiune academica.
*
Cu exceptia comediei antilatiniste, de care am amintit, teatrul lui Hasdeu este in totalitatea lui debitor cercetarilor sale de istoriografie si pasiunii lui pentru subiectele nationale, ce i se impun chiar in anii primei tinerete, in poeme sau schite dra matice, precum Roxana sau Voichita, scrise in ruseste in anii studentiei de la Harkov.
“Ocupandu-ma neincetat de istoria tarii mele — a Moldovei
— spune Hasdeu in introducerea la Domnita Roxana — am gasit atatea episoade pentru poezie, atata hrana pentru suflet, incat fara sa vreau m-am mirat de multi dintre poetii si roman cierii nostri, care, rasfoind in arhive pentru a gasi oarecare episoade din istoria Frantei si Germaniei, nu dau atentie propriei lor istorii”.
Din istoria Moldovei si, indeosebi, din aceea a sutei a XVI-a, pentru care a aratat, s-ar zice, o adevarata slabiciune, si-a extras Hasdeu mai toate subiectele literaturii sale istorice.
Din acest veac de sumbra decadenta europeana, cum se exprima cu largi efluvii retorice in preludiile lui Ion Voda cel Cumplit, aduce Hasdeu la lumina si galeria de eroi in frunte cu vorni

cul Motoc si vel-postelnicul Sarpe din drama intr-un act
Raposatul Postelnic de la 1862, si pe Ion Voda si pe Razvan si peripetiile acelui scanteietor exercitiu de romant istoric, pe nume Ursita. Prefata la Raposatul Postelnic, pe seama careia singur glumeste, cand se teme sa nu fie mai lunga decat insasi piesa, prezinta un interes cu totul particular. Ea scoate cu violenta in lumina natura ambitioasa a proiectelor sale, increderea in sine si mai cu seama, in afara documentatiei solide, inalta calitate a formularilor sale teoretice. Se cuvin retinute cel putin doua din ele: afirmatia, dintru intai, ca in drama sa, autorul a cautat sa imbine maniera tragica, tumul tuoasa si bogata in contraste grotesti, a lui Shakespeare, cu maniera simplicitatii tragice a lui Sofocle si dupa aceea, mo tivele pentru care autorul se socoteste indreptatit sa prefere versului, proza, asa cum a procedat si Goethe in Goetz von
Berlichingen si Egmont: “versurile, zice tanarul dramaturg, nu permit a reproduce o epoca in toata a ei simplicitate, de a inzestra persoanele dramei cu varietatea caracterelor si lim bajelor, de a face ca sa dispara individualitatea autorului”.
Cinci ani mai tarziu, cand tipareste Razvan si Vidra, Hasdeu avea sa renege aceasta credinta, cu aceeasi spontana indiferenta, cu care, dupa ce ritmase si rimase acele tulburatoare crampeie de requiem, de dupa moartea Iuliei, va renega rima si, intr-un atac de inalta forta sportiva la adresa lui Eminescu, o va condamna dimpreuna cu celelate ingrediente, drept sonore chitibusuri in stare sa preschimbe o cartita in elefant. Atentiile de care s-a bucurat Razvan si Vidra in cursul a doua decenii se pot include intre critica, de certa severitate, pe care P. P.
Carp i-a aplicat-o dupa toate canoanele aristotelice si ditiram bicul elogiu al lui N. Iorga, pentru care “exactitatea admira bila a decorurilor si a moravurilor, avantul de poezie apriga ce se inalta mai mult decat o data pana la sublim, ironia scanteietoare, inaltul ideal social si national ce se proclama,

graiul de o bogatie si o frumusete cu totul superioare fac din
Razvan si Vidra cea mai frumoasa opera poetica ce se intalneste intre Doinele lui Alecsandri si cele dintai acorduri ale lui
Eminescu”. Oricate rezerve s-ar putea formula in privinta carac terelor eroilor, victime mai curand ale celor doua complexe, de superioritate si de inferioritate, decat ale necesitatii tragice, sau in privinta versificatiei, atat de inegala in tinuta, ceea ce nu se poate contesta acestui poem dramatic, este: generozitatea, atitudinea progresista, insufletirea, accentul net modern.
Influentata de modele straine, puskiniene si mai ales din exem plele teatrului romantic a lui Hugo, Razvan si Vidra nu e mai putin strabatuta de sufletul romantic al vizionarilor autohtoni, in frunte cu carvunarul Ionica Tautu. De asta data versurile, pe care cinci ani mai inainte le afla incompatibile cu simplici tatea tragica a unei epoci, nimeresc acordurile juste si aceasta pentru ca ele pornesc din inima cea pururi vibranda a infoca tului patriot Hasdeu. “Numai cantecul deschide cugetul haidu cului” spune, inainte de a modula o balada, eroul dramei si admirabilul vers il putem aplica rapsodului insusi. Vorbirea populara, cunoasterea institutiilor si a cutumelor, intentiile satirice, chiar pamfletare, exaltarea eroismului, excelenta figu rilor episodice si, dimpreuna cu a Razesului, indeosebi a celei mai izbutite, a taranului Tanase, acest oracol al caderii lui
Razvan, totul e amalgamat cu atata arta incat asperitatile insesi se netezesc in iuresul entuziasmului ce anima acest poem dramatic.
Ne-ar trebui mai mult ragaz pentru a demonstra in ce masura comedia lui Hasdeu, Trei Crai de la Rasarit, (pe primul ei titlu din 1871: Orthonerozia) se poate numara, cum spu neam, printre sarjele cele mai izbutite, ce s-au indreptat impotri va exceselor ortografice ale Academiei Romane, in veacul tre cut. Numa Consule, eroul comediei, nu este numai exponen tul vulnerabil si ridicul al unei erezii ortografice, pe care au

combatut-o si Alecu Russo, si Alecsandri cu Galuscus din
Rusaliile, si Odobescu in Prandiul Academic. Din idolatrul
Dictionarului Academic al lui Laurian si Maxim, (“momentosu tesauru”, cum se exprima personajul principal), Hasdeu a facut un erou de comedie bufa, de structura si pitorescul caragialianului Rica Venturiano din O noapte furtunoasa si un posedat al etimologiilor latiniste, pentru care viata e un perpetuu razboi impotriva elementelor “spurii” ale limbii, pe care nu pregeta a le denunta cu ostentatie. Iar in momentul cand fata hagiului, pe care o petesc cei trei crai de la rasarit, descopera ca totusi acest pervertit Don Juan al etimologiilor stie vorbi si romaneste, este unul de mare efect comic. Dar, desigur, ragazul pentru astfel de analize lipseste, cum lipseste si ragazul pentru o incursiune in aplicatiile de critica literara ale anilor de junete, in judecata sigura asupra meritelor literare ale lui Asachi si Alecsandri sau ragazul unui sondaj in periodi cele de umor ale lui Hasdeu, singurele realizari si azi valabile, inainte de Caragiale, intr-o vreme cand calamburul vascos si platitudinar al lui N. T. Orasanu naclaise totul, sau, in fine, ragazul pentru un popas la revistele patronate de Hasdeu de la Lumina din Moldova si pana la somptuoasa Revista Noua.
*
Opera stiintifica a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu s-a desfasurat in trei sectoare: istorie, lingvistica si filologie.
Arhivist predestinat prin ambianta si afinitate, cunoscator al limbilor slave, cercetator al atator colectii arhivistice din strainatate, director timp de multi ani al Arhivelor Statului din Bucuresti, Hasdeu da la lumina in 1865 intaia publicatie de specialitate Arhiva istorica a Romaniei. Realizata, dupa parerea celor competenti, in conditii stiintifice ideale, Arhiva istorica e conceputa intr-un spirit, pe care Hasdeu insusi il defineste cat se poate de limpede in cuvantul liminar, cand

scrie: “Istoria romaneasca e plina de povesti si de lacune: pentru a indrepta pe unele si a astupa pe celelalte se cere un studiu bazat pe documente, iara deloc pe compilatiune”. Epistole, acte oficiale, calatorie, memorii, adica lucruri descrise sub impresiunea evenimentului, acesta e programul Arhivei istorice.
Si programul acesta, spre deosebire de programul Tesaurului lui Papiu Ilarian, raspunde intru totul conceptiei moderne pe care au practicat-o toti marii istorici, care nu s-au limitat la simpla evocare, oricat de maiestrita a trecutului, dar au coborat in tainitele pline de surprize ale vietii insasi, din care si-au cules exemplele. Documentatia, mai presus de toate impresio nanta, caracterizeaza si monografia neterminata a Istoriei
Critice a Romanilor de la 1875. Din ce sfere de cunostinte isi culegea Hasdeu documentatia, tot el o spune, cand vorbeste de cele “patru specii de fantane” ce stau la baza scrierii sale si fara de care “e imposibil a fi cineva istoric in secolul XIX: textele, stiinta naturala, filologia si economia politica“, asadar, cu alta a sa expresie, “complexul stiintelor biosociologice.”
Metoda sa e prin excelenta critica. Cercetarea trecutului va fi, cu chiar cuvintele lui, urmarita “cu faclia criticei in mana“, orice izvor adus in discutie fiind scrutat cu deamanuntul, intors pe toate fetele, stors de ultimele consecinte. Spiritul in care este executata Istoria Critica se poate deduce din urmatoarele criterii si norme, de care autorul marturisea a fi continuu calauzit: nu e ingaduit istoricului, zice Hasdeu, sa-si intemeieze afirmatiile decat pe date sincronice evenimentelor; o sorginte nu e suficienta, daca este una; ea trebuie sprijinita de o serie de alte consideratii; marturiile cele mai sigure sunt acelea care au fost aproape ca loc si timp de evenimentul discutat; sa nu se citeze niciodata ceea ce nu s-a citit, iar cand lucrul nu e posibil sa se specifice aceasta — fanatismul si provincialismul ucid stiinta si, in fine — leitmotiv cu care ne vom mai intalni si nu o data — adevarul nu trebuie sacri

ficat niciodata interesului trecator. Doua fraze din acelasi capitol inchinat Actiunii naturii asupra omului pot da o pilda cu mult mai sugestiva de metoda si de principiile istoricului.
Cercetarea critica va trebui condusa cu toate precautiile. “Vom merge incet, scria Hasdeu, caci sunt unele chestiuni in care calea spre descoperirea adevarului se aseamana cu ingusta punte ce duce spre prapastie la paradisul lui Mahomet; un singur pas precipitat, si ai pierdut perspectiva de a ajunge la tinta“. Si, mai departe, raspunzand intrebarii “pana la ce punct se poate subordona sau trebuie, vrand nevrand, sa se subordoneze un popor, in bine si-n rau, inrauririi pamantului”, aceste randuri excelente, al caror ecou contemporan nu va surprinde, venind de la vizionarul Hasdeu: “A admite fara cercetare si fara restrictiune, spunea el, dictatura glebei, a trece peste idiosincraziile individuale si de ginte, a uita prin cipiul atavismului, a nu recunoaste Providenta, a nu lasa omu lui liberul sau arbitru fata cu natura si cu divinitatea — este a nu intelege istoria”. Si totusi, aceasta impresionanta acumu lare de eruditie, unde “sinteza intarzie” cum bine remarca
Iorga, cu toata buna utilizare a izvoarelor si referintelor, pe care tot el o elogia, lasa cititorului o impresie bizara, pe care
Ovid Densusianu a surprins-o intr-o sugestiva imagine: “inchizi
(cartea), scria profesorul nostru, cu impresia pe care ti-o lasa intr-un colt de muzeu descoperirea unui ceasornic fantastic, lucrat de vreun mester ce turnase rotita dupa rotita si la sfarsit s-a oprit descurajat dinaintea masinariei complicate care nu se invartea cum isi inchipuise”.
Cam la fel stau lucrurile si intr-o anume zona a filologiei, mai precis in lingvistica, unde progresul studiilor din ultima jumatate de veac a ruinat multe din ipotezele lui Hasdeu, referitoare la originea poporului albanez in legatura cu origi nea poporului roman sau atatea din etimologiile preromane si germanice, construite de fantazia lui erudita. A trecut o



jumatate de veac de cand, in introducerea la Histoire de la langue roumaine, Ovid Densusianu caracteriza aceasta latura a activitatii lui Hasdeu sub indoitul aspect, al meritelor si al scaderilor. Timpul n-a umbrit nici una din propozitiile mare lui nostru profesor:
“Acolo unde, afirma Densusianu, Hasdeu isi arata mai ales insusirile, utile poate in alte studii, dar extrem de pericu loase in filologie, fu in descoperirea elementelor dacice in romaneste, o problema care, prin vagul de care era impresu rata trebuia sa-i atate mai cu seama curiozitatea. Aici Hasdeu puse in joc toate resorturile spiritului sau ingenios, si gratie vastei sale eruditii, si talentului special cu care da o aparenta de certitudine apropierilor celor mai neprevazute, ajunse sa prezinte lucrurile de asa maniera incat unii filologi crezura ca limba daca era asa cum aparea in lucrarile lui Hasdeu. Era deajuns ca un cuvant sa fie obscur, pentru ca Hasdeu sa-i faca loc in lista sa de elemente dacice, dupa ce-l trecuse prin formele cele mai bizare, carora se silea sa le stabileasca prototipul sau corespondentul dacic. In felul acesta descoperi o lunga serie de cuvinte romanesti, a caror origine dacica nu putea, dupa a lui opinie, sa lase nici o urma de indoiala. Totul i se parea matematiceste dovedit, si in fata increderii cu care isi prezen ta solutiile te intrebai daca a mai ramas vreo enigma in filolo gia romaneasca.”
Daca in lingvistica, activitatea fecunda a lui Hasdeu a avut de suferit de pe urma subiectivismului, rigurozitatea stiintifica cu care a lucrat in filologie si in lexicografie a facut epoca in istoria stiintei limbii noastre si drept e sa recurgem la aceeasi autoritate a profesorului Densusianu, care scria inca de pe acum o jumatate de veac:
“Hasdeu ne-a dat, totusi, opere mai utile si in privinta aceasta are drept la recunostinta tuturor filologilor. Studiile sale asupra limbei romane din secolele XVI si XVII sunt inca

printre cele mai importante din cate s-au dat pana azi. Urmand exemplul dat de Cipariu, el intreprinse publicarea mai multor texte de veche romaneasca, si din cele mai pretioase. El isi implini aceasta sarcina cu un scrupul si cu o exactitudine, rare la filologii romani. Comentariul filologic ce-a adaos texte lor dovedesc aceleasi cunostinte multiple, ce se observa in toate lucrarile lui si pe care de data asta, cel putin, le-a folosit cu mai mult noroc.”
Aprecierile acestea se refera la cele doua volume din Cu vente den batrani (1878—1879), primul o colectie de texte, glosate, privind limba romana vorbita intre anii 1550—1600 si al doilea o editie critica a unui numar de carti poporane din secolul XVI, in legatura cu literatura populara cea nescrisa.
Nu strica, poate, sa amintim in acest loc ce au insemnat aceste lucrari ale lui Hasdeu nu numai in istoria filologiei, nu numai impulsul ce l-au imprimat editarii cartilor poporane, ajunsa cu lucrarile profesorului N. Cartojan si ale scoalei sale, la o remarcabila inflorire, dar si ceea ce au insemnat ele sub raportul studiilor folcloristice. Numerosi sunt aceia care au depus, intru aceasta, marturii de valoare, iar, printre ei, unul dintre cei mai stralucicti dintre discipolii lui Hasdeu, filologul, folcloristul si rabelaisianul Lazar Saineanu. A tutu ror parere este ca, de la Hasdeu inainte, stiinta folclorului nostru a parasit lunga faza a copilariei, si aceasta gratie atat
Cuventelor den batrani, cat si valoroaselor contributii folclorice din marele sau dictionar.
Inca de la Samuil Micu (Clain), care de la inceputul veacului celuilalt pregatea natiei sale un dictionar, pentru ca, spunea el, numai noi si tiganii ii ducem dorul, cultura noastra a cunoscut un adevarat mit al dictionarului, un fierbinte pium desiderium, nici astazi inca potolit. Istoricul lui e si lung si agitat, precum agitata si desfasurandu-se pe un spatiu de 13 ani e si povestea dictionarului lui Hasdeu. Inceput in 1884, el

isi incheie fulguranta cariera in 1897, la capatul unor peripetii pe care Analele Academiei Romane le-au inregistrat cu lux de amanunte, transmitand viitorului una din imaginile nu tocmai favorabile moravurilor stiintifice ale vremii. Cele trei volume tiparite intre 1887 si 1893, cuprinzand mai putin de doua litere, arata si vastitatea planului si imposibilitatea implinirii lui. Titlul insusi era un avertisment: Etymologicum Magnum
Romaniae, cu subtitlul Dictionarul limbei istorice si poporane a Romanilor. Cum concepea Hasdeu dictionarul sau o spune lamurit in introducerea primului volum, dezvoltand punctele prospectului pe baza caruia se angajase sa-si execute lucrarea.
Calauzit de doua principii, pe care lexicografia clasica nu le cunoscuse, si pe care le impunea stadiul modern al lexicografiei, si anume dialectologia si folclorul, Hasdeu formuleaza cele
206 de intrebari ale chestionarului sau, vasta ancheta printre carturarii satelor, ce marturiseste ingeniosul spirit de investigatie al cercetatorului si care avea sa-i aduca un material din cele mai pretioase pentru redactarea Etymologicului. “Voiam, spune Hasdeu, justificandu-se cu legitima mandrie, sa cunosc pe Roman asa cum este dansul in toate ale lui, asa cum l-a plasmuit o dezvoltare treptata de optsprezece veacuri, asa cum s-a strecurat el prin mii si mii de inrauriri etnice, topice si culturale” si, dupa ce informeaza asupra calitatii raspunsurilor ce i-au sosit, pe urma chestionarului, aceste randuri decat care nu s-au scris altele mai pertinente intru caracterizarea
Etymologicului:
“Dictionarul unei limbi, zicea Hasdeu, trebuie sa fie pentru un popor o enciclopedie a traiului sau intreg, trecut si prezent.
In limba, o natiune se priveste pe sine insasi intr-o larga galerie de portrete din epoca in epoca, unele ceva mai sterse de vechime sau de imprejurari, dar in care totusi ea-si recunoaste pe deplin individualitatea: cum a fost din leagan, cum a cres cut, cum a mers inainte si iarasi inainte, cum a ajuns acolo

unde este. Gratie chestionarului meu, cele mai invechite din acele portrete vor capata un colorit de viata; cele mai noua vor putea chiar sa vorbeasca, fiecare cu timbrul sau propriu.”
Asa graia Hasdeu, un an dupa ce incepuse redactarea Ety mologicului si inca de atunci era pentru oricine clar, ca un plan atat de urias nu era pe masura nici unei longevitati.
Ingrijorarile forului tutelar incep sa se manifeste si lor le raspunde Hasdeu, in fel si chip, cand cu o simpla gluma, cand pe un ton iritat, cand cu sugestive anecdote. Celor ce-l intrebau, “oare pana la ce litera a ajuns”, le raspundea cu spontana causticitate, voind sa afle “pana la ce litera citise ra“. Iar cand binevoitorii grijulii ajungeau la urarea oarecum perfida “numai sa-ti dea Dumnezeu multi ani ca sa-l poti termina”, Hasdeu izbucnea intr-o replica de cea mai buna si spirituala calitate literara: “A! Iata ceva care trece peste competinta mea si chiar peste votul unanim al inaltului Corp
Academic. Ar fi de minune negresit, daca stapanirea ar putè sa vina in Parlament cu un proiect de lege, prin care sa ma opreasca de a muri pana la terminarea Etymologicului, ba inca sa-mi lungeasca zilele si peste litera z, pentru ca sa fac un supliment. Nu stiu, daca tara ar castiga prin aceasta; eu insa unul as fi pe deplin multumit. Dar fericitele timpuri cand se potcoveau puricii au trecut de mult. E foarte cu putinta, ca eu sa mor maine sau poimane si intr-un asemenea caz, fara indoiala, nimeni nu va zice: dupa ce a murit, cate zile a mai trait ca sa ispraveasca?” (ceea ce, fie zis in treacat, aminteste prin ricoset de molierescul epigraf ce pusese cu multi ani in urma in fruntea prefetei la Raposatul Postelnic: “Trebuie sa iau parte, sta scris in Bolnavul inchipuit, la o mare consultatie, pentru un bolnav care a raposat ieri”). Asa vorbea Hasdeu la 13 martie 1887, in introducerea celui de al doilea volum al Ety mologicului. Reafirmandu-si punctul de vedere, in privinta continutului, el isi marturisea si intentia de a da, sub raportul redactiei, totodata si o agreabila carte de lectura:

“Orice cuvant, adaoga Hasdeu, oglindeste un lucru, o fiinta, o idee, o datina; aceste lucruri, aceste fiinte, aceste idei, aceste datine, eu m-am incercat si ma incerc a le apuca cane-caneste din ieri si din astazi al poporului roman; dar pentru ca ele cu adevarat sa nu fie pierdute, pentru ca sa poata rodi cu imbelsugare in brazdele cele adanci ale zilei de maine, ma tem a le da seci, sarbede, retezate, ci m-am silit si ma voi sili a le aduce palpitande de viata pe ogorul neamului romanesc.”
In ce masura, spunand acestea, avea Hasdeu dreptate si in ce grad Etymologicul constituie o lectura pasionanta, caci pana astazi nimeni n-a izbutit sa scrie, cu toate ca totul e documentat pe izvoare, un mai antrenant roman al limbii romanesti, oricine poate verifica prin sinesi, deschizand la in diferent ce pagina a dictionarului. Fiece coloana este o oaza de recreatie instructiva. Fiecare cuvant isi are monografia, s-a spus de timpuriu si chiar din sferele academice, si formula se aplica deopotriva micilor celule ale fagurelui, cat si fagurilor insisi, dintre care unii ar putea alcatui excelente extracte monografice, de a caror ignorare avem toate motivele sa ne plangem. E cazul, de pilda, pentru a ne limita la un singur exemplu, cuvantului basm, tratat pe mai bine de 50 de coloane, dense si de dimensiunile unei coale, intr-o extinsa monografie, care nu neglijeaza nici unul din aspectele acestei teme. Definitie, distinctii si disociatii; clasificatia basmelor, problema reductiei la prototipuri (clasicul tablou al celor 42 prototipuri alcatuit de
Hahn pentru basmele grecesti, Hasdeu il reduce printr-unul din elevii sai la 28), problema locutiunilor metaforice, a formu lelor initiale, mediale sau finale — totul intr-o expunere din cele mai atragatoare, cu verbul si stilul celor mai subtile din paginile sale, in care insesi demonstratiile sunt alese cu darul de a divina al unui abil descoperitor de izvoare. Si ma gandesc la micul, dar inegalatul basm al comoarei descoperita prin vis, din Ispirescu, cu care Hasdeu isi ilustreaza teoria genezei

basmului. Dupa Hasdeu, si in acest punct s-a intalnit si cu alti cercetatori straini, originea basmului rezida in vis, caci atat visul cat si basmul nu cunosc nici timp, nici spatiu.
Retusand oarecum pe Lazar Saineanu, care-i atribuia meritul intaietatii acestor teorii, Hasdeu amintea ca, totusi, ipoteza urca in timpuri mai departate, pe vremea Hypatiei, martira din Alexandria, pentru care origina miturilor rezida in vis. Si cum Schopenhauer a vorbit pe larg de-un organism al visului, iata-l pe Hasdeu incantat sa-si poata asocia in sustinerea tezei sale, pe insusi Schopenhauer, el antischopenhauerianul invete rat si pentru care Eminescu, cum insusi a spus-o si nu o data, era o victima a filozofului german.
“Rareori mi se-ntampla, zice Hasdeu cu ironia lui familia ra, a imbratisa vreo asertiune a lui Schopenhauer; dar tocmai de aceea sunt pentru mine foarte importante acele punturi in care noi ne putem intalni, caci imi zic atunci eu insumi: daca un lucru are acelasi aspect pentru un ultra-pesimist si pentru un ultra-optimist, este cea mai sigura dovada despre veritatea aspectului.”
Exemplul unui atare vocabul-monografie acuza in chipul cel mai hotarat caracterul enciclopedic al Etymologicului si augureaza asupra perspectivelor lui. Ele se indepartau cu fiecare zi in plus si de situatia aceasta Hasdeu era mai con vins ca oricare altul. Intr-un raport asupra lucrarilor Etymo logicului prezentat Academiei Romane la 15 aprilie 1888 si dupa ce inregistra cu satisfactie elogiile Academiei Maghiare, care vedea in dictionarul hasdeian un “sanctuar” al stiintei romanesti, el raspundea cu anticipatie, in astfel de cuvinte, ingrijorarilor si alarmelor, ce incepusera sa-si teasa incomoda plasa de paianjen in jurul eruditului:
“Daca insa n-am inselat pe nimeni, m-a inselat pe mine limba romana si ne-a inselat pe noi toti. Noi toti o credeam mai putin bogata, judecand-o dupa dictionare, iar nu dupa

adevaratul al graiului viu si al texturilor vechi, care ne era necunoscut. Astazi bogatia limbei romane ne uimeste.”
Dar daca Etymologicul nu putea avea alta soarta, modul in care Hasdeu si-a aparat opera si tenacitatea cu care a tinut la integralitatea proiectului, neprimind nici o sugestie si neadmitand nici un compromis, sunt un exemplu admirabil, iar pentru omul de stiinta Hasdeu un merit in plus. Analele
Academiei Romane, cu bogata cronica a sedintelor din 27 si
29 martie 1897, cand se pecetluieste soarta dictionarului, expun si fazele si aspectele, nu rareori comice, ale acestui duel. Merita retinuta apararea cu doua talere a lui Caragiani.
Socotelile lui impresioneaza: daca nici pentru doua litere au trebuit 13 ani, pentru cele 24 ale alfabetului vor mai trebui
143 de ani si daca o litera a costat 105.000 lei, toate vor costa doua milioane si jumatate. Si cum asemuia lucrarea lui



Hasdeu cu ridicarea Partenonului: “Am inceput Partenonul, raspundea acesta, nu ma pot lasa de el”. Dincolo insa de anecdotica, oricat de semnificativa, a dictionarului, o consta tare se impune: cu toate ca neterminat, sau, mai exact spus, abia inceput, Etymologicul lui Hasdeu ramane una din pietre le unghiulare ale lexicografiei romanesti si una din marturiile cele mai stralucite nu numai ale virtualitatilor, dar si ale realizarilor stiintei nationale la finele veacului trecut. Specialistii si-au spus la timpul lor cuvantul autorizat. Fragmentarismul operei stiintifice a lui Hasdeu, fie ea istorica, lingvistica sau filologica nu scade cu nimic din probitatea omului de stiinta, nici din meritele deschizatorului de drumuri, ce i-au fost unanim recunoscute si mai cu osebire in ziua cand spiritul neastamparat al genialului invatat parasea vestmantul paman tesc. O spunea, intre altii, un tanar carturar din vremea aceea, profesorul nostru de filozofie Ovid Densusianu, care-i aducea unul din omagiile cele mai curate:
“Si cand mana obosita a lui Hasdeu, spunea el, va fi scris

cel din urma rand pe care l-a lasat din acel vast Etymologi cum, batranul Hasdeu va fi simtit multumire ca nu scrisese ceva nefolositor si ca nimeni in timpul cand i se incredintase o asemenea lucrare n-ar fi putut da la noi ceva mai bogat ca informatie, mai impunator ca eruditiune. A ramas neterminat acest dictionar, dar ce cuprinde el e si azi un izvor pretios pentru cercetatori — si Academia in vesnica ei batraneasca nemultumire n-ar trebui sa fie asa zgarcita in sarbatorirea numelui marelui disparut.”
Cat de adevarat este aceea ce spunea dascalul nostru acum aproape jumatate de veac si cat de just este a vorbi despre legatul lexicografic al lui Hasdeu ca de un “izvor pretios pentru cercetatorii de azi”, ajunge sa amintim ca in momentul de fata filiala Cluj a Academiei noastre intreprinde punerea in valoare a bogatiilor imense din chestionarul Hasdeu, impresio nant gorgan scythic in care stau depozitate atatea din trofee le stiintei romanesti. Se recunoaste lui Hasdeu meritul inalie nabil de a fi popularizat, gratie felului atragator de a prezenta lucrurile, filologia, de a fi impus-o in cercuri ce o ignorau, precum si meritul de a o fi facut compatibila cu vederile largi, chiar daca uneori hazardate, de a fi starnit ceea ce Iorga numea: “indemnul de a gandi, fie si pentru a porni pe o cale, cu mai putine ispite, dar cu mai mult folos”.
Vorbind de omul de stiinta Hasdeu, e, cred, necesar sa se sublinieze si principiul care a stat la temelia intregii lui activitati stiintifice, acel principiu, care de-a lungul tuturor peregrina rilor lui erudite, l-a calauzit, ca o stea polara, si pe care n-a pregetat sa-l proclame in forme din cele mai plastice si nu numai o data. Vorbesc de primatul adevarului. Iata cateva din aceste intermitente lumini, ce puncteaza din loc in loc larga
Vie Appie a stradaniilor stiintifice ale lui Hasdeu. In raspunsul pe cat de sobru, pe atat de substantial, cu care insoteste discursul de receptie al lui Ion Ghica, dupa ce condamna

“arbitrariul tendintelor subiective si al pretinselor interesuri de neam sau de localitate”, care bantuisera in cultura noastra,
Hasdeu spunea printre altele:
“Un geolog roman, din simpla dorinta de a ridica gloria
Bucurestilor, nu va inventa pe un leo primigenius bucurestinus.
Un botanist roman pentru naiva placere de a gadila mandria noastra nationala, nu-si va inchipui ca pe malurile Dambovitei se inalta cedrul si bananul. Tot asa nu mai este iertat unui istoric roman, unui economist, unui filolog, de a calca sub picioare metoda stiintifica riguroasa, de a nesocoti legile consta tate ale normei lucrurilor, de a inlatura sau rasuci dupa plac faptele pentru subreda satisfactiune a unui patriotism rau inteles.”
In 1887, Lazar Saineanu isi sustinea teza de licenta: Incer care asupra semasiologiei limbei romane. Studie istorica despre transitiunea sensurilor. In calitate de presedinte al comisiunii si salutand in tanarul discipol pe unul din valorosii carturari ai viitorului, Hasdeu pronunta o alocutiune, ce avea sa serveasca si de prefata amintitei teze. Vorbind de cele doua scoli “dia metralmente opuse” dar “deopotriva tendentioase”, ce tindeau a studia nationalitatea romana, una a patriotismului rau inteles care vedea pretutindeni acvila romana si cealalta a ponegririi neamului pe toate taramurile, Hasdeu conchidea: “Dar ambe le au inceput sa dispara, dand loc unei scoli curat stiintifice, care urmareste adevarul si numai adevarul”. In 1893 inainte de a intra in dezvoltarea volumului III din Etymologic si care trata despre strat si substrat, Hasdeu marturisea ca mistifi carea adevarului istoric, i se pare egala cu incercarea de a face sa dispara din spatiu planeta Marte, sau aceea de a schimba proprietatile triunghiului, dupa care, cu acea arta originala a manuirii paradoxului, ce-i este proprie, afirma:
“Eu unul, daca as sti ca Romanii sunt Tigani sau ca Ungurii au descoperit America, mi-ar parea rau, din punctul de vedere

al simpatiilor si antipatiilor mele personale; totusi, nu m-as sfii o singura clipa de a spune adevarul in fata tuturora”. Si cand, tot la vremea aceasta, se afirma, cu rea-credinta, intr-o publicatie oarecare, ca majoritatea versurilor noastre popu lare sunt nerimate, Hasdeu punea lucrarile la punct si grava admirabilul aforism: “Adevarul fara stiinta poate sa fie, dar stiinta fara adevar nu exista“. Aceasta profesiune de credinta cu atata statornicie reiterata, nu tine numai de domeniul teoriei.
Hasdeu si-a aplicat inainte de toate siesi canonul si pentru a ilustra aceasta ma voi opri la un exemplu, in aparenta numai anecdotic. E vorba de dezbaterea pe tema portretului lui Stefan cel Mare, urmata in cateva din sedintele Academiei in 1882, dupa ce se descoperise evangheliarul de la Homor, unde Voievo dul moldovean e infatisat, altminteri de cum il popularizase traditia, adica fara barba. Cum, pe de alta parte, lucrarile pentru statuia Voievodului, ce urma sa se inaugureze la Iasi, in 1883, progresau, o deciziune din partea inaltului for era mai mult ca oricand obligatorie. Olimpienii se impart in doua tabere, cu termenul decretat chiar atunci academic: barbisti, printre care si Hasdeu la inceput, si antibarbisti. Discutia e acerba. Se confrunta imaginile, se aduc in dezbatere, pe langa evangheliarul de la Homor, portretul mural de la Voronet, patrafirele de la Putna si Dobrovat, se resping ca anacronice portretele murale de la biserica Sf. Nicolae din Iasi, se invita diversi experti, parerile se intretaie, se clatina, alterneaza,
Hasdeu insusi schimba de opinie in urma unui serios examen, al carui singur scop e numai aflarea adevarului. Despre toate acestea povesteste cu lux de amanunte, si cu binecunoscuta-i verva, Hasdeu intr-o epistola catre fiica-sa Iulia, aflata la studii la Paris, tipic specimen de eruditie hasdeiana, tiparit in doua numere consecutive din Columna lui Traian, (III, 2 febr. si 3 martie) pe 1882. Cum publicul si presa nu pastrasera atitudinea ce se cuvenea, intr-o astfel de imprejurare, ceea ce

nu i se parea deloc scuzabil, Hasdeu afla prilejul sa incheie cu o frumoasa lectie de patriotism pentru uzul nu numai al copilei sale, dar si al cetitorului de obste:
“Niciodata, impartaseste el Iuliei, o Societate literara n-a fost mai cu tact, mai rabduria, mai nepartinitoare, mai persis tenta in limpezirea unei probleme; si rareori s-a prezentat o problema, care sa fi meritat mai multa simpatie din partea natiunii. Pentru noi Stefan cel Mare este un tata. Sa nu fi fost mintea si bratul acestui semizeu, Romania si poate jumatatea Europei erau de mult strivite sub iataganul lui Maho met II si al lui Baiazid Fulgerul. Ei bine, este oare permis copiilor celor postumi de a nu dori sa cunoasca si sa pastreze portretul unui tata?”
Dar episodul acesta, al portretului lui Stefan cel Mare mai are si darul sa ridice putin valul de deasupra raporturilor lui
Hasdeu cu colegii sai si cu inalta institutie de cultura, in care intrase in 1877 si din care incercase sa demisioneze, zadar nic, in 1883, in urma neintelegerii pe tema editarii Psaltirii lui Coresi. Prezida atunci Ion Ghica si argumentul acestuia despre imoralitatea fara de voie, pentru a spune astfel, a academicienilor, care si dupa moarte raman in Academie prin
“efigie”, l-a convins pe Hasdeu. Indiferent insa de disensiuni sau de consens, mai important mi se pare a vorbi de larga participare a invatatului Hasdeu la viata intima a Academiei
Romane. A vorbi de o cronica, mai corect de o “mica istorie”, in marginea marii istorii a contributiilor stiintifice, nu e de fel deplasat si Hasdeu e poate unul din martorii cei mai frecventi ai acestei bogate si diverse activitati academice, de culise. O simpla trecere in revista a indicilor decenalii, dintre 1887 si
1907 impresioneaza si convinge prin multimea interventiilor lui Hasdeu. Vivacitatea temperamentului sau si cele cateva incidente memorabile, intrate in legenda, pot sa dea despre colegul si academicianul Hasdeu o impresie gresita, chiar daca,

la fel cu maniosul Ahile, se va fi retras si nu o data, sub cortul meditatiilor singuratice. O biografie sistematica, pe deasupra si pitoreasca, a lui Hasdeu va trebui sa consacre un capitol anume acestor aspecte ale carierei sale academice. Caci despre ce nu vorbesc interventiile lui in dezbateri si care sunt chestiunile ce nu-i stau la inima? Trec peste episoadele premiilor literare, fie ca e victima, fie ca face victime, cum e cazul cu
Gherea si Caragiale, fie ca ar putea sa faca, precum in cazul traducerii Eneidei, la care prezinta un raport de trei randuri, dar nu izbuteste, deoarece Cosbuc obtine marele premiu de literatura Nasturel-Herescu. Organizarea sedintelor publice si a orariilor, regulamentul bibliotecii, edificiul Academiei; defec tuoasa acustica a salii de sedinte, aceeasi in care se tin astazi dezbaterile publice, pentru a careia corectare se propun mici retuse, dar Hasdeu e sceptic, si viitorul i-a dat dreptate, cata vreme, zice el, pacatul e de la origini, asa zicand de structura arhitectonica; cereri de subsidii pentru editari sau studii in arhive, precum lui Petre Ispirescu si Ovid Densusianu; pro puneri de membri (Ion Slavici, George Bengescu, pictorul Nico lae Grigorescu); grija de orfanii raposatului academician Iosif
Hodos; statui unor personalitati decedate, precum e cazul monumentului pentru Alecsandri, pe care-l vrea ridicat si nu unul: o mie, dar de catre natiune si tineret; sau sa se trimita carti de etnografie si Etymologicul revistei de folclor M élusine din Paris; sa se inlocuiasca, la subiectele date, talmacirea lui
Pliniu, autor dificil si artificios, cu Ammianus Marcelinus,
“importanta fantana istorica pentru tot orientul”; sa se edi teze un album consacrat lui Stefan cel Mare si epocii lui s.a.m.d. Chestiuni de mai mica sau mai mare importanta, ce tin de viata institutiei insasi, fara de care analele ei n-ar putea fi scrise, si carora Hasdeu le acorda o atentie bine voitoare, in ciuda multelor si grelelor raspunderi ale proprii lor sale lucrari stiintifice.

Cu acest adaos, portretul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu se intregeste. Atent la indiferent ce fapt de cultura, pasionat in cele mai mici ca si in cele mari, alternand gravitatea studiilor de vasta amploare cu epigrama ghidusa sau cu capcana abil intinsa inatentiei unui adversar, Hasdeu a lasat despre sine imaginea unei personalitati vrajitoresti, proteice, pitoreasca si incantatoare, a unui Faust adancit in meditatii fecunde, dub lat de un ingenios si neastamparat Mephisto. Este imaginea ce mi s-a impus inca de la intaii pasi ai initierii in tainele istoriografiei literare, din vremea aceea de demult (vai Pos tume, Postume, cum mai trec anii!) de cand tanar invatacel urcam scarile spre unica mica sala de lectura din vechea cladire a Bibliotecii Academiei. Vegheat de spiritele lui familiare, modestul sanctuar isi astepta de dis-de-dimineata ucenicii.
Intram, si pe ferestrele din fata ma inunda lumina matutina, rasfranta in turla bisericii de peste drum. La stanga, pe du lapul cu enciclopedii masive, adus de-un umar, cu nelipsitu-i rictus din binecunoscutul ghips al lui Houdon, trona Vol taire. La dreapta, deasupra rafturilor intesate de clasici si de tratate de Lexicografie, cufundat in planuri uriesesti si-n speculatii transcendente, vrajea chipul de mag abscons al lui
Hasdeu. Ma-nfioram ca-n fata unei guri de tunel, catre un tinut misterios, ispititor si temut, totdeodata. Dar soarele razbea printre nourii de argint si un brusc fascicol de lumina transfigura cu magica-i bagheta rembrandtianul portret, prefacandu-l intr-un stalp de vapaie orbitoare. Imaginea aceasta ma domina si astazi. Columna, pe cat de ornamentala pe atat de solida, a Partenonului stiintei romanesti, astfel este si asa va ramanea pentru vesnicie Hasdeu in istoria culturii noastre.






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2022 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite