1. INSTAURAREA REGIMULUI COMUNIST SI SUPRIMAREA ELITELOR CULTURII NATIONALE n2d9dp
Regimul comunist a fost instaurat in Romania sub presiunea directa a fortelor sovietice de ocupatie, impotriva vointei poporului roman, in conjunctura geopolitica aparuta dupa terminarea celui de al doilea razboi mondial. Acest proces a parcurs, intre anii 1945-1947, o perioada de tranzitie tulbure, care s-a incheiat prin actul de abdicare fortata a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, si prin adoptarea noii Constitutii din aprilie 1948, care a anulat pluralismul politic, a consacrat acapararea completa a puterii de catre fortele comuniste si instaurarea regimului de “democratie populara”.

Represiunea si institutionalizarea controlului ideologic: cenzura
Dupa cum se stie, in contextul ocupatiei militare sovietice a tarilor din centrul si sud-estul Europei, dupa al doilea razboi mondial, in aceste tari au fost transplantate regimuri comuniste. Aceste regimuri, in momentul cand au preluat complet puterea, au distrus elita intelectuala, procedand cu violenta la reprimarea si exterminarea fizica, in inchisori si lagare, a unui mare numar de membri ai vechii clase politice. Totodata, au desfigurat cultura nationala a tarilor respective si au impus, printr-o directiva ideologica dogmatica, o "noua cultura", sub deviza "internationalismului proletar".
In Romania, anul 1948 este unul de rascruce, intrucat atunci s-a trecut la o politica sistematica de comunizare a societatii, sub aparenta legitimitate a noului for legislativ si a legilor de esenta comunista. Din acest moment, regimul comunist a declansat actiunea de nationalizare a intreprinderilor economice si de colectivizare a agriculturii, iar in plan politic si cultural a inceput o represiune salbatica fata de reprezentantii vechii clase politice si intelectuale, in paralel cu un program de sovietizare a culturii.
Noua lege a invatamantului, din 1948, a modificat radical structura, continutul si sensul educatiei. Marxism-leninismul a devenit ideologia oficiala a statului si, deci, toate disciplinele trebuiau adaptate la noua “conceptie revolutionara” despre lume. De asemenea, in 1948 a fost infiintata securitatea, sub directa supraveghere a agentilor sovietici, principal instrument de represiune al regimului. Ea a fost directionata spre controlul total al populatiei si al potentialilor adversari. Sub deviza “ascutirii luptei de clasa”, acest climat de teroare a continuat pana spre sfarsitul deceniului sase, cand trupele sovietice stationate pe teritoriul Romaniei au fost retrase (1958).
In acelasi an 1948, cenzura ideologica s-a institutionalizat, cu efecte asupra tuturor domeniilor de creatie sau de activitate culturala. Au fost stabilite liste cu publicatii, opere sau autori care pot vedea lumina tiparului, si liste cu publicatii si opere care trebuiau interzise, cu autori care trebuiau scosi din circuitul public. Bibliotecile publice au fost epurate de lucrarile interzise, dar au fost invadate de traduceri din literatura rusa, filmele rusesti au invadat ecranele, editurile si ziarele au fost trecute sub un sever control ideologic. Operele lui Marx, Engels, Lenin si Stalin au fost traduse si difuzate pana la saturatie.

Suprimarea elitelor culturale
Este o perioada de dislocare treptata a culturii romane, sub aspect institutional si ideologic, si de inlocuire a ei cu lucrari, manuale, idei, teme si structuri transplantate de la Moscova, cu modele sovietice. In 1947 apare o lucrare de istorie a lui Mihai Roler, in care formarea poporului roman si alte momente istorice semnificative sunt deformate grosolan in spiritul istoriografiei sovietice. Dupa 1946 incep atacurile agresive impotriva scriitorilor care reprezentau reperele de varf ale literaturii romane: Arghezi, Blaga, Calinescu, Voiculescu; un moment semnificativ pentru noua orientare este articolul lui Sorin Toma, publicat in “Scanteia”, indreptat impotriva lui Arghezi, cu titlul Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei, din 1948.
Elita intelectuala si politica romaneasca, pentru a nu putea opune rezistenta, a fost efectiv decapitata; scriitori, artisti, preoti, savanti, intelectuali care nu au aderat la regim sau care erau banuiti ca potentiali adversari ai regimului au fost inchisi sub diverse pretexte, tinuti ani de zile in inchisori sau trimisi sa lucreze la Canalul Dunarea-Marea Neagra, unii fara sa fie judecati, atii condamnati la ani grei (15-20 de ani) de inchisoare. Lucretiu Patrascanu, lider comunist, a fost si el arestat in 1948, sub acuzatia de complot si ca “a renuntat la politica luptei de clasa”, datorita afirmatiei facute de acesta: “in primul rand sunt roman, apoi comunist”, cu prilejul unui discurs tinut la Cluj. A fost ucis in inchisoare in 1954.
Alaturi de fruntasii partidelor traditionale si demnitarii politici din perioada anterioara care au pierit in inchisori (Iuliu Maniu, C-tin C.I Bratianu, Ion Mihalache, s. a.), o serie de intelectuali de prima valoare au avut aceeasi tragica soarta (mentionam doar filosoful Mircea Vulcanescu, economistul Mihail Manoilescu, istoricul Gh. Bratianu). Unii dintre intelectualii care au fost inchisi au reusit sa supravietuiasca acestei dramatice experiente (in 1964 au fost eliberati detinutii politici). Dintre acestia mentionam pe: Nichifor Crainic, Petre Tutea, Vasile Bancila, Vasile Voiculescu, Ernest Bernea, Radu Gyr, C-tin Noica, Edgar Papu, Anton Dumitriu, Ion Petrovici, Vladimir Streinu). Alti scriitori si ganditori au fost marginalizati, scosi din universitati, urmariti de securitate, avand domiciliul fortat, cu interdictia de a publica. In astfel de conditii de marginalizare s-au aflat Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Liviu Rusu, Mircea Florian, C.R. Motru si G. Calinescu (scos de la universitate in 1949, desi a condus Institutul de istorie si teorie literara si a fost prezent in publicistica).
Intuind represiunea ce avea sa urmeze, multi scriitori si intelectuali s-au stabilit in Occident dupa al doilea razboi mondial. Ei au continuat sa scrie si sa creeze, in romaneste sau in alte limbi, afirmandu-se in exil ca exponenti ai spiritului romanec. Alaturi de figurile proeminente ale lui Mircea Eliade, Emil Cioran si Eugen Ionescu, trebuie amintiti Aron Cotrus, Stefan Baciu, Vintila Horia (care obtine Premiul Goncourt in 1960 pentru romanul Dumnezeu s-a nascut in exil), Horia Stamatu, Alexandru Busuioceanu, George Uscatescu, Al. Cioranescu.
O persecutie la fel de puternica a fost instrumentata de regimul comunist, mai ales in primul deceniu de la instaurare, si impotriva bisericilor si institutiilor religioase (preoti si inaltii prelati ortodocsi au fost intemnitati, au fost interzise scolile organizate de biserici, activitatile de caritate, toate activitatile care depaseau lacasurile de cult). Tot sub presiunea Moscovei, in 1948 a fost desfiintata Biserica greco-catolica, iar conducatorii ei au fost intemnitati, printre care Iuliu Hossu si Alexandru Todea. Propaganda ateist-stiintifica avea sarcina de a “emancipa” oamenii de credinta religioasa.
In consecinta, la inceputul anilor ‘50, regimul comunist reusise prin teroare suprimarea opozitiei (cu exceptia rezistentei armate a unor grupuri retrase in munti), intelectualii de referinta erau intemnitati sau marginalizati, invatamantul, editurile, publicatiile, radioul (mai tarziu si televiziunea) erau controlat riguros, iar intreaga cultura era subordonata ideologic directivelor comuniste.

2. PERIOADE, TEME SI ATITUDINI
In linii mari, sub raport cultural, putem deosebi trei perioade relativ distincte ale regimului comunist: dogmatismul stalinist din anii ’50, epoca de relativa liberalizare intre 1964-1971 si epoca de restalinizare pana in 1989.

Periada proletcultismului si a dogmatismului stalinist
Este perioada care acopera, cu unele nuante putin semnificative, intervalul 1948-1964. Este intervalul in care s-a consumat, dupa epoca fanariota, cea mai teribila tragedie nationala, este perioada unui “holocaust” al culturii nationale, in care elita culturala anterioara a fost decapitata fizic sau marginalizata, perioada in care Romania a trait sub agresiunea unui model cultural de ocupatie, vizand distrugerea memoriei istorice si rusificarea institutiilor, a invatamantului si a culturii in ansamblul ei.
Spatiul gandirii sociale si filosofice a fost acaparat complet de ideologia marxista, in varianta ei stalinista, iar gandirea romaneasca moderna, in expresiile ei de virf, a fost considerata, fara exceptie, “idealista”, conservatoare si reactionara.
In creatia artistica s-a impus canonul “realismului socialist”, prin care se intelegea “redarea” cat mai directa si netransfigurata a “realitatii”, potrivit “viziunii partidului”, intr-un limbaj “pe intelesul maselor”, o arta aservita total propagadei.
Este perioada numita si “proletcultista”, avand in vedere teza lui Lenin dupa care, odata cu instaurarea regimului comunist, noua “cultura proletara” ar trebui sa elimine “cultura burgheza”, reactionara, pentru a asigura omogenitatea spirituala a noii societati. Sub aceasta deviza, marii scriitori romani au fost eliminati din programele de invatamant, cei mai semnificativi ganditori romani au fost calificati “reactionari”; unele discipline stiintifice, precum cibernetica, sociologia si geopolitica, au fost considerate “stiinte burgheze”, intrucat s-au dezvoltat in afara marxismului. Filosofia occidentala moderna, cu toate curentele si scolile ei de gandire, era decretata “filosofie burgheza”, incapabila sa acceada la cunoasterea “adevarului”, datorita faptului ca aceasta filosofie era limitata de “interesele de clasa” pe care le exprima, astfel ca “adevarul” ramanea monopolul gandirii marxiste. Istoria nationala a fost desfigurata prin interpretari marxiste aberante.
In acest climat sufocant, de ideologizare abuziva, au fost eliminate marile valori si repere ale constiintei nationale din circuitul public, pe motiv ca ar fi creatii "burgheze", retrograde. Au fost inlocuite cu o ideologie schematica si cu o cultura de ocupatie, o cultura de substitutie, internationalista, “proletara”, in fapt cu elemente ale culturii ruse, de mana a doua. Apar insa si traduceri din marii clasici ai literaturii ruse (Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Cehov, mai tarziu si Dostoievski).
Scriitorii romani moderni nu sunt publicati insa decat fragmentar, dupa o severa triere si cu amputari ale unor capitole, paragrafe sau versuri. Eminescu era redus la poezia de protest social, Imparat si proletar, Cosbuc la Noi vrem pamant; interpretarea operelor se facea exclusiv prin prisma ideologiei “luptei de clasa”. Lucrarile care ilustreaza asa-zisul “realism socialist” sunt penibile sub raport artistic, prin schematism si didacticism, prin ideologizarea abuziva a oricarei teme, prin caracterul rudimentar al limbajului; multi autori fara nici o vocatie artistica, la care se adauga si unii cu inzestrari notabile, precum si scriitori cu o opera remarcabila inainte de instaurarea regimului comunist, au practicat in epoca o literatura scrisa in acest cod ideologizant; lucrarile de acest fel nu pot fi incluse decat la capitolul propaganda stalinista si comunista. Au excelat in aceasta nefericita directie Dan Desliu, Nina Cassian, I. Ludo, Veronica Porumbacu, Victor Tulbure, Maria Banus, Eugen Jebeleanu, Mihai Beniuc, s.a. In sectorul noii “teorii literare”, al criticii culturale, ideologice si de “directie” (domeniu foarte important pentru ca avea menirea de a traduce indicatiile partidului in norme de creatie, de a “indruma” creatia si de a stabili criteriile de apreciere), numele de referinta erau atunci - pe langa ideologii partidului, Iosif Chisinevski si Leonte Rautu - Mihai Novicov, Ion Vitner, Nestor Ignat, Silviu Brucan, N. Doreanu, Vicu Mandra, Paul Cornea, Pavel Apostol, C.I.Gulian, Z. Ornea, Ov.S. Crohmalniceanu, Ileana Vrancea, Paul Georgescu, Savin Bratu.
Evident, dupa ce valul sovietizarii si al dogmatismului stalinist a trecut, multi scriitori si ideologi mentionati mai sus s-au “convertit” estetic si politic, devenind, dupa 1965, critici ferventi ai dogmatismului pe care l-au sustinut inainte. Unii au ajuns chiar opozanti si dizidenti in regimul ceausist (Dan Desliu, Silviu Brucan). Perioada "proletcultismului" si a stalinismului ofera marturii dramatice - si caricaturale totodata - ale deculturalizarii mediului social si ale impunerii acestui tip de "cultura oficiala", total subordonata criteriilor ideologice si politice. Fata de acest tip de inregimentare ideologica, mediile intelectuale autohtone au adoptat diverse strategii de opozitie, de adaptare sau de disimulare, refugiindu-se in zone neutre sub raport ideologic sau mai putin atinse de "comandamentele" partidului unic.
In consecinta, prin tot ceea ce s-a intamplat in decursul “obsedantului deceniu”, a fost intrerupt firul continuitatii istorice in plan cultural, printr-o actiune politica violenta. In cultura este important sa cladesti temeinic prin continuitate. Romania a trait o epoca de “demolare” efectiva a culturii nationale, sub deviza internationalismului proletar. Pornirea demolatoare a epocii este ilustrata si de intentia unor “culturnici”, activisti zelosi ai partidului comunist, de a demola fizic Coloana fara sfarsit, ridicata de Brancusi la Targu Jiu. Este epoca in care marii autori erau pusi la “index”, interzisi pentru lectura, astfel ca unii studenti de la faculatea de filosofie au fost inchisi pentru ca l-au citit pe Kant.

Perioada de deschidere culturala si de liberalizare politica
Este perioada de relativa liberalizare, care a avut efecte benefice asupra mediului cultural, dintre anii 1964-1974. Este perioada in care sunt redescoperite si revalorificate filoanele nationale ale culturii, in care se reiau contactele intelectuale cu lumea occidentala; arta si activitatile culturale isi revendica si obtin o relativa autonomie fata de directivele politicii oficiale, directive ce cunosc si ele o faza de relaxare, iar cenzura ideologica devine mai permisiva. Artele plastice, teatrul, cinematografia, literatura si presa culturala cunosc o innoire de substanta, o diversificare stilistica si realizari de performanta.
Punctul maxim al acestei perioade este atins in 1968, cand Romania refuza sa participe la invadarea Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia. Pozitia liderului Nicolae Ceausescu starneste adeziunea populatiei si a intelectualilor. Mai ales ca regimul incurajeaza o critica deschisa a dogmatismului stalinist si a practicilor represive din “obsedantul deceniu” (anii ’50). Este reabilitat Lucretiu Patrascanu, victima a terorii din anii ’50. Sunt reabilitati o serie de scriitori si ganditori care inainte fusera interzisi sau marginalizati (Arghezi, Blaga, Goga, Voiculescu).
Distantarea ideologica de canoanele proletcultismului si ale “realismului socialist” favorizeaza aparitia unei noi generatii artistice, care se va impune cu realizari de performanta, in toate domeniile, de la poezie, roman, critica si dramaturgie, la muzica, film, teatru, pictura si sculptura. Este perioada in care, alaturi de Zaharia Stancu, Geo Bogza, Marin Preda si Eugen Barbu, se afirma, dupa momentul Nicolae Labis (mort in 1956), generatia lui Nichita Sanescu, Marin Sorescu, Ion Alexandru, Nicolae Breban, D.R.Popescu, George Balaita, Augustin Buzura, Adrian Paunescu, Ana Blandiana, Theodor Mazilu, s.a. In artele plastice si in miscarea teatrala, in muzica si cinematografie apar opere de valoare, sunt asimilate noile formule literare occidentale, critica literara dobandeste un fundament teoretic solid, isi innoieste radical limbajul, abordarile, stilul, scara de valori este refacuta dupa criterii estetice, sunt eliminate erorile si aprecierile aberante din anii proletcultismului. In general, are loc o diversificare a campului cultural, apar grupari care promoveaza anumite stiluri, reviste care se individualizeaza prin promovarea unor directii si programe estetice, unii intelectuali, scapati din puscarii, incep sa publice in reviste, unii sunt treptat integrati in invatamant sau cercetare. In principalele centre de judet apar reviste culturale de tinuta, in care se exprima o noua generatie de intelectuali, detasati de dogmatismul marxist, cu referinte la modelele teoretice contemporane.
Aceasta noua orientare politica a avut un efect benefic si asupra procesului de restituire a mostenirii culturale. Un reviriment deosebit este vizibil in disciplinele istorice, care rectifica erorile anterioare si reabiliteaza abordarile stiintifice, cu un plus de documentatie. Au fost reabilitati scriitorii clasici si cei moderni, s-a initiat o ampla actiune de "valorificare critica a mostenirii culturale", care, cu toate limitele ei, a reprezentat un inceput pentru tiparirea unor opere fundamentale ale ganditorilor romani. Actiunea de valorificare "critica" a mostenirii culturale, desi limitata si supravegheata ideologic, a permis totusi aducerea in actualitate si in circuitul public a unor personalitati ale culturii nationale, a marilor sisteme de gandire si a substantei lor problematice.

Totodata, are loc o deschidere spre cultura occidentala, totusi limitata si selectiva, dar mediile universitare incep sa aiba acces la revistele si cartile de specialitate din Occident, intelectualii reintra astfel in circuitul informational si stiintific. Se fac traduceri masive din scriitorii contemporani, se traduc autori de referinta din gandirea filosofica (Kant, Hegel, Platon, Aristotel, Leibnitz, Croce, Sartre, Camus). Programele din invatamantul umanist sunt refacute, apar manuale noi, sub raportul continutului si al modului de abordare, pentru discipline ca istorie, filosofie, istoria literaturii romane; disciplinele sociale se elibereaza treptat de marxismul dogmatic, se reinfiinteaza facultatea de sociologie etc. Toate aceste achizitii au favorizat punerea in discutie a dogmelor marxiste, au dus la o largire a cadrelor intelectuale de referinta si la manifestarea criticii sociale in forme culturale si disimulate, care se va extinde ulterior in alte modalitati. S-a format astfel un camp consolidat al culturii, in care s-au dezvoltat curente de opinie, s-au initiat dezbaterii de idei, iar mediile culturale au reusit sa creeze o presiune specifica inclusiv asupra vietii politice. Se reiau timid si legaturile cu intelectualii din diaspora. Putem consemna si un interes mai viu pentru afirmarea culturii romane in lume.

Perioada de reideologizare si de dizidenta culturala
Dupa 1971, regimul comunist manifesta o tendinta tot mai accentuata de reideologizare a mediului cultural si de inasprire a cenzurii. Regimul politic evolueaza treptat spre o restalinizare, prin impunerea unei “linii ideologice” in cultura si prin cultul personalitatii dictatorului Ceausescu. Efectul acestei cotituri ideologice este contradictoriu in plan cultural. Acum se naste si o reactie, difuza la inceput, de opozitie la politica regimului. Apar tot mai frecvent forme de protest social si intelectual.
Mediile culturale aveau acum structuri consolidate, independente de cele politice, iar pozitiile dobandite de o serie de personalitati si de unele publicatii in perioada anterioara incurajeaza unele acte de dizidenta individuala, care se vor amplifica in anii ’80. Dar mediile culturale sunt divizate de angajari teoretice si ideologice diferite, inclusiv de atitudini diferite fata de traditia culturala; sunt reluate teme si dispute din perioada interbelica.
Literatura dezvaluie aberatiile sistemului comunist, dar intr-un limbaj simbolic, aluziv si “esopic”, pentru a putea trece de cenzura. In mediile sociale si intelectuale se dezvolta un limbaj codificat prin care oamenii isi exprima aversiunea fata de regim; este epoca limbajului dublu, a unor conduite duplicitare, ca strategii de supravietuire si de opozitie simbolica.
Este perioada in care cenzura se inaspreste, revistele si editurile sunt din nou controlate strict, circuitul informatiei este supravegheat, iar in anii ’80 cetatenii care aveau masini de scris sunt obligati periodic sa le inregistreze la militie; televiziunea isi reduce programul la doua ore pe zi, in care se difuzau doar programe in care se facea un cult desantat al dictatorului. Desi propaganda s-a intensificat, ea nu mai avea eficienta, regimul nu mai era crezut, iar lumea culturala a opus diverse forme de rezistenta, pasive sau manifeste. In aceste conditii s-au dezvoltat limbajul dublu, literatura cu “cheie”, dar si conduite duplicitare in spatiul culturii.
Pentru a-si legitima dictatura, regimul Ceausescu a recurs la o ampla actiune de exaltare a ideii nationale, incercand sa anexeze la aceasta politica nationalista si sectoare ale creatiei artistice. De fapt, sub aceste practici, care desfigurau istoria si transformau ideea nationala intr-o tema de propaganda, se promova un cult al personalitatii dictatorului, cult ce devenise sufocant si luase forme caricaturale.
Desi cei care nu scriau pe placul propagandei oficiale aveau dificultati in a publica, o serie de intelectuali au refuzat sa faca compromisuri, nu au renuntat la tinuta estetica si morala, s-au retras in spatiul cultural, cladind opere de valoare. Aceasta atitudine a fost numita ulterior “rezistenta prin cultura”. Unele grupuri s-au izolat si au lucrat temeinic in sfera unor discipline sau preocupari culturale majore, precum a fost grupul din jurul lui Constantin Noica, de la Paltinis. In acelasi timp, in mediile intelectuale au aparut si actiuni de opozitie fata de regim (miscarea initiata de Paul Goma in 1977), unii creatori (artisti plastici, regizori, interpreti, actori etc.) au ales calea exilului, unii scriitori si intelectuali au denuntat public incalcarea drepturilor omului si a libertatii de exprimare, initiind miscari de dizidenta (Mihai Botez, Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Doina Cornea etc.).
Totusi, operatia de restituire a culturii nationale continua si in anii ’80. Datorita unor initiative editoriale apar lucrari monumentale, precum “Istoria” lui Calinescu, editia integrala a lui Eminescu, inceputa de Perpessicius, se publica lucrarile lui Cantemir, Balcescu, Lovinescu, Iorga, Rebreanu, Sadoveanu, Arghezi, D.D. Rosca, Blaga (opera integrala), Vianu, Motru, Mircea Eliade, E. Ionescu etc.

3. EVOLUTII CULTURALE SI EFECTE SOCIALE

Alfabetizare, instructie si formarea unui nou fond cultural
Pe langa aceste evolutii sinuoase ale creatiei culturale, in functie de atitudinile diferite ale regimului fata de spatiul cultural, este necesar sa aruncam o privire si in planul de adancime al proceselor culturale din anii regimului comunist. In primul rand trebuie remarcat faptul ca sistemul de invatamant - caruia regimul i-a acordat o atentie speciala (declansand chiar un program de alfabetizare a populatiei) - desi in anii ‘50 era total subordonat directivelor ideologice (cu scopul de a modela un tip de “om nou”), treptat acest sistem s-a profesionalizat, atat la nivel mediu, cat si universitar, si a devenit, in perioada de deschidere din anii ’60, un mediu de formare culturala a unor noi generatii. Odata cu industrializarea fortata si cu urbanizarea, regimurile comuniste au declansat un amplu proces de scolarizare si educatie, care, desi a fost partial afectat de programe ideologice, a produs, prin firea lucrurilor, o crestere substantiala a nivelului de instructie si de educatie culturala a cetatenilor.
Un important drum al modernizarii sociale si culturale are loc acum in interiorul cadrului politic dat, astfel ca modernizarea invatamantului si diversificarea specialitatilor, succesele creatiei artistice si mai ales a celei literare, expansiunea revistelor culturale, recuperarea partiala si treptata a gandirii filosofice si sociale romanesti, reluarea unor circuite spirituale cu lumea occidentala, au dus la cresterea gradului de cultura generala. Aceasta acumulare treptata a unui nou fond cultural nou la nivel social a facut ca manipularea si indoctrinarea populatiei sa nu mai fie posibile in forme simpliste si rudimentare. Asa se explica si esecurile propagandei oficiale si cristalizarea atitudinilor alternative si de opozitie surda la dictatura.
Noile generatii aveau un alt orizont intelectual, alte aspiratii culturale si motivatii de realizare profesionala. In felul acesta, lent, s-au format premise de ordin cultural si intelectual favorabile schimbarii sociale, schimbari care erau insa blocate de factorul politic. Este un traseu prin care putem explica divortul total dintre regim si societate in deceniul ’80. Cultura interioara a grupurilor si a indivizilor era alta decat cea pe care o solicita propaganda; la nivel social se formase si se consolidase o contracultura puternica fata de cea oficiala, dar care nu dobandea decat o expresie disimulata sau care traia paralel cu cea oficiala. Astfel, evolutiile regimului politic, spre dictatura personala si control simbolic asupra mediului social, si evolutiile culturale de adancime se bifurca. Refuzul regimului imbraca acum forma unui sentiment social, care a izbucnit in 1989.

Autonomizarea campului artistic
O strategie fireasca de a obtine o slabire a presiunii politice asupra campului artistic a fost aceea de a revendica “autonomia esteticului”, mai ales dupa ce s-a vazut ca productia proletcultista, care urmase intocmai indicatiile ideologice, nu avea nici o valoare. Astfel, arta si-a castigat treptat specificitatea, a fost la inceput tolerata, apoi acceptata ca un domeniu in care opereaza norme si criterii particulare de validare si evaluare a valorilor. Aceasta idee elementara, odata acceptata, devenea o stavila in calea transformarii artei in propaganda, o strategie de scoatere a artei de sub tutela directivelor politice si de legitimare a ei ca un domeniu specific.
Este semnificativ ca acest proces s-a petrecut simultan cu reabilitarea lui Maiorescu, dupa studiul curajos al lui Liviu Rusu din 1963 (vezi bibliografia). Era o reabilitare a unui principiu fundamental al artei si, sub acoperamantul lui, creatia artistica a inceput sa fie apreciata dupa criterii prioritar estetice. In acest context, scriitorii, dramaturgii si cercetatorii din disciplinele sociale au inceput sa abordeze subiecte sensibile, care puneau in discutie, de cele mai multe ori in mod implicit, fenomenele de alienare spirituala, reprimarea libertatii de gandire si de expresie, efectele traumatizante ale practicilor de violenta simbolica si fizica pe care le aplica regimul.
In felul acesta, regimul s-a trezit in fata unui camp cultural in expansiune, cu un potential subversiv redutabil, pe care nu-l mai putea controla. Departe de a mai ilustra "tezele" partidului, literatura, de exemplu, in latura ei valabila, evolua pe o linie independenta (beneficiind uneori si de complicitatea cenzurii si a unor factori de decizie), iar operele ei de substanta codificau versiuni interpretative diferite asupra realitatilor sociale. Literatura s-a orientat spre modalitati stilistice moderne, avand o audienta sociala in crestere, a practicat o critica sociala difuza in forme parabolice si aluzive, a modificat treptat imaginea oamenilor asupra propriei lor experiente cotidiene, a largit cadrele perceptiei si ale reprezentarii sociale. Astfel, campul literar a preluat si functia de critica sociala, formand noi asteptari si idealuri la cele mai diverse categorii. Domeniul creatiei era acum ilustrat de opere de performanta, de personalitati care se bucurau de prestigiu social si de influenta, multe dintre ele consacrate in plan international (Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Marin Preda, A.Buzura, Nicolae Breban, Liviu Ciulei, Corneliu Baba etc).
In diverse medii intelectuale, institute de cercetari stiintifice si unitati de invatamant, in jurul revistelor culturale, s-a conturat treptat un curent contestatar, din care s-au desprins grupuri de dizidenti si oponenti frontali ai dictaturii. In absenta unei miscari de dizidenta, precum a fost "Carta '77" din Cehoslovacia, sau a unor miscari sociale de tipul "Solidaritatii" din Polonia, intelectualii romani au adoptat aceasta forma de opozitie pasiva, care a fost ulterior numita "rezistenta prin cultura". Astfel, constata Eugen Simion, cultura in ansamblu, dar mai ales segmentul ei literar si critic, a purtat "o lupta dura pentru a-si castiga relativa independenta si, mai ales, pentru a impune o scara de valori cat mai exacta", nedistorsionata de considerente ideologice. In felul acesta, "literatura romana si-a revenit din somnul proletcultismului si s-a constituit ca institutie spirituala nationala".
In planul culturii stiintifice si tehnice, orientarea tehnocratica a castigat treptat pozitii in fata directivelor politice. Dezvoltarea industriala si conducerea proceselor sociale, tot mai complexe, solicitau o rationalitate stiintifica si tehnologica, o viziune pragmatica. O asemenea deschidere a avut loc spre sfarsitul decenilui sapte, dar a fost curmata apoi, dupa 1971, cand Ceausescu a revenit la prioritatea criteriilor politice.
Contestatia regimului s-a critalizat, potrivit unui analist politic, intr-o ideologie difuza, nesistematizata, ce a sadit convingerea ca schimbarea conducatorilor politici, lipsiti de competenta tehnica, este remediul pentru a redresa situatia economica.
"Noua ideologie cotidiana a avut un succes rapid si spectaculos. Desi si-a mentinut tot timpul caracterul oral, ea a fost totusi masiv sprijinita de publicatii care aveau functia indirecta de a argumenta, pe de o parte, caracterul tehnic al problemelor societatii, iar pe de alta de a glorifica tehnicianul. Catre sfarsitul anilor optzeci, aceasta noua ideologie eliminase deja ideologia oficiala care era si prost propovaduita si tot mai mult inlocuita de simpla glorificare, dusa pana la absurd, a lui Ceausescu".

Personalitati ale exilului romanesc
In perioada comunista, multi intelectuali romani au trait in exil, unde au creat opere valoroase, unele intrate in patrimoniul universal. Alaturi de Mircea Eliade, Eugen Ionescu si Emil Cioran, care au devenit repere ale culturii contemporane, o serie de personalitati ale culturii romane s-au afirmat dupa 1945 peste hotare in diverse domenii: Stefan Lupascu (logician care s-a impus prin lucrarea “Logica dinamica a contradictoriului”, prin care a formulat noi principii metodologice aplicabile fizicii contemporane), George Uscatescu (profesor la Universitatea din Madrid, estetician si filozof al culturii), Alexandru Cioranescu (istoric al artei, teoretician al teatrului), Alexandru Busuioceanu (teoretician al artei), Matila Ghyka (teoretician al artei, cu un studiu fundamental asupra “numarului de aur” in istoria artei), Pius Servien (pseudonim al lui Serban Cioculescu, un precursor al esteticii semiotice, teoretician valoros al limbajului artistic, elogiat de Paul Valery). Lista e departe de a fi completa. Numeroase personalitati necunoscute pentru tanara generatie trebuie recuperate si reinscrise in tabloul culturii romanesti.

Unele realizari din domeniul stiintific
Intrucat despre evolutiile fenomenului artistic in a doua perioada a secolului XX am vorbit in linii mari la capitolul dedicat perioadei interbelice, sa mentionam citeva realizari din plan stiintific. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, multi savanti din vechea generatie isi continua activitatea, cum ar fi cei din domeniul matematicii, in frunte cu S. Stoilov. Obtin rezultate insemnate Dan Barbilian (teoria idealelor), Gh. Mihoc (statistica matematica), Grigore Moisil (ecuatii cu derivate partiale, teoria algebrica a mecanismelor automate, logica matematica), care s-au afirmat prin lucrari valoroase inca din perioada interbelica, si N. Cioranescu, Al. Fronda, Caius Iacob s. a. In astronomie se remarca Calin Popovici, C. Drimba.

In fizica, colectivul condus de H. Hulubei a facut cercetari valoroase in domeniul izotopilor radioactivi si al aplicatiilor lor in prospectiuni geologice, medicina etc. In chimie, C. D. Nenitescu si colaboratorii sai dezvolta scoala de chimie organica, rezolvand numeroase probleme ale industriei chimice si abordand probleme teoretice de insemnatate. In biologie se realizeaza monografiile florei si faunei tarii, Traian Savulescu a publicat lucrari valoroase de fitopatologie. In medicina isi incununeaza activitatea C. I. Parhon, D. Danielopol, N. Gh. Lupu s.a.; merite stiintifice si organizatorice deosebite au St. M Milcu, A. Moga, I. Enescu, Th. Burghele s.a. Cercetari in domeniul stiintelor tehnice s-au dezvoltat in cadrul institutelor Academiei, institutiilor din invatamantul superior si al institutelor de cercetare departamentale.
In istorie si arheologie, lucrari importante au avut: A. Otetea, Constantin Daicoviciu, E. Condurachi s.a. In lingvistica, filologie si lexicografie, contributii valoroase au avut Emil Petrovici, Al. Rosetti, Alexandru Graur, Iorgu Iordan, D. Macrea s.a.

4. CULTURA IN PERIOADA TRANZITIEI POSTCOMUNISTE

Politica si cultura in perioada de tranzitie
In urma revolutiei din 1989, societatea romaneasca s-a angajat pe calea unor reforme de sistem, care au generat o tensiune extrem de semnificativa nu numai in plan politic, ci si in sistemul economic si in cel cultural. Cateva aspecte devin caracteristice pentru fenomenul cultural. Dupa constrangerile de durata pe care le-a suportat, cultura romana a aspirat in mod firesc la restaurarea valorilor sale autentice odata cu redobandirea libertatii de creatie. Dar, schimbarile din spatiul cultural se intersecteaza cu cele din spatiul politic In mediul intelectual si cultural al tranzitiei, intens politizat, raportarea la trecutul comunist a prevalat fata de proiectele de reconstructie culturala.
Unele interpretari critice asupra culturii din perioada comunista au generat un val de culpabilizari si acuze reciproce, fapt care s-a rasfrant negativ si asupra modului defectuos in care au functionat si institutiile culturale. In perioada tranzitiei, in mediile intelectuale de la noi a avut loc o dezbatere aprinsa in legatura cu semnificatiile termenului de "rezistenta culturala". Ca raspuns la diverse acuze de "colaborationism" difuz si de sprijinire a vechiului regim comunist, unii intelectuali au invocat faptul ca au reprezentat, prin opera lor ca atare si prin refuzul de a scrie la comanda, o forma de rezistenta pasiva. Dar, in felul acesta, afirma Adrian Marino, sensurile notiunii se dilata si "se ajunge adesea pana acolo incat se poate pretinde ca orice act de cultura, sub vechiul regim, a constituit un act de rezistenta“, iar sub aceasta formula se pot adaposti, fara nici o demarcatie, "si cei care au beneficiat de gratiile regimului, si cei ce au suferit din cauza lui".
In aceasta situatie, tendinta unor intelectuali de a-si de a fabrica certificate de "contestatari" si de "dizidenti" a trezit o reactie de respingere a termenului, care s-a asociat cu reprosul adus intelectualitatii romanesti de a fi profesat doar o "dizidenta de tip intelectualist", fiind dezinteresata de problemele sociale grave. Unii analisti au procedat, deci, la demitizarea acestei formule de "rezistenta culturala". Alina Mungiu considera ca aceasta formula este o "sintagma inventata pentru a desemna activitatile firesti, deci nepolitizate, ale elitei culturale, dar de care s-au servit multi criptocolaboratori pentru a-si scuza lasitatea in timpul regimului comunist" .
Schimbarile precipitate au produs initial o bulversare profunda a institutiilor culturale, supuse si ele unor noi solicitari ce veneau din nevoia profunda de a reforma intregul sistem cultural. In acest proces de reorientare a culturii potrivit unor noi finalitati sociale si umane s-au intalnit doua tendinte conjugate: unul vizand depolitizarea institutiilor culturale si a institutiilor de invatamant, eliminand continuturi si suporturi ale ideologiei comuniste; altul de repolitizare a structurilor respective cu idei, orientari si programe declarat si ostentativ anticomuniste.
Desi cerinta proclamata de toata lumea era aceea de a depolitiza institutiile de cultura, efectul concret a fost, in multe cazuri, exact invers. Iata o marturie in acest sens.
"La inceputul anului '90 studentii au cerut ca in Universitate sa se predea adevarul, nu sa se faca politica. N-a fost asa si nu-i nici acum asa. Ce-i curios este faptul ca studentii s-au intors in amfiteatre si s-au pus serios, am impresia, cu burta pe carte, in timp ce profesorii din Universitatea bucuresteana fac, cu fervoare, politica. Ei voteaza in consiliile universitare in functie de optiunile lor politice".
Anumite cercuri radicale si intransigent anticomuniste au cerut insistent in primii ani postrevolutionari un "proces al comunismului" ca ideologie, ca sistem totalitar si inuman, proces care avea insa, in reprezentarile unor justitiari, un spectru mai amplu, ce privea si compromisurile scriitorilor si ale oamenilor de cultura cu regimul comunist. Aceste tendinte de reexaminare critica s-au extins astfel asupra unor scriitori, care au fost contestati pentru atitudinea lor fata de regimul comunist. Dar, utilizarea unor criterii strict politice risca sa treaca iarasi pe planul al doilea valoarea operelor.
"Atrag atentia ca asistam la o mistificare, la o noua mistificare in cultura. Iata cateva aspecte: 1. contestarea este concentrata asupra lui Arghezi, Sadoveanu, Calinescu, Preda... (pe cand) ceilalti, cei care au tras sforile realismului socialist si au fost tortionarii culturii sunt lasati, bine mersi, deoparte; 2. tendinta este ca epoca stalinista sa fie scoasa din discutie, desi puscariile ai fost pline de intelectuali; unii dintre ei n-au mai iesit de acolo...3. discutia se rezuma la epoca lui Ceausescu si, chiar si aici, se face o selectie...partinica. Cine e cu noi si combate bine la gazete e bun, cine are alta opinie...(se alege cu eticheta de 'oameni ai puterii')".
Ideea unui "proces al comunismului" a divizat multa vreme lumea intelectuala si politica din Romania, generand un climat confuz de suspiciune si acuzatii reciproce. Iata cateva precizari tarzii, din partea unui intelectual care a militat pentru initierea acestui proces:
"Nu distinctia dintre 'puri' si 'impuri' ar trebui sa ne intereseze, ci aceea dintre calai si victime (...) dar nu-i mai putin adevarat ca revendicarea lui (a «procesului comunismului») a debutat prost. Trebuia spus limpede, de la inceput, ca nu avem nevoie de rafuieli, ci de pedepsirea, conform legii, a celor ce au savarsit crime. Dincolo de asta, cearta pe tema vinovatiilor si a penalizarilor, daca exceptam nevoia clarificarilor morale, mi se pare pierdere de vreme, buna numai pentru a intretine un procent ridicat de toxicitate in atmosfera. Din pacate, multe lucruri le intelegem mai bine cu intarziere".
Cultura romana s-a confruntat acum cu o serie de probleme care au ramas confuze, neclarificate inainte, si care au fost deschise si reinterpretate. Un articol-program, Temele recuperarii, din primul numar al publicatiei "Noua Revista Romana", stabileste o lista cu cele mai semnificative subiecte asupra carora lumea culturala romaneasca este chemata sa se pronunte pentru a stabili adevarul si a reconstitui imaginea corecta a trecutului:
"Antonescu, legionarii, evreii, Kominternul, regele Mihai I, Basarabia, opresiunea moscovita, chestiunea romano-ungara sau a 'revizionismului', 'holocaustul culturii romane', 'rezistenta culturala' si doua teme la fel de presante: 'Ceausescu' si 'revolutia romana' din 1989".
Cultura trece acum printr-un proces de clarificari si de redefiniri. In mod firesc, s-a declansat si actiunea de recuperare a valorilor puse sub interdictie sau desfigurate de criteriile ideologice anterioare. Acest fenomen a dus treptat la revizuirea tablei de valori si la o noua configuratie a structurii sale interne. Dar, consata A. Marino, s-a inceput cu restituirea masiva si cu apologia “culturii de dreapta” din perioada interbelica, fapt care l-a determinat pe autor sa se intrebe: "Schimbam cultura de stanga pentru cea de dreapta? Asa s-ar parea dupa unele indicii". Republicarea unor autori din perioada interbelica ar avea efecte contradictorii, intrucat, constata Marino, valorile dominante in cultura de dreapta sunt: refuzul pluralismului politic si al democratiei parlamentare, mesianismul, respingerea rationalismului si a spiritului critic, atitudinea antioccidentala si antieuropeana, organicismul si ortodoxismul fundamentalist, elogiul "statului national inchis, etnicist, traditionalist", accente xenofobe etc. Aceasta viziune de dreapta "domina - de departe - cultura romana actuala. Cea intelectuala in primul rand. Ea a gasit, la centru, un spatiu gol. Exponentii sai sunt filosofi, eseisti, scriitori de mare valoare".
Marino afirma ca acesti autori (se refera la Nae Ionescu, Nichifor Cranic, Eliade, Noica, Cioran, Vulcanescu) "sunt orice, numai mari profesori de democratie, pluralism si liberalism n-au fost, nu sunt si nu pot fi. Sub acest aspect, ei nu pot constitui reperele noastre culturale democratice, de centru".
Autorul sustine ca o democratie autentica se bazeaza pe o "cultura de centru", avind ca repere: prioritate acordata libertatii si demnitatii individului (nu colectivitatii), conceptie liberala, democratica, pluralista, rationalista, individualista, "europeana":
"echilibrul axiologic intre valori, liberalismul, pluralismul (cu toate urmarile sale), umanismul, europeismul, convergenta si chiar sinteza dintre valorile nationale si cele universale, rationalismul si spiritul critic, un anumit 'bun simt', pe care extremistii il dispretuiesc ca 'mic burghez', adeziunea militanta la drepturile omului si cetateanului".
Numai un astfel de model cultural poate neutraliza extremele si ne poate calauzi spre integrarea reala in Europa, "aducand Europa acasa" la noi, integrand astfel normele ei de cultura si civilizatie in structurile noastre sociale si mentale.

Pozitii actuale privind identitatea nationala si procesul integrarii europene

O tema intens dezbatuta in mediile intelectuale si culturale este aceea cu privire la raportul dintre identitatea nationala si integrarea europeana. Ideea nationala, compromisa de regimul ceausist, a fost recuperata cu mare dificultate, in intelesul ei rational, fiind supusa si in perioada tranzitiei la interpretari unilaterale, la distorsiuni si excese. Mediul cultural s-a divizat in functie de atitudinile fata de ideea nationala si in functie de reprezentarile diferite asupra integrarii europene. Exponentii curentului europenist, frenetici sustinatori ai integrarii, cu sloganul "intrarii in Europa", au culpabilizat sentimentul national si ideea nationala, considerand ca ele au fost compromise de regimul dictatorial si nici nu mai au o semnificatie majora in lumea interdependentelor si a integrarilor regionale si mondiale. Intelectualii atasati in mod rational si critic de ideea nationala, dar si cei sedusi de retorica patriotarda si chiar de cea xenofoba, au fost calificati, de-a valma, cu epitete infamante in mass-media, consolidandu-se astfel imaginea lor de "antireformisti", "conservatori", "criptocomunisti", exponenti ai "national-comunismului".
In felul acesta s-au redeschis vechile opozitii dintre elita intelectuala, "democratica" si cosmopolita, pro-occidentala si intelectualitatea atasata de idealurile nationale, de fondul specific al culturii (fenomenul este detectabil in toate tarile din Est). Dezbaterile prilejuite de aceasta tema a integrarii au readus in actualitate o problematica centrala a culturii romane moderne, tensiunea dintre universalitate si identitate nationala, dintre metropola si periferie in evolutia europeana, dintre realitatile nationale si noile contexte geopolitice.
Aceasta problema a integrarii are un fond dramatic, intrucat e vorba de a depasi handicapul atator decenii de izolare. Examenul comparativ a avut drept rezultat primar faptul ca ne-am redescoperit decalajul istoric fata de societatile occidentale dezvoltate, ne-am redescoperit “golurile istorice si psihologice”, cum spunea Cioran. Starea economica precara, insuccesele reformei si atatea anomalii ale tranzitiei postcomuniste au alimentat sentimentul de frustrare si complexul de inferioritate. In aceste conditii, reactia cea mai frecventa nu a fost aceea de autoglorificare nationalista (desi unele grupuri politice sau culturale au reluat aceasta atitudine), ci o recadere intr-o mentalitate de tip fatalist, intretinuta de elanul criticist si de perceptia identitatii noastre in termeni preponderent negativi. Integrarea este prilejul unui examen sever, ce pune cultura romana in situatia de a-si redeschide dosarul identitatii sale, in termeni mai radicali, si de a gasi raspunsuri la noile sfidari ale istoriei.
Problema “intrarii in Europa” a fost inevitabil contaminata si de angajari politice si, in consecinta, interpretata intr-o maniera disjunctiva, considerandu-se ca integrarea europeana ar fi incompatibila cu ideea nationala si cu promovarea valorilor nationale. Operatia de recuperare a identitatii, dupa desfigurarea ei in perioada comunista, a fost si ea interpretata, in mod eronat, ca atitudine antieuropeana. Constiinta acestei desfigurari a identitatii si eforturile de a-i recupera sensul autentic au fost adeseori incriminate acum din noua perspectiva a reconstructiei democratice si a sincronizarii cu institutiile europene si cu exigentele integrarii.

Astfel, s-a ajuns la situatia in care relatia de disjunctie functioneaza ca o reprezentare de fundal atat in opinia celor care militeaza pentru integrare, considerand ca aderarea la UE implica punerea in surdina a valorilor nationale, cat si in opinia celor care resping integrarea tocmai pe motiv ca ea ar insemna abandonul traditiilor si al specificului national. Aceasta paradigma disjunctiva a fost preluata din patrimoniul rationalismului clasic si redimensionata sociologic de ideologiile globalizarii, cum voi incerca sa arat. Multi au inteles ca integrarea presupune sa ne uitam traditiile si valorile nationale, sa nu ne mai amintim nici de nedreptatile istorice flagrante pe care le-a suferit poporul roman dupa al doilea razboi mondial.
In aceasta viziune antinomica este greu de inteles ca o constiinta rationala si critica a identitatii nationale nu este un obstacol, ci o conditie a integrarii europene. In mod inevitabil, s-au redeschis disputele dintre cei care apreciaza ca integrarea este posibila numai prin diminuarea sau uitarea identitatii noastre, odata cu armonizarea legislativa, institutionala si cu remodelarea sistemului economic dupa cerintele UE, si cei care sustin ca nu ne putem integra in concertul european decat cu valorile culturale specifice, cele care ne legitimeaza existenta si identitatea.
O dezbatere pe aceasta tema a avut loc in presa, intre anii 1995-1996, la care au participat, cu pozitii mai bine individualizate, Gabriel Andreescu, exponent al Grupului de Dialog Social si al revistei “22”, Alexandru Paleologu si Octavian Paler. Pozitia celor doi intelectuali din urma, calificata de adversari drept “nationalism moderat” sau “decent”, are drept formula expresiva afirmatia ca nu exista “europeni de nicaieri”, cum spune dl Octavian Paler, intrucat calitatea de european nu anuleaza apartenenta nationala. Adesea, in reprezentarile simpliste, integrarea europeana este opusa deliberat ideii nationale - ca si cand acest proces ne-ar impune, dupa expresia unui scriitor si eseist cunoscut, sa renuntam la apartenentele nationale si sa devenim "europeni de nicaieri" -, procedeu care se foloseste "aluziv si insidios de termenul de 'nationalism' pentru a da curs unei alergii mai greu de recunoscut, si anume fata de 'national', identitate nationala, stat national etc".
Pozitiile extreme si-au gasit si ele expresii, in retorica noului cosmopolitism, care, mizand excesiv pe virtutile globalizarii, subapreciaza valorile nationale, si in atitudinile nationalist inguste si antioccidentale.
Se mentionam si unele sugestive consideratii apartinand lui Laurentiu Ulici:
“In definirea europenismului, nationalul joaca rolul diferentei specifice, ceea ce vrea sa spuna ca nu te poti erija in european fara sa te cunosti ca national. Din acest simplu motiv interesul pentru consolidarea traiectului nostru european nu mi se pare deloc contrar grijii pentru limpezirea traiectului national. Nu-i mai putin adevarat insa ca vreme de un veac si jumatate de istorie moderna noi am facut deseori din «europenism» si din «nationalism» fie un complex, fie o prejudecata, efectul fiind, intre altele, si perceptia celor doi termeni, la scara destul de larga pentru a nu fi neglijata, ca incompatibili unul cu celalalt. Asta nu schimba, se intelege, sensul esential de complementaritate al relatiei dintre «european» si «national»”.
Acest text lamureste destul de precis termenii dezbaterii. Autorul face o necesara delimitare a planurilor. In plan ideologic, avem de-a face cu o disjunctie intre “europenism si nationalism”, ca pozitii unilaterale, pe cand, in plan antropologic si istoric, este vorba de “complementaritatea”, zice autorul, dintre “european si national”. In plan ideologic avem un “antagonism al suprafetelor”, dupa expresia lui Camil Petrescu, iar in planul de adancime avem o conjunctie a termenilor. Disjunctia este nutrimentul cotidian al ideologiilor, al confruntarilor politice si al spectacolului mediatic curent; conjunctia se dezvaluie numai unei priviri si analize aplicate istoriei de durata lunga.
Deplasarea discutiei din planul ideologiilor in planul istoric si antropologic este de natura sa atenueze tensiunile conjuncturale si sa impuna o noua viziune asupra procesului de integrare, o viziune ce nu exclude cei doi termeni, national si european. Integrarea in Europa “institutionala” si afirmarea identitatii nu mai sunt acum aspecte disjunctive, ci conjunctive. Prin valorile sale definitorii si prin intreaga sa evolutie spre modernitate, Romania apartine structural spatiului de civilizatie al Europei, iar sentimentul national este astazi solidar cu sentimentul apartenentei noastre firesti la acest spatiu. Recuperarea identitatii nationale si reinterpretarea ei ca suport al integrarii sunt compatibile cu viziunea prin care apreciem ca evolutia pozitiva a Romaniei in deceniile urmatoare va fi legata vital de procesul integrarii sale in structurile europeane.
Reprezentarea ce vedea in UE o constructie ce va duce la dizolvarea natiunilor si a identitatilor este astazi depasita. Unificarea monetara, coordonarea programelor economice, politicile externe comune si existenta unor institutii politice comunitare nu au dus la atenuarea identitatilor nationale. Dovada ca tarile care fac parte din UE nu si-au pierdut identitatea, ci si-au redefinit-o in acest context nou.

Tranzitia si criza culturii
In climatul democratic actual, conditia politica a culturii s-a schimbat radical, dar ea se confrunta cu obstacole de natura economica. In 1997, la «Forumul pentru starea culturii», s-au exprimat diverse puncte de vedere asupra evolutiei culturale din perioada postcomunista. Un punct de vedere a fost acela ca "nu exista o criza a culturii" sub aspectul creatiei, ci o criza a administrarii culturii:
“Ceea ce am trait pana acum este o proasta administrare a gestului cultural. Nu suntem intr-o criza a culturii. Este o asertiune care a fost folosita in mod gresit, daca luam in calcul aparitiile editoriale, turneele internationale...“.
Replica acestui punct de vedere a venit din partea lui Octavian Paler:
"Sapte ani, in Romania, indiferenta politicienilor a desavarsit ceea ce a stricat ideologia (fostului regim)...Eu cred ca exista o criza a culturii - si nu numai la noi, ci in lume...Noi, ca popor, suntem intr-o situatie cu atat mai grava cu cat avem povara unei jumatati de secol in care cultura romana a fost mutilata, in care psihologia noastra a fost stricata, in care logica noastra a fost stalcita. Or, iertati-ma, si psihologia noastra si logica noastra fac parte din cultura".
Cultura nu poate fi abordata doar in plan administrativ, contabil, ci si sub aspectul tendintelor launtrice si al orientarilor spirituale, al raspunsurilor pe care ea le da la provocarile actuale. Cu acelasi prilej, Octavian Paler a aratat ca trebuie sa privim cultura ca pe un element fundamental al identitatii nationale, mai ales in aceasta faza istorica a omenirii, cand are loc un amplu proces de globalizare si de integrare.
"O tara isi poate pierde identitatea in doua feluri: dezintegrandu-se teritorial si dezintegrandu-se spiritual. Dezintegrarea spirituala, din nefericire, nu se vede, in timp ce dezintegrarea teritoriala se vede cand se intampla. S-a facut la noi multa demagogie in ultimii ani pe riscul dezmembrarii Romaniei, in timp ce dezintegrarea noastra spirituala a continuat si continua din nefericire zilnic...Exista in momentul de fata o mitologie a economicului in Romania. La nivelul clasei politice, nu se discuta decat despre economie, nu se discuta, fie la guvern, fie in Parlament, decat de spectrul mizeriei. E important sa se discute despre asta, dar ganditi-va si la mizeria intelectuala, la mizeria morala, la mizeria spirituala, care pot distruge, in ultima instanta, celula acestui popor, si ne-am asuma astfel, dupa parerea mea, riscul foarte grav de a ne deznationaliza, de fapt, in timp ce se practica atata demagogie nationalista".
Relevand semnificatia deosebita a culturii pentru identitatea unui popor, acelasi autor afirma ca "apararea culturii e la fel de importanta ca apararea teritoriului national". Sistemele politice si economice evolueaza spre integrare, iar fenomenele de interferenta si imprumut cultural se multiplica si ele. Cultura nu poate fi sustrasa acestui flux al schimburilor de valori, dar, in numele acestui imperativ, adeseori s-au instrumentat strategii de dezintegrare culturala, pentru a priva societatile de un factor fundamental al integrarii lor sociale.
Cultura parcurge un fenomen de schimbare a tablei de valori, de transformare a mentalitatilor sociale si a conduitelor practice. Dar, nu poate fi neglijat fenomenul alarmant al extinderii culturii de consum si al deplasarii preferintelor culturale spre produsele de slaba calitate, inscrise in registrul divertimentului industrializat, oferit acum efectiv pe scara de masa, odata cu diversificarea televiziunilor comerciale, interesate doar de audienta si care au ajuns sa "dopeze" consumatorii de media cu un "meniu" standard, alcatuit din "telenovele", filme din seria "neagra" a violentei etc.
Iata un punct de vedere exprimat de criticul Nicolae Manolescu asupra acestui fenomen de criza, considerata “cea mai grava boala a tranzitiei”:
“O data cu disparitia Festivalului "Cantarea Romaniei", dupa caderea ceausismului, ne-am facut iluzia ca prostul gust nu va mai fi incurajat de oficialitate si nici nu va mai avea caracter de masa. Ne-am inselat. Dupa 1989, libertatea s-a transformat repede in haos. Valoarea fiind peste tot inlocuita de succes, nu mai exista nici o demarcatie intre cultura populara, de consum, si aceea adevarata, de elita. O subcultura fara frontiere - iata ce ne ofera perioada de tranzitie.
Diferenta dintre cultura si subcultura o face spiritul critic. Dar spiritul critic presupune o idee de autoritate si de ierarhie. Paradoxal, in comunism, cel putin de la o vreme incoace, a existat spirit critic. Are mai putina importanta faptul ca el se nastea din opozitie, din reactie la un sistem de valori. De la venirea lui Ceausescu la putere si pina la inlaturarea lui, un sfert de veac mai tirziu, oficialitatea a incercat zadarnic sa distruga opozitia aceasta critica si sa-si impuna propria ierarhie. Cel mult, putem spune ca in tot acest timp s-au confruntat doua ierarhii complet diferite, desi nu era nimeni care sa nu stie care este aceea valida si care este aceea falsa.
Spiritul critic este victima principala a schimbarii de regim. Nici un alt concept sau notiune, nici o alta categorie sociala sau morala n-a suferit, intr-o atit de mare masura, de pe urma revolutiei din 1989. Societatea de tranzitie este o societate lipsita de spirit critic. La fel si cultura.
Rezultatele se vad cu ochiul liber. O mizga subculturala acopera literatura, muzica (usoara), artele, arhitectura, spectacolul de teatru, filmul. Mass-media si presa cotidiana n-au nici cea mai vaga idee de ce inseamna cultura adevarata. Festivaluri ca acela recent de la Mamaia (amestec de muzica imbecila si de afaceri necurate) umplu salile si stadioanele de un public tinar de care nu se ocupa nimeni, nici macar scoala, la vremea ei. Ceea ce se intimpla este un holocaust cultural, o crima impotriva umanitatii. Moralmente, organizatorii sau oficialii n-au nici o scuza pentru ce fac. Am dat un exemplu. Ele sint nenumarate. Emisiunile culturale au disparut practic de pe fata ecranelor de televiziune. Videoclipurile muzicale sint neprofesioniste si vulgare. Telenovelele "educa" generatia virstnica la fel ca muzica usoara generatia tinara. Johnny Raducanu se arata oripilat, la o emisiune T.V., de B.U.G.- Mafia (ce nume!) sau de nu mai stiu ce formatie ejusdem farinae. Pe drept cuvint, el spunea ca asta nu e muzica. Multi il ironizau pe regretatul Iosif Sava cind refuza tot ce nu e clasic in muzica. Ce bine ar fi fost daca era ascultat! De cite ori vine vorba de cultura, aflam ca nu sint bani. Dar pentru infloritoarele reviste pornografice (nu le-am numarat, sint citeva zeci, probabil) se gasesc. Nu se gasesc pentru publicatiile stiittifice ale Academiei, pentru reviste literare, pentru reviste de sah. O data pe saptamina, pe toate canalele T.V., ore intregi sint analizate meciurile de fotbal ale etapei. Foarte bine! Dar de ce nu s-ar acorda citeva minute in care sa fie analizate carti, tablouri, spectacole, concerte? In cotidiane, pagina culturala e rarissima si de obicei prost facuta. Redactorii nu sint in stare sa deosebeasca un poet de un cantautor (!), deseori nu cunosc numele scriitorilor sau confunda opere pe care ar fi trebuit sa le invete in liceu. Ce-ar mai fi de zis, cind un cotidian l-a felicitat de curind pe Cezar Baltag la implinirea virstei de 60 de ani? Cum de n-a aflat autorul notei, cum de n-a aflat redactia intreaga a gazetei, ca poetul Cezar Baltag nu se mai afla, vai, printre noi?
Multa lume e speriata, in acest debut de toamna, de epidemii ca acelea de meningita sau de conjunctivita, de inflatie, de violenta sau de coruptie. Nu neg ca toate acestea sint boli ale societatii de tranzitie. Dar o boala pe termen lung, mult mai grava, este disparitia spiritului critic. O epidemie si o boala endemica deopotriva. Cu urmari comparabile in timp cu ale radiatiilor. O conjunctivita se vindeca. Se va gasi leac si pentru inflatie. Absenta spiritului critic insa poate afecta irevocabil sanatatea culturala a unei natiuni. Si, de ea raspundem in eternitate”.