Artele poetice, din categoria cărora face parte şi Testament, sunt interpretate de regulă drept simple transpuneri versificate ale unor concepte estetice şi, în consecinţă, analizate ca atare. Ori, dacă realmente în foarte multe cazuri lucrurile stau astfel, poezia lui Arghezi este înainte de toate poezie şi atenţia noastră trebuie concentrată prin urmare asupra zăcămintelor ei de ordin artistic. Publicată în fruntea primului volum de versuri al autorului, Cuvinte potrivite, Testament se prezintă într-adevăr ca o expresie a unui program de creaţie. Virtuţile ei izvorăsc de aceea atât din originalitatea concepţiei, cât şi din originalitatea artei literare argheziene, de unde nu rezultă însă posibilitatea de a le analiza separat, întrucât unitatea lor este indestructibilă. Asimilarea viziunii în expresie se realizează într-un chip atât de desăvârşit, încât poezia nu poate fi rezumată, ci doar sistematizată după structura motivului liric, reprezentat de încercarea de a defini particularităţile unei creaţii artistice insolite.

Testament se organizează succesiv în trei componente fundamentale a căror ordine e absolut coerentă din punct de vedere logic: 1) mesajul testamentar al poetului către urmaşul său ereditar cu sublinierea izvoarelor şi demnităţii bunului spiritual încredinţat; 2) dezvăluirea procesului genetic al creaţiei şi a ipostazelor lui contradictorii şi, în sfârşit, 3) împletirea detaliilor genetice (în prelungirea momentului anterior) cu sugestia metaforică şi simbolică a finalităţii ultime a artei.

Să le urmărim pe rând. Prima parte a monologului testamentar, care conţine mesajul către fiu, cuprinde primele douăsprezece versuri. Singurul bun al poetului este gloria lui, interpretată aici mai ales ca notorietate: "un nume adunat pe-o carte"; deci cunoscut şi răspândit prin circulaţie publică.
Cartea înseamnă însă în acest caz mai mult decât un simplu volum oarecare; ea devine un simbol al înălţării, o "treaptă" spre un ideal de progres. Născut dintr-o condiţie socială inferioară, fiul o poate depăşi prin cartea părintelui său. în vreme ce "străbunii" au locuit pe "brânci" "prin răpi şi gropi adânci", urmaşul lor le poate urca acum cu mai multă uşurinţă prin ascendentul tinereţii şi al cărţii care-i serveşte de treaptă prin aspiraţia lui spre lumină Dificultăţilor pe care le-au avut de înfruntat străbunii, de unde şi răzvrătirea serii în care umbra amintirii lor se pierde, li se substituie de data aceasta o dublă superioritate: tinereţea şi, mai ales, cartea. Dar această carte mai are o semnificaţie, şi încă una nobilă, motiv pentru care nu trebuie redusă la o simplă treaptă, adică la un instrument ce poate fi uitat şi îndepărtat după întrebuinţare. Ea reprezintă şi un blazon de genealogie socială, fiind

hrisovul nostru cel dintâi, Al robilor cu saricile, pline De osemintele vărsate-n mine,

oseminte în care putem distinge metafora zestrei de durere şi de revoltă surdă ce s-a transmis poetului din generaţie în generaţie Drept pentru care el îşi îndeamnă fiul cu hotărâre:

Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.

Mesajul testamentar al poetului presupune aşadar orgoliul unei origini umile, convertite într-o nobleţe aparte, aceea a apartenenţei de neam şi de clasă, al căror exponent se simte autorul. Sentimentul comuniunii ancestrale cu mulţimea de bătrâni care s-au stins în timp trudind în anonimat, dar nu înainte de a-şi depune osemintele în sufletul urmaşului, explică aici o dată mai mult demnitatea cu totul specială pe care Arghezi o împrumută hrisovului său care, în virtutea apartenenţei la un destin istoric supraindividual, devine "al nostru" şi este în ordinea timpului "cel dintâi", înmugurire târzie, deci amară, a unei năzuinţe îndelungate şi trudnice. Opera constituie astfel în viziunea poetului un instrument socialmente util. clar şi un titlu de nobleţe istorică.

La temelia închegării ei stă adunată munca dusă şi chinuită a înaintaşilor- iată sugestia cu care debutează al doilea moment al discursului liric:

Ca să schimbăm, acum, întâia oară, Sapa-n condei şi brazda-n călimară, Bătrâni i-au adunai printre plăvani. Sudoarea muncii sutelor de ani.

Noi elemente se adaugă aici pentru a preciza statutul social jal străbunilor cu insistenţă evocaţi. Aceştia sunt oameni ai sapei, ai brazdei şi ai muncii cu plugul ("printre plăvani"), oameni ai [vechimii (ai "sutelor de ani"), truditori ai mai multor generaţii.
Trecând de Ia mutaţia provocată de ridicarea la cultură, mutuaţie comună atât poetului cât şi fiului său, de vreme ce e exprimată printr-un plural verbal ("Ca să schimbăm, acum, întâia oară/ Sapa-n condei şi brazda-n călimară") la aceea, superioară, a artei, Arghezi intră acum în detaliile procesului propriu de creaţie estetică. Iată sugestia caracterului oral şi popular al limbii poetice:

Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite

si adăugând apoi:

Şi leagăne urmaşilor stăpâni.

dar şi printr-o mutaţie mai adâncă, anume aceea a substanţei generatoare. Mutaţia rămâne însă - cum se va vedea - incompletă:

Veninul strâns l-am preschimbat în miere, Lăsând întreagă dulcea lui putere. Am luat ocara, şi torcând uşure Am pus-o când să-mbie când să-njure.

Revolta şi amarul nu s-au metamorfozat aşadar integral prin puterea trasfiguratoare a artei, dar prezenţa lor a devenit mai subtilă. Se poate presupune în această mărturisire un fenomen profund de maceraţie interioară, care semnifică înălţarea evenimentului cotidian şi mai în genere a experienţei vitale la rangul de existenţă artistică, purificată deci de elementele prac-ticităţii imediate. Şi acest sens, prefigurat aici, va fi reluat mai încolo.
Translaţia între cele două planuri, cel real şi cel imaginar, continuă şi în ultima secvenţă din partea mediană a structurii motivului liric:

Am luat cehuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.

Ne aflăm fără îndoială în faţa unor versuri mult mai bogate în implicaţii simbolice decât numărul zgârcit de cuvinte din care sunt alcătuite. Configuraţiei lor strict materiale va trebui să-i suprapunem deci configuraţia ideală pe care o conţine ca virtualitate, aptă de a fi descifrată printr-o ipoteză hermeneutică sprijinită pe semnificări plauzibile.

Se observă mai întâi trecerea de la planul perisabilităţii ("cenuşa morţilor din vatră") la acela al perenităţii ("Dumnezeu de piatră") care constituie totodată şi o sacralizare prin mit a materiei inerte, dar purtătoare de simboluri ancestrale. Această împlinire divină parc a fi limita dintre cele două lumi, amintind urmaşului în permanenţă datoriile ce decurg din condiţia desccndenţei sale. Superlativul neobişnuit din sintagma "piscul datoriei talc" indică de bună seamă importanţa extremă ce se conferă ideii de responsabilitate. Moştenirea pare să impună mai mult datorii, decât drepturi.
Ultima parte constitutivă a structurii lirice alternează elemente mai vechi ale dezvăluirii unora din cheile creaţiei argheziene cu explicaţia finalităţii ci. Iată-le pe cele dintâi:

Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară

ceea ce vrea să sugereze destul de clar imensul efort de condensare a unei energii debordante,

Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi

variantă a ideii mai vechi indicând transfigurarea prin artă a materialităţii vulgare, şi, în sfârşit:

Slova de foc şi slova făurită
Impărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte

unde ni se oferă o formulă plastică a caracteristicei esenţiale a poeticii argheziene care consistă pentru cei mai mulţi dintre comentatori în îngemănarea totdeauna echilibrată între autenticitatea unei viguroase inspiraţii şi forţa de prelucrare a unei tehnici artistice de o originalitate desăvârşită.
Şi iată acum sugestiile, unele dintre ele suficient de obscure, ale finalităţii creaţiei, pusă de Arghezi într-o semnificativă relaţie cu întreaga condiţionare istorică şi socială, evocată până aici şi care exclude deocamdată orice altă sursă de natură metafizică, poezia fiind numai o expresie a fiinţei şi fiinţa o expresie a originii şi a istoriei sale.
E de pomenit mai întâi curioasa reacţie a "stăpânului" la ascultarea cântecului de vioară:

.. .ascultând-o a jucat
Stăpânul ca un ţap înjunghiat.
Dar cântecul nu e de fapt, după cum versurile o arată fără echivoc, decât expresia cea mai directă a "durerii surde şi amare" şi de aici cu siguranţă mişcarea convulsivă cu care e întâmpinată Dar de ce mişcarea e una de joc? A face caz aici de cuvântul ca atare ar fi oţios. Jocul e singurul element de figuraţie în împrejurarea de faţă înzestrat cu virtutea de a sugera dinamismul spasmodic al reacţiei participative sau poate chiar al unei remuşcări.
Câteva versuri mai jos pot alcătui premisele unei veritabile dileme interpretative întrucât

Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte Şi izbăveşte-ncet pedepsitor Odrasla vie-a crimei tuturor.

Interpreţii mai vechi ai poeziei (Călinescu, Cioculescu) au văzut aici subînţelesul unei anume gratuităţi, dar trebuie să apăsam mai mult asupra asocierii.bizare dintre izbăvire şi pedeapsă, care poate fi comentată şi ca o fină subliniere a paradoxului artei - ficţiune a spiritului, dar în acelaşi timp o modalitate de inserţie a omului în realitate. Arta nu acuză pe nimeni, pare a zice poetul, dar ne acuză pe toţi, ea îl izbăveşte pe fiecare, dar ne pedepseşte pe toţi. Se insinuează foarte probabil aici ideea universalităţii artei, însuşire care o face nesemnificativă pentru individul empiric, dar revelatorie pentru umanitate. "Odrasla vie-a crimei" este amintirea neştearsă a nedreptăţii săvârşite, dar ea se extinde nedeterminat dincolo de responsabilitatea individuală. Crima e a tuturor şi de aceea pedepsirea ei la nivelul unei categorii sociale îl izbăveşte pe cititorul "stăpân", judecat ca persoană empirică, prin însuşi faptul de a se fi supus pedepsei generale acceptând odată cu poezia şi mustrarea pe care o ascunde, acel "bici răbdat" care "se-ntoarce în cuvinte".
"Izbăvirea pedepsitoare" a "crimei tuturor" prin artă

E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din pădure

altfel zis, e puterea şi superioritatea poetului care exprimă prin însăşi izbândirca lui mesajul secular al unei colectivităţi umane, mesaj adânc de suferinţă şi nedreptate istorică:

...dând în vârf ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Dacă ne-am mai îndoi că finalitatea creaţiei are pentru Arghezi o implicaţie categoric activă, lucrând "încet pedepsitor" în direcţia unei absolviri, dar nu mai înaintea penitenţei integrale, versurile care urmează ne edifică definitiv, reînnoind motivul printr-o variaţiune exclusiv imagistică:

Intinsă leneşă pe canapea
Domniţa suferă în cartea mea.

Versurile, considerate destul de criptice, ni se par în contextul interpretării de până acum absolut convergente. Lectura pedepseşte aşadar prin suferinţă, plată tardivă dar necruţătoare a crimei săvârşite. Nu este vorba deci de o iertare creştinească şi de excluderea oricărei răzbunări, ci de alegerea unei proceduri mai complicate şi a cărei eficienţă, deşi inaparentă, nu lipseşte.

Şi ultimele versuri ale poeziei trebuie să primească o inerpretare oarecum diferită de cea tradiţională:

Robul a scris-o, Domnul o citeşte
Fără a cunoaşte că-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.

Lectura nu dezvăluie adevăratul izvor al forţei artistice care nu e altul decât zestrea ereditară şi istorică a poetului, ecou peste timp al unei tragedii sociale sublimate în forma universalităţii umane şi ridicate astfel la treapta csenţialităţii ei. Asemenea veninului ce se preschimbă în miere, mânia străbunilor nedreptăţiţi alimentează vigoarea lirismului prin impulsiuni din adânc, deturnate în expresia artei de la funcţia practică la cea estetică. "Biciul răbdat şi-ntors în cuvinte" "Izbăveşte-ncet pedepsitor", dar tot atât de adevărat este că el şi pedepseşte, izbăvind astfel pe vinovaţi, adică pe stăpânii care se revelează acum limpede ca reprezentanţi ai celeilalte lumi, ai lumii care a săvârşit nedreptatea.
Reamintindu-ne apoi ideea de plăcere estetică din sintagma "leagăne urmaşilor stăpâni", va trebui să completăm astfel sugestia finalităţii artei cu una din componentele ei cele mai importante, care nu anulează substanţa revoltei seculare, dar fără îndoială o transfigurează în modul pe care l-am analizat mai sus.

Intreaga "ideologie lirică" a Testamentului arghezian ne conduce în felul acesta la recunoaşterea viziunii ţărăneşti despre lume. După experienţele unei tinereţi agitate de întrebări şi de solicitări deconcertante, autorul Cuvintelor potrivite dă semne numeroase a-şi fi regăsit un anumit echilibru prin reîntoarcerea la brazda strămoşilor săi. Din instrumentalismul experimentat trecător şi din virtuozitatea Agatelor negre, Arghezi a ieşit sufleteşte prin contactul niciodată rupt cu mentalitatea ţăranului român. Complexitatea în adevăr modernă şi rafinamentul expresiei poetice nu izbutesc niciodată în opera lui să adumbrească această legătură anteică pe care Testament o destăinuie în chip programatic şi cu o consecvenţă de ton neîntâlnită până atunci, dar de multe ori după aceea. Aceste versuri cioplite cu dalta în stânca rezistentă a unei materii verbale copleşitoare prin sugestia ei plastică realizează prima oară cu o desăvârşită coerenţă viziunea lirică a celui mai mare poet al ţărănimii noastre, trăitor o viaţă întreagă la oraş, dar aspirând mereu spre universul moral al spaţiului etnic oltenesc, întrucât ipostazele Iui sufleteşti nu se puteau mai bine regăsi altundeva. A crede că Arghezi e un spirit citadin pentru că existenţa lui e legată în întregime de lumea orăşenească înseamnă a eluda elementul fundamental al mentalităţii. Şi chiar dacă opera în totalitate îngăduie şi alte interpretări în cazuri speciale ca acela al Florilor de mucigai, structura dominantă a viziunii poetice, rămâne mereu aceeaşi.

Pornind de la ea, se manifestă şi atitudinea constantă a poetului de reabilitare a zonelor umile şi dispreţuite ale realităţii, fie ele fiinţe, lucruri sau cuvinte. Dincolo de afirmarea originii sale sociale pe care Arghezi o subliniază cu neascunsă semeţie, nu e deloc greu de distins în Testament acţiunea de reconsiderare a cuvintelor şi elementelor "nepoetice" ale existenţei: "bube, mucegaiuri şi noroi", în care vechea exegeză a văzut în unanimitate adaptarea românească a esteticii baudelaire-ienc a urâtului, fără a încerca să înţeleagă, prin aprofundarea şi corelarea faptului în structura mentalităţii argheziene, cauzalitatea lui mai organică şi mai substanţială.

Poetul Testamentului e un spirit justiţiar, un răzbunător al nedreptăţilor stratificate dar niciodată uitate, însă un răzbunător cu metode disimulate în formele subtile ale ficţiunii artistice. Simbolurile cele mai proprii creaţiei argheziene reprezintă, mai mult decât expresia unei drame lăuntrice individuale, tiparele de viziune ale unei spiritualităţi colective tradiţionale, spiritualitatea ţărănimii române rezistând tendinţelor tot mai insistente şi mai puternice ale procesului de asimilare al structurilor civilizaţiei tehnice modeme. împrejurarea conferă operei Iui Tudor Arghezi, dincolo de valoarea estetică, dar nu fără concursul ei, o demnitate distinctă şi de mare preţ în ierarhia culturii româneşti modeme. Testament e una dintre mărturiile acestei demnităţi.