Prozator şi dramaturg, Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlişiua, judeţul Bistriţa-Năsăud. Din 1895 este elev al Gimnaziului Grăniceresc din Năsăud, pe care îl întrerupe în 1897 pentru a se înscrie la Şcoala Civilă de băieţi din Bistriţa. în perioada 1900 - 1903 urmează Şcoala Reală superioară de honvezi din Şopron, în Nord-Vestul Ungariei, iar între 1903 - 1906, Academia Militară "Ludoviceum" din Budapesta. Obţine gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul 2 honvezi regali din Gyula, pe Tisa. Demisionează în 1908 din cauza unor încurcături băneşti.

Abandonează cariera militară şi în intervalul 1908 - 1909 este numit ajutor de notar în comuna Măgura Ilvei şi apoi la Nimigea.

Debutează în 1908 cu schiţa Codrea în revista "Luceafărul".

Până în
1909, în paginile revistei i se publică alte două nuvele, Ofilire şi Răfuiala. Având sprijinul unor scriitori români din Bucureşti, mai ales Mihail Dragomirescu, trece graniţa austro-ungară şi se stabileşte în capitală; aici intră în cercul revistei "Convorbiri critice", devine redactor la ziarul "Ordinea", secretar de redacţie la "Falanga literară şi artistică" şi la "Convorbiri critice". Ca urmare a cererii de extrădare formulate de guvernul ungar (15 februarie 1910), este anchetat, închis la Văcăreşti şi extrădat în iunie
. întemniţat la Gyula în iunie, este eliberat în august, acelaşi an, întorcându-se în Bucureşti. Nuvelele Proştii şi Golanii apar în "Convorbiri critice" (în februarie şi august). Editează, împreună
; cu Mihail Sorbul, revista "Scena" (până în 1911). Deţine funcţia de secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova (1911 - 1912), sub directoratul lui Emil Gârleanu. Debutează editorial în 1912 cu volumul de nuvele şi schiţe Frământări. Activitate publicistică la "Rampa", "Ziua", "Universul literar", "Viaţa Românească" etc. Reporter la "Adevărul" în perioada războiului balcanic (1912 - 1914). în 1916 îi apare al doilea volum de schiţe şi nuvele, Golanii. După intrarea României în Primul Război Mondial cere să fie încorporat ca voluntar în armata română, dar este respins. Arestat pentru "nesupunere la mobilizare" de poliţia de ocupaţie austro-ungară, evadează refugiindu-se Ia Iaşi (mai 1918). Revine la Bucureşti după încheierea armistiţiului (noiembrie 1918) şi frecventează cenaclul "Sburătorul" al lui E. Lovinescu. Experienţa războiului va sta la baza "romanului-jumal" Calvarul (1919), a nuvelelor Iţic Ştrul, dezertor (1920) şi Catastrofa (1922) şi a romanului Pădurea spânzuraţilor (1922).

Apariţia romanului Ion (1920) semnifică nu doar consacrarea autorului, ci şi "o adevărată piatră de hotar, dacă nu chiar o revoluţie în dezvoltarea prozei noastre" (Scriitori români, coord. Mircea Zaciu, Marian Pap ahagi, Aurel Sasu, 1978). Premiul "Năsturel Herescu" al Academiei Române este expresia oficială a recunoaşterii talentului său. Celelalte romane demonstrează vigoarea epică a scriitorului, dar şi tentaţia unor noi experienţe tematice şi formale: Adam şi Eva (1925), Ciuleandra (1927), Crăişorul (1929), Răscoala (1932), Jar (1934), Gorila (193 8), Amândoi (1940).

Opera dramatică, aflată sub influenţa modelului caragialian, nu are originalitatea prozei: Cadrilul (1919), Plicul (1923), Apostolii (1926). Foarte intensă activitate publicistică: în 1924 fondează revista "Mişcarea literară" (noiembrie 1924 - octombrie 1925), apoi, în 1932, revista "România literară" (care apare până în 1934). Preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1925); director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1928); membru al Academiei Române (1939), cu discursul de recepţie Lauda ţăranului român (29 mai 1940).

Se stinge din viaţă la 1 septembrie 1944, în comuna Valea Mare (Argeş).

Expresie a activităţii sale publicistice este volumul Amalgam, publicat cu un an înaintea morţii. Postum, apare ediţia Opere, l-XVII, ediţie îngrijită de Nicolae Gheran (primele trei volume în colaborare cu Nicolae Liu).