"Atât de fragedă"
M. Eminescu"
Este o poezie erotică care relevă modul în care elementele naturii esenţializate au servit poetului în crearea unei poezii de dragoste care are rolul de a sacraliza iubirea şi iubita.
Discursul liric este o declaraţie de iubire adresată iubitei piedute; ultimul vers alcătuit din interogaţii, exprimă ambiguitatea eului poetic: "Unde te duci ? Când o să vii ?"
Cele două enunţuri o proiectează într-un topos sacru şi într-un timp etern; spre această interpretare trimite imagistica anterioară: "iubita este analogă Sfintei Maria":
"Ş-o să-mi rămâi ca o icoană
A pururi verginei Marii" ; dubla comparaţie, neologismul pare să proiecteze iubita într-un spaţiu al credinţei creştine care se asociază goticului (catolicismului).
Această imagine finală este pregătită de imaginile anterioare care sugerează fragilitatea, puritatea, imaterialitatea iubitei.
Primul catren construit pe o dublă comparaţie sugerează puritatea, prin imaginea vizuală: "Cu floarea albă de cireş", dar şi imaterialitatea ; "Şi ca un înger dintre oameni", îngerul fiind mesagerul între Pământ şi Cer. (V. Andrei Pleşu "Despre îngeri".
Iubita este percepută senzorial, prin imagini tactile şi auditive, pentru că ea ţine de vis - închipuire:;
"Abia atingi covorul moale,
Mătasea sună sub picior".
Imaterialitatea este sugerată de comparaţia cu visul - imaginea următoare o proiectează prin comparaţie şi imagine statică, în spaţiul morţii: "Răsai ca marmura în lac" ceea ce susţine afirmaţia potrivit căreia eul liric retrăieşte***** în imaginar.
Astfel se explică invocarea visului:
"O ceas ferice de iubire"; la nivelul visului se produce mitizarea: "Mireasă blândă din poveşti".
Epitetul "dulce", specific eminescian relevă o trăsătură morală. Înălţând-o pe scara virtuţilor pământeşti, eul liric retrăieşte atingerea gurii calde dar şi a braţelor reci; strofa a 5-a este un oximoron: visul face posibilă retrăirea, deşi ea ţine de spaţiul morţii.
Eul liric realizează o răsturnare de trăiri, atribuind femeii iubite, dulcile dorinţi, sau "întunecoasa renunţare".
Imaginea cu oximoron, situează eul liric la graniţa dintre realul lucid şi imaginar.
Strofa a şaptea este un bocet, pentru ieşind din spaţiul imaginar, eul liric realizează pierderea ei veşnică, fără a o coborî pe scara valorilor umane şi celeste:
"Pierdută vecinic pentru mine,/Mireasa sufletului meu".
Eul liric este o conştiinţă tragică, trăieşte durerea întâlnirii dintre vis şi realitate: "Că te-am zărit eului liric a mea vină".
El se identifică cu personajele biblice - profetul care a predicat în deşert, deci ruga lui imaginară nu are cum să o desprindă:
"Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert".
Imaginea vizuală "visul de lumină" este dublată de o imagine sculpturală.
Eminescu este monumental prin forţa trăirii şi prin frumuseţea imaginii create.