Cuvier, celebrul naturalist francez şi creatorul paleontologiei, a reconstituit scheletul multor animale fosile, numai din studiul formelor câtorva oase ori frânturi de oase, găsite întâmplător. Cel mai puternic punct de reazim al lui în aceste cercetări a fost legea corelaţiunii formelor, anume că unui os de o formă anumită îi corespund alte oase, care nu pot avea decât anumite forme. Cunoscând pe unul dintre ele, putem deduce pe celelalte.
Un asemenea principiu nu există în psihologie; adică nu putem ca, din cunoaşterea numai a unei însuşiri sufleteşti, să deducem totdeauna cu exactitate existenţa celorlalte.
Chiar şi sufletul unui om de rând este foarte complex. In fiecare zi aproape, suntem expuşi la surprize, adică la constatări în cari oamenii despre care ne făcuserăm o anumită idee, ne-o schimbă dintr-o dată, prin vreun fapt la care nu ne aşteptat deloc din parte-le.
Cu atât mai mult este greu de cunoscut un om de geniu, al cărui suflet atinge cel mai mare grad de complexitate. Dar să nu credem că acesta este totdeauna absolut cu neputinţă. Sunt cazuri în cari ne pot scăpa anumite amănunte, anumite mici particularităţi sufleteşti ale lui, însă în ceea ce priveşte notele dominante ale complexei sale naturi sufleteşti, pe acestea, întemeiaţi pe date sigure pe cari le-am putut afla, le putem stabili cu hotărâre.
In acest caz se află Eminescu. După ce am analizat rând pe rând însuşirile şi particularităţile lui sufleteşti, este timpul ca, prin sinteză, să reconstituim complexa lui personalitate, privită din punctele de vedere principale.

Mai întâi, în ceea ce priveşte sim#
5;irea. încă din copilărie, dânsul s-a manifestat ca o fiinţă impresionabilă, ca un senzitiv, care vibra la cele mai uşoare atingeri cu realitatea. După cum era firesc, această simţire prea delicată a evoluat, sau, mai bine zis, s-a ascuţit din ce în ce mai mult, a devenit din ce în ce mai anormală. Această particularitate 1-a făcut în primul rând să fie cu mult mai nenorocit decât oamenii normali.
Din ce cauză s-a născut cu ea? La această întrebare nu se poate răspunde categoric. Sunt însă probabilităţi că a moştenit-o de la mama sa. De altfel, după cum am văzut, membrii familiei sale se distingeau mai toţi prin particularităţi care pentru vulg constituiesc ceea ce numim originalitate. Din cauza acestei simţiri sau, mai bine zis, mulţumită acestei simţiri rafinate, pe Eminescu realitatea îl impresiona mai puternic decât pe oamenii normali. Ceea ce simţea dânsul, i se întimpărea adânc în suflet, iar toate aceste vii întipăriri îngrămădite îi serveau ca material poetic pe care, esteti-zându-l, îl turna în măestrita formă a versului.
Tabloul pe care ni-1 descrie în Singurătate este destul de prozaic ca conţinut, orice s-ar zice. Este vorba de interiorul unei camere sărăcăcioase şi murdare. Descris de un altul, ne-ar face chiar scârbă. Cu totul altfel este la Eminescu. De ce aceasta? Fiindcă dânsul ne arată poezia ce se desprinde din mediul în care se afla şi care îl predispunea la visare. Impresiile produse de obiectele înconjurătoare îi deşteptau în suflet o lume de gânduri, cărora dânsul le dădea cadenţată formă a versului.

In odaie prin unghere
S-a ţesut păinjeniş.
Şi prin cărţile in vravuri
Umblă şoarecii furiş.

In această dulce pace
îmi ridic privirea-n pod
Şi ascult cum învelişul
Cărţilor încet mi-l rod.

Ah! de câte ori voit-am
Ca să spânzur lira-n cui,
Şi un capăt poeziei
Şi pustiului să pui.

Dar atuncea, greieri,
şoareci
Cu uşor măruntul mers.
Readuc melancolia-mi.
Iară ea se face vers.

Această simţire ascuţită a lui Eminescu, acest dar al sufletului său de a se armoniza cu realitatea înconjurătoare şi de a ne reda, de a ne oglindi această armonie în mod atât de plastic, sugestiv şi estetic, constituie calitatea de căpetenie a geniului său.

Dacă dânsul ar fi avut numai simţire puternică, atunci ar fi fost pur şi simplu numai un susceptibil, cum de altmintrelea sunt atâţia mediocri. Atunci dânsul s-ar fi ales de la realitate numai cu suferinţele şi atâta tot. Şi noi credem că în acest caz Eminescu ar fi suferit şi mai mult; căci, orice s-ar zice, darul de a crea serveşte drept compensare mare pentru cei cărora viaţa de toate zilele nu le oferă decât amărăciuni. De altfel, înşişi oamenii mari au mărturisit că singurele lor clipe de fericire sunt atunci când creează.

La Eminescu a fost o strânsă legătură între simţire, imaginaţie şi gândire. Din contopirea lor au ieşit creaţiile sale; şi mai este de reţinut că nici una dintre ele n-a covârşit pe celelalte două. Simţirea a fost întrucâtva temperată de cugetare; tot astfel şi imaginaţia. Visul a fost pururea nimicit de realitate; iar din conflictul dintre acestea două a izvorât -cum era şi firesc - suferinţa.
Este ciudat cum însuşirile sufleteşti, cari din punct de vedere al artei sunt socotite drept calităţi, din acela al traiului sunt cele mai mari defecte. Ceea ce constituie aşa-numitul spirit practic se caracterizează tocmai prin însuşirea de a nu te îndepărta prea mult de realitate, pierzându-te în lumea gândurilor şi a viselor. Neîndemânarea lui Eminescu, "stângăcia" lui în viaţa de. toate zilele provenea în mare parte din cauza naturii lui prea visătoare.
Neapărat că acest fel al său de a fi nu atârna de voinţa lui. După cum zice românul, aşa era croit sufletul său. De aceea, când se căznea să fie şi el ca ceilalţi, nu reuşea; iar această nereuşită îl amăra mult, căci vedea cum alţii, mediocri sau şi mai puţin, trag atâtea foloase numai graţie "spiritului practic".
Dacă în calităţile geniului poetic găsim o cumpănire la Eminescu, nu tot astfel este în viaţa lui trupească. Caracteristica ei de căpetenie a fost lipsa de măsură în toate. Neapărat că, după cum am văzut, această infirmitate n-a putut să-i pricinuiască decât rău.
Ca să luăm drept capete de acuzare împotriva lui Eminescu aceste abateri ale lui de la o viaţă ordonată, aceasta ar însemna sau rea credinţă, sau îngustime de judecată.

Omul inteligent este dator să se-ncline în faţa fatalităţii.

La Eminescu s-a observat acest contrast că, pe cât de sus a fost ca om de gândire, pe atât de jos a fost ca om de acţiune.
în lupta socială Eminescu nu s-a relevat ca un element de întâia forţă. Activitatea lui politică se reduce la puţin lucru. Oricât de geniale ar fi fost ideile lui politice, tot n-ar fi făcut nici un efect, fiindcă în politică ideile se impun, nu se adoptă de bunăvoie. Iar energia de a le impune i-a lipsit lui Eminescu. Ne amintim de Napoleon. Ce a fost el decât membrul unei familii sărace de corsicani? Şi cu toate acestea...
Ceea ce numim forţa combativă i-a lipsit lui Eminescu.
Om ideal este acela în care sunt întrunite: forţa intelectuală, forţa morală şi forţa combativă. Pe cea dintâi, Eminescu o avea cu prisosinţă. Pe cea de-a doua, pentru ca să i-o recunoşti sau nu, atârnă de punctul de vedere din care îl judeci. Pentru omul de rând, Eminescu era lipsit de ea, fiindcă ducea viaţă necumpătată: nu se culca devreme, întârzia prea mult în oraş, şedea prea mult prin berării şi cafenele, abuza de alcooluri etc.
însă pentru omul superior, care judecă valoarea morală a cuiva după constatarea dacă el are ori nu simţ moral sau, în termeni obişnuiţi, dacă este om de caracter, - Eminescu i se înfăţişează ca om al cărui prestigiu moral este mare. Cu conştiinţa lui n-a făcut nicodată tranzacţii. Şi în mare parte de aici au decurs neizbânzile lui în lupta socială.
"Principiul" amoralului desăvârşit este următorul: "sa primeşti o situaţie aşa cum e; să tragi din ea maximum de profit posibil, indiferent de mijoacele pe cari le întrebuinţezi". - Şi, la drept vorbind, nu este aceasta cea mai priincioasă atitudine pentru obţinerea succesului ieftin?
Nefiind părtaşul acestui "principiu", Eminescu avu multe de îndurat. Cariera de scriitor politic, dânsul a socotit-o ca un apostolat pentru propagarea şi realizarea unui ideal. Şi chiar dacă idealul său era greşit, aceasta nu întunecă deloc valoarea morală a purtării sale.

întrebând pe un ziarist pentru ce nu-şi iscăleşte articolele, dânsul mi-a răspuns: fiindcă nu admit părerile pe care le susţin. Orice comentariu e de prisos.
Dar am cunoscut un tip şi mai dezgustător. Dânsul şi-a întrebuinţat - şi-şi întrebuinţează - activitatea lui de scriitor, ca mijloc de căpătuială şi de răzbunare. El nu are în vedere nicidecum ceea ce este drept şi nedrept, bun sau rău; tot ceea ce-1 interesează este dacă îi aduce folos ori pagubă. Ca să comparăm numai pe Eminescu cu un asemenea tip, ar fi o necuviinţă faţă de memoria marelui nostru poet. Dar aceasta poate servi ca răspuns acelora cari şi-au permis să-1 critice pentru necumpătarea sa în prozaica viaţă socială.

Apariţia lui Eminescu pe orizontul intelectual al vieţii noastre n-a făcut impresie mare. întâiul care a devinat în el un poet mare al viitorului a fost d[omnul] Titu Maiorescu.
La început, Eminescu a fost apreciat în cercul "Junimii", unde erau mulţi aristocraţi intelectuali. Si după cum era obiceiul - obicei regretabil, care mai există şi astăzi -, toţi adversarii acestui cerc tăgăduiau valoarea lui Eminescu. Chiar marele Hasdeu îl punea atunci, în focul luptei, pe aceeaşi treaptă cu scriitori mediocri. în fine, admiratorii lui Eminescu erau destul de puţini. Acest fapt are două cauze: întâi, calitatea geniului marelui nostru poet; al doilea, starea culturală înapoiată a publicului mare.
Eminescu nefiind numai un poet descriptiv, el nu putea fi gustat de oricine. Pentru a-1 pricepe şi, deci, a-1 gusta, trebuie ca să ai oarecare cultură filosofică sau, în orice caz, mintea ta să fie mai presus de mediocritate. - Cu toate că Shakespeare vorbeşte numai în imagini, operele lui nu plac mult oamenilor de rând. Sunt câteva veacuri de când a creat pe Hamlet, totuşi nici până acum el nu a devenit destul de accesibil marelui public. Comoara lui de idei nu poaate fi preţuită de toată lumea.

Afară de această profunditate a celor mai multe dintre poeziile lui Eminescu, ceea ce îl mai făcea sâ nu fie îndestul de plăcut mulţimii a fost - şi este - delicateţea sentimentelor sale. El este prea subtil, pentru ca să placă oricui. Pentru ca simţirea, ca durerea ta să fie împărtăşită de cât mai mulţi, atârnă şi de mijloacele tale de a o exprima. Un vals, o mazurcă de Chopin lasă nepăsători pe foarte mulţi cari, când aud Sârba popilor cântată chiar de flaşnetă, încep să tresalte.

Astfel ne explicăm de ce Eminescu este şi rămâne un poet al intelectualilor şi numai al intelectualilor. Şi dacă numărul admiratorilor lui sinceri - adică nu din snobism -nici acum nu este destul de mare, era firesc ca, acum treizeci-patruzeci de ani să fi fost cu mult mai mic.
In timpul când a început să se manifeste, Alecsandri era în culmea gloriei. Lumina talentului său întuneca pe toate celelalte.
împrejurări de acest fel sunt cele mai nefavorabile pentru cei care debutează în viaţa literară, oricât de valoroşi ar fi; căci le este foarte greu să atragă asupră-le admiraţia publicului, care este fixată şi captivată de cel care a reuşit să pătrundă şi să se impună. Cu toate acestea, Eminescu s-a impus şi - pe cât se pare - a început să întunece întrucâtva reputaţia "veselului Alecsandri", cum îl numeşte dânsul în Epigonii.
Se constată la noi în ţară regretabilul fapt, că foarte repede se formează şi se pierd reputaţiile literare. Este firesc să fie astfel, deoarece ele sunt artificiale, ca să nu zicem, de contrabandă. Este destul să te afiliezi unei coterii, pentru ca membrii ei să înceapă a bate în juru-ţi toba mare a reclamei, ori să sune Din trâmbiţe de aur, pentru ca să adune pe mulţimea de gură-cască în jurul marelui literat, apărut ca un colosal luceafăr pe orizontul vieţii literare române. La început reuşeşti să înşeli pe naivi, pe oamenii prea simpli, cari nu sunt în stare să-şi facă o convingere prin ei înşişi. însă pe aristocraţii gâ ndirii, pe acei cari consfinţesc reputaţiile, nu-i vei putea amăgi. La început, dânşii vor căuta să afle calitatea mărfii şi, văzând că miroase a reclamă, vor întoarce capul cu dezgust şi vor trece înainte. Zgomotul încetează, iar "geniul" se cufundă în bezna din care a căutat să iasă cu atâta foc bengal şi zgomot de trâmbiţe şi surle.

Bineînţeles că nu acesta este cazul lui Eminescu. Dânsul era de o rară modestie. Era prea filosof, pentru ca să fie altfel. Când eşti pe deplin convins de zădărnicia tuturor, când ştii "că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte", - e greu să nu socoteşti ca ceva trecător, chiar şi pe cele mai geniale creaţiuni ale minţii omeneşti. Lipsit cu totul de vanitate, necăutând să forţeze succesul şi cu atât mai puţin să bată monedă din creaţiunile geniului său, dânsul parcă se simţea chiar jenat de atenţia prea mare, pe care unii dintre cei cari îl preţuiau i-o arătau.
"Când venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi câştigase de mult inima tuturor, şi ne aducea ultima poezie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutând mereu o formă mai perfectă, o cetea parcă ar fi fost o lucrare streină de el. Niciodată nu s-ar fi gândit măcar să o publice; publicarea îi era indiferentă, unul sau altul din noi tebuia să-i ia manuscrisul din mână şi să-1 dea la Convorbiri Literare"^.
în formarea reputaţiei literare a lui Eminescu n-a intrat nimic artificial. Atunci cum se face că ea a egalat la un moment dat pe aceea a lui Alecsandri, iar în urmă a depăşit-o chiar? - Din compararea lor va rezulta explicarea acestui interesant fenomen.

Ceea ce caracterizează poeziile lui Alecsandri este coloritul, drăgălăşenia, veselia şi uneori - cum este în poeziile eroice - chiar entuziasmul. Poeziile lui au farmec,însă el durează numai când le citim; căci impresiile ce ne produc nu sunt dintre acelea care să ne zdruncine până în adâncul sufletului. Pastelurile lui se pot asemăna cu peisajele lui Grigorescu şi, întocmai ca ele, ne plac când le vedem descrise; însă în urmă, după ce ne-am îndepărtat, gândul nostru zboară în altă parte.
Iar poeziile eroice, menite să ne impresioneze mai adânc, nu pot produce acest efect decât în anumite împrejurări. în timp de pace şi când curentul contra războaielor creşte fără încetare, eroismul a început să-şi schimbe înţelesul Aceasta face ca poeziile eroice ale bardului de la Mirceşti, deşi foarte entuziaste, să nu mai fie de actualitate.

Afară de aceasta, omul este astfel făcut, încât în literatură îl atrage mai mult durerea decât veselia. Tragedia este mai mult gustată decât comedia. Este adevărat că la aceasta din urmă râdem; însă, odată căzută cortina, subiectul ei nu ne mai preoccupă deloc sau aproape deloc, pe când emoţiile adânci ce ne cauzează tragedia, mult timp în urmă ne rămân adânc săpate în suflet. în durerile descrise pe scenă omul vede un reflex al propriilor lui dureri; iar reflecţiile ce i se sugerează sunt dintre acelea care pot fi socotite ca adevăruri eterne.
Dacă avem în vedere că acelaşi lucru se poate spune şi despre poezie, atunci ne explicăm uşor de ce Eminescu a început să întunece pe Alecsandri: poeziile lui au tocmai însuşirile care lipseau aceluia.
în descripţiile lui Eminescu este totdeauna sau aproape totdeauna ceva grav. Atitudinea lui în faţa naturii şi a vieţii este mai mult aceea a lui Hamlet. în el nu găsim peisaje vesele, deşi sunt destul de fermecătoare. Şi, afară de aceasta, mintea lui se ridică mai presus de simţuri. Dânsul nu ne descrie numai ceea ce vede, dar ne spune şi ceea ce gândeşte, iar ceea ce gândeşte se referă la veşnicul şi marele problem al existenţei şi la dezolanta constatare a persistenţii şi universalităţii durerilor ei.

Vezi un rege ce-mpănzeşte globii-n planuri pe un veac.
Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac
-Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii.
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii.
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi.
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
De-a viefei lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,
Făr-a şti să spunem cari ar fi mai nenorociti!

Unii au susţinut că pesimismul lui Eminescu are o cauză economică şi anume că el e provenit, în cea mai mare parte, din mizeria materială ce ar fi îndurat şi observat Prin aceasta noi mai mult l-am micşora. Ca şi lord Byron, dansul s-a ridicat mai presus de suferinţele unui "suflet chinuit", ocupându-se de mizeriile vieţii în genere. Şi tocmai prin aceasta este atrăgător; iar din această cauză este periculos, căci sub o formă artistică a evidenţiat neantul tuturor, atrăgând multor tineri atenţia asupra unor adevăruri, la cari mai bine ar fi să nu se gândească.

Ca orice reputaţie literară, tot astfel şi a lui Eminescu a trecut prin mai multe stadii. La început, prin aceea în care mulţi îi contestau valoarea şi puţini erau acei cari i-o înţelegeau şi i-o recunoşteau. Treptat-treptat, numărul celor dintâi a început să scadă, iar al celorlalţi a se urca. în sfârşit, mai acum vreo zece ani, Eminescu a început să fie văzut în adevărata lui lumină. Insă, cum se întâmplă foarte des în împrejurări de acest fel, de atunci încoace reputaţia lui a început să intre în faza exagerării. Mulţi dintre oamenii culţi chiar, au pierdut simţământul proporţiei în admiraţia lor pentru poet, găsind că dânsul n-a fost numai poet mare, dar că a fost mare în toate, - ceea ace este cu totul departe de realitate. Fiecare se întrece în calificative la adresa lui, fără însă a dovedi câtuşi de puţin pe ce le întemeiază.
La aceştia se adaogă marele număr al snobilor care, ca orice snob ce se respectă, repetă papagaliceşte cele auzite de la alţii. Si sunt sigur că, dacă le-ai cere ca să se explice, ar da din colţ în colţ, sau ar spune că aşa zice şi cutare om de valoare.
îmi amintesc de o deziluzie ce am avut acum câţiva ani. Contrar obiceiului, am citit înainte critica unei drame al cărui autor este un distins scriitor. După critică, credeam că piesa este genială. Mare mi-a fost deziluzia când am constat că e mai prejos de felul în care o înfăţişează criticul. Dânsul făcuse mai mult o completare a piesei decât o critică, adică îi completase neajunsurile, adăugând de la el calităţile de cari era lipsită. Aşa încât, înfăţişa piesa mai mult cum ar fi trebuit să fie, decât cum era în realitate. La urma urmei, aceasta nu poate fi decât spre paguba autorului.
De acest neajuns trebuie să ne ferim şi când este vorba despre Eminescu; nu trebuie să-i atribuim mai mult decât are. Căci dacă i-am atribui, cei cari vor căuta să se convingă prin ei înşişi, vor rămâne deziluzionaţi văzând că dânsul este mai puţin decât susţineam noi. Iar aceasta nu poate fi decât spre paguba reputaţiei sale. Să nu lăsăm ca timpul să-1 pună pe urmă în adevărata lui lumină; să-1 punem noi, mai cu seamă când - cum este cazul de faţă - ea îi este destul de favorabilă.

O particularitate ce se observă foarte rar la scriitori este modestia. Aproape fiecare dintre dânşii se crede un geniu sau - în cazul cel mai rău - un talent cum n-a mai fost De aceea dânşii socotesc pe predecesorii lor cu mult mai prejos; iar pe cei mai mulţi dintre contemporani, ca nişte mediocrităţi sau cantităţi neglijabile; abia dacă socotesc ca egali ai lor, pe acei care în realitate le sunt superiori.
Eminescu a făcut excepţie de la aceasta. Este destul să avem în vedere cele ce a spus în Epigonii. Şi trebuie să recunoaştem că, în acest caz cel puţin, dânsul a păcătuit prin exces de modestie, căci îi socoteşte ca superiori pe mulţi cari, în comparaţie cu el mai ales, sunt nişte simple mediocrităţi. Adevărul e că unii dintre dânşii, dacă nu chiar toţi, se deosebeau de el prin entuziasmul de care erau însufleţiţi, entuziasm ce contrasta destul de viu - după cum şi dânsul evidenţiază - cu blazarea şi cu amarul său scepticism. Un mare merit al poeziei Epigonii este că în ea se arată admirabil de bine contrastul dintre însufleţirea generaţiei trecute şi blazarea generaţiei actuale.
însă, dacă facem abstracţie de acest entuziasm şi judecăm din punct de vedere numai curat artistic, atunci îi găsim mai prejos de Eminescu, atât prin fond cât şi prin formă, care la unii pe lângă imperfectă, este şi naivă.
în timpul de faţă tot Eminescu ocupă locul de frunte în generaţia actuală a literaţilor români. Aceia care s-au manifestat ca scriitori de talent, chiar în timpul când el trăia, şi-au dat ce au avut mai bun. Aşa încât de la dânşii nu ne mai putem aştepta ca să creeze opere prin care să întreacă pe maestru. Ceilalţi, cei mai tineri nu sunt nici măcar la înălţimea acestora din urmă. Unii sunt foarte aproape de mediocritate, iar alţii pot fi socotiţi numai ca scriitori de talent. Pe de altă parte, Alecsandri a devenit şi mai puţin gustat. Aşa încât locul de căpetenie îl are tot Eminescu. Cât îl va mai avea, - aceasta nu se ştie. Cu toate că în literatură mai cu seamă pronosticurile sunt foarte riscante; însă, dacă ne întemeiem pe anumite constatări, putem vedea just adesea.
Un literat poate trăi în viitor prin opere şi prin curentul format în jurul său.

Mai întâi, în ceea ce priveşte curentul. Constatăm că numărul imitatorilor Iui Eminescu a început să se micşoreze. Cu alte cuvinte, curentul eminescian nu mai este atât de puternic ca acum zece-cincisprezece ani. Pe când numărul admiratorilor a crescut, numărul imitatorilor s-a micşorat. Şi trebuie să ne bucure aceasta, - ştiut fiind că literatura de imitaţie nu e literatură de valoare.
în ceea ce priveşte operele. Că Eminescu va rămâne totdeauna în frunte, nu putem spune aceasta şi nici nu trebuie să o dorim. Ca să fie astfel, ar fi trebuit ca dânsul să fi ajuns culmea perfecţiei, - ceea ce nu e cazul. De ce n-am admite că mai curând sau mai târziu va veni un altul mai de valoare ca dânsul?
Că în istoria litraturii române va ocupa totdeauna un loc însemnat, aceasta este indiscutabil, deoarece a creat o întreagă epocă în viaţa literară a acestui poopor.

Insă ne place să credem că însemnătatea lui Eminescu nu va fi numai istorică şi că mult timp de aici înainte dânsul va fi citit şi admirat. Ceea ce-1 împiedică de a fi prea de timpuriu înghiţit în vastul ocean al uitării, sunt acele poezii ale sale cari, prin cuprinsul lor şi mai cu seamă prin forma în care a fost exprimat, vor fi totdeauna de actualitate.