publicate între anii 1668-1694.

Deşi împrumută (rareori inventând) subiectele fabulelor sale de la antecesori (Esop, Fedru, fabulistica indiană sau europeană medievală), La Fontaine este deosebit de original prin bogăţia şi varietatea personajelor şi a aspectelor vieţii pe care le prezintă, prin realizarea artistică a fabulei şi prin spiritul său critic pătrunzător.
Finalitatea etică este pusă pe primul plan. Conform tradiţiei genului, personajele sale, de regulă animale, sunt asimilate oamenilor ("Mă servesc de animale pentru a instrui oamenii").
Fiecare animal trimite la o anumită categorie socială din Franţa acelor vremuri. La Fontaine reuşeşte astfel să realizeze unul dintre cele mai cuprinzătoare tablouri ale societăţii contemporane alcătuite din magistraţi corupţi, clerici ipocriţi, curteni linguşitori, burghezi gentilomi etc.
Alegoria animală permite critica puterii (Do bitoacele bântuite de ciumă) şi chiar a puterii regale (Curtea leului).

Curtea leului simbolizează o ţară de paraziţi, în care domnesc servilismul şi ipocrizia (Leul, lupul şi vulpea, înmor-măntarea leoaicei).
Fiecare fabulă este construită după o schemă dramatică, marcată de o expoziţie (decor, prezentarea personajelor, punerea problemei), de o acţiune şi de un deznodământ scurt, rapid, cu mesaj de natură morală.
Astfel autorul arată că cei puternici şi cei abili izbutesc în viaţă: "dreptatea celui tare e Jără judecată" (Lupul şi mielul), împotriva celor răi scriitorul recomandă prudenţa: "Neîncrederea e mama siguranţei". Ni se sugerează, în altă parte, să ne bazăm în primul rând pe propriile noastre puteri: "Ajută-te, cerul te va ajuta", să ne observăm cu luciditate greşelile etc.
Cel mai adesea morala se reduce la următorul sfat: moderaţie şi prudenţă.