Nichita Stănescu a descoperit taina transformării cu¬vin¬telor în poezie, deşi ţelul lui era să găsească piatra filosofală. În timpul ex¬pe¬rienţelor, unele dintre ele trau¬ma¬tizante, a descoperit taine cutre¬mu¬ră¬toa¬¬re, a descifrat mis¬te¬re şi rebusul metaforelor, a transformat puterea gândului într-un laser lingvistic, a practicat de¬dublarea cu mult ta¬lent, s-a împrietenit cu zeul inspiraţiei şi cu îngerii ce po¬pulează alte planuri decât cele pământeşti. De aceea, unii i-au dat supra¬nu¬mele Iniţiatul, alţii Profetul, alţii Geniul şi nu sunt puţini cei care l-au socotit Ale¬sul.
"Cu cât se-nsera peste arborii rari,/ cu atât în¬cepeau să lumineze mai tare / inimile noastre de hoi¬nari,/ căutătorii pietrei fi¬losofale" (Cu o uşoară nos¬tal¬gie, O viziune a sentimentelor, 1964).
Mai devreme decât alţii a descoperit că "nu există o cale spre fe¬ricire, ci calea este fericirea însăşi" (citat atri¬buit lui Buddha), dovadă că scrierea sa hemografică "în¬cearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit ni¬cio¬dată în loc; starea fericirii, adică" (Ni¬chita Stanescu, Hemografia, în Respirări, 1982, p. 66).
Căutător al pietrei filosofale, Nichita a parcurs un drum la finalul că¬ruia s-a transformat pe sine. Din vechile scri¬eri am aflat câte ceva des¬pre această Cale: Alchimia este o ştiinţă cu ajutorul căreia se poate des¬coperi formula transformării me¬talelor în aur pur, pentru a obţine astfel elixirul vieţii. Ingre¬dientul primordial este mercurul filosofic, adică un şarpe încolăcit pe un toiag de aur. Mercurul filo¬so¬fic se obţine prin absorbirea
sufletului (toiagul de aur) de către argintul viu (şarpele). Acesta este compusul de gradul întâi, oul vitriolat, care cere apoi o coacere treptată spre a se trans¬forma în sulf roşu, apoi în elixir şi, în ultima fază, el devine leac uni¬versal. Însă, această revelaţie e tranzitorie şi fără de folos dacă nu se parcurg şi restul etapelor. Ur¬mează arderea şi purificarea cu aju¬torul focului viu, fluid (flux energetic). Când şi acest mister i se relevă neofitului, acesta constată că apa încinsă este de fapt "spiritul întemniţat în lucruri". Urmează apoi Evo¬luţia, adică des¬luşirea cu perseverenţă a culorilor sacre ale curcubeului. Unii căutători descoperă cu spaimă cu¬loarea neagră ("Osiris e un zeu negru"), dar sufletul lor trece de la noapte la zi, de la moarte la viaţă şi renasc într-un ocean de lumină albă. În cele din urmă, desluşesc un grăunte gălbui ca aurul şi află că au iz¬butit, de¬ve¬nind suverani, pu¬ter¬nici şi apostoli. Spi¬ritul lor dom¬neşte asupra materiei.
Cum să nu se fi în¬fruptat Nichita din această hrană spirituală, cu atât mai mult cu cât, probabil, a învăţat pe de rost culorile curcu¬be¬ului, adică a des¬coperit că "să transformi me¬talele în aur în¬seam¬nă să transformi omul în spirit pur".
Piatra filosofală nu este un produs de masă, fa¬bri¬cat după o re¬ţetă infailibilă. Nu e un panaceu, un elixir pe care să-l sorbi dintr-o în¬ghi¬ţitură şi în secunda următoare să constaţi că se pro¬duc trans¬for¬mări miraculoase. Piatra filosofală e o cale isto¬vi¬¬toare cu suişuri şi co¬¬¬bo¬râşuri. Ea impune multe sacrificii şi renunţări, dar fru¬mu¬seţea ei e mai orbitoare decât luxul unui trai îndestulat. Piatra filosofală este omul transformat în spirit pur, sau, în cazul nostru, Nichita Stănescu transformat în poe¬zie: "O continuă avalanşă de poezie cu numele de Nichita. Omul clocotea de inspiraţie, clipă de clipă. Nu putea să comunice decât prin poezie ori¬când îl întâlneai şi în orice împrejurare s-ar fi a¬flat" (Edgar Papu, în Album., editată de Viaţa Românească, 1984, p. 239).

În poeziile din primele volume există numeroase măr¬turii ale pre¬¬ocupărilor sale esoterice, motiv pentru care avem bănuiala că ex¬perienţele transformatoare s-au pe¬trecut în anii adoles¬cenţei, înainte de debut.
Mai există indicii că şi-a gestat întreaga operă cu mult înainte ca ea să fie aşezată pe hârtie, schiţându-şi men¬¬tal traseul său liric. De aici sentimentul că opera lui Nichita este unitară, fie¬care volum aşe¬zându-se într-un făgaş dinainte săpat.
Viaţa şi faptele lui Nichita nu au trecut neo¬b¬ser¬vate în rândul contem¬po¬ra¬nilor. Ei au înţeles fulgerător că sunt mar¬torii unu i destin deosebit ce aparţine unui om capabil să schimbe istoria. În ciuda modestiei pro¬verbiale, chiar şi Nichita recunoştea uneori: "Am un sen¬ti¬ment năprasnic de întemeietor" (Antimetafizica, 1985, p. 127) sau "Fără mine nu se poate, dovadă că sunt" (Cine sunt eu?, vol. Ne¬cuvintele, 1969).
Nichita a trăit cu conştiinţa unei "pricini secrete de a e¬xista", ca¬re, în viziunea iniţiaţilor, nu este altceva decât misi¬unea pe pământ a fie¬cărui om. Ea este secretă, adică fiecare om tre¬buie să o descopere sin¬gur şi să o urmeze. Ea este divină, adică e dată. Ea este solemnă, adi¬că alţi oameni se vor înfrupta cu solemnitate din rodul ei, spre a fi fericiţi. A avea această conştiinţă înseamnă a te înnobila cu un sen¬ti¬ment, me¬si¬a¬nic prin excelenţă:
- "De care amintire nu poţi să treci?
- De amintirea de a mă fi născut cu rost. Refuz să cred că individul nu are un rost anume. De aceea forjarea unui ideal, naşterea, ado¬les¬cenţa şi matu¬ritatea unui ideal, felul fizic în care el se naşte sunt ceva care nu se uită pentru că nu te uită ele" (An¬timetafizica, p. 124).
A opri în loc această stare (de fericire), această pri¬¬cină (de a exista) în¬seamnă a-ţi îndeplini mi¬siunea. A o lăsa să treacă înseamnă a trăi în zadar: "Numai o operă justifică o existenţă. Sunt oameni care au tre¬cut ca şi cum n-ar fi fost. În urma lor nu rămâne nimic" (N. Stănescu, Un pământ numit România, interviu de Iulian Neaş¬cu, în Luceafărul, 22, nr. 14, 7 aprilie 1979, p. 3, cf. Fiziologia po¬eziei, 1990, p. 565).
Pentru a-şi justifica existenţa, Nichita a creat o operă durabilă. Iar opera l-a născut şi l-a făcut nemuritor. Într-o poezie din volumul de de¬but, intuia: "Ne surâdem aşa, ca şi cum / ne-am spune unul altuia / că-ntr-adevăr trăim / şi nu vom muri definitiv,/ ni¬cio¬dată" (Meditaţie de sea¬ră, vol. Sensul iubirii, 1960).
Fi¬reşte, ca un veritabil căutător al pietrei filo¬so¬fale, Nichita a fost preocupat toată viaţa să găsească acea poţiune magică, dătătoare de nemurire. A găsit-o, a băut-o şi spiritul lui a de¬venit o torţă de lumină albă. Puterea cu care s-a învrednicit l-a făcut su¬veran peste con¬tem¬porani şi peste epoca în care a vieţuit.
Privind în jur, a zis: "M-am întrebat de multe ori de ce în se¬colul no¬stru nimeni nu mai caută nemurirea decât în chinul limitat al artelor... Ce siguranţă a făcut ca ado¬lescenţii şi bătrânii secolului nostru să dorească să existe şi atât, ce cunoaş¬tere definitivă a condiţiei noastre biologice i-a făcut să prefere viaţa ca atare şi nu ne¬mu¬ri¬rea?"(N. Stănescu, în Album., 1984, p. 391).