Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    

 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate






Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
RELAŢIA TIMP - IMAGINE
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 



" Timpul face parte din acea stranie categorie de entităţi pe care, pe cât de familiare, pe atât de impenetrabile. Pe cât de uşor îl intuim, pe atât de greu îl conceptualizăm. Nimeni nu a fost în stare să-l definească."
Simbolic, timpul este adesea simbolizat de rozasă şi de roată,cu mişcarea lor de învârtire de cele douăsprezece semne ale Zodiacului care descriu ciclul vieţii şi, în general de toate figurile circulare. Centrul cercului este considerat ca fiind "aspectul nemişcat al fiinţei, pivotul care permite mişcarea fiinţelor, opunându-se în acelaşi timp acesteia ca veşnicia timpului." Această idee de veşnicie a timpului o găsim şi în definiţia dată acestuia de Sfântul Augustin : imagine mobilă a veşniciei. Aşadar timpul poate fi reprezentat şi în imagini. În limbaj, ca şi în percepţie, timpul simbolizează o limită în durată, o modalitate de a trasa graniţa între Lumea de aici şi Lumea Veşniciei, care este atemporală.
Imaginea îl face pe cititor să asiste la " ivirea treptată a unei realităţi de limbaj care trece însă dincolo de limbaj, a unui raport nou, neaşteptat al cuvintelor cu lucrurile, deci a unei realităţi care cere să fie trăită în momentul lecturii ca pentru prima dată. "
Imaginea se sustrage oricărei semnificaţii finite, trimiţând neîncetat dincolo de ea înseşi, elaborând o realitate, alta decât cea lingvistică şi acest lucru deoarece imaginarul este cel care domină textul, el fiind o realitate originară. Despre imaginar, Mircea Eliade afirma că reprezintă organizarea în spaţiu a răspunsului pe care fiin#



5;a creatoare îl aduce provocărilor temporalităţii.
Transpunerea timpului în inagine se realizează prin intermediul limbajului, prin acesta operându-se expansiune fiinţei care face ca marea aventură a spiritului poetic ( narativ, în cazul de faţă ) să se afle pe acelaşi plan cu deschiderile dramatice ale lumi moderne. "
Relaţia limbaj - cuvânt - discurs a fost obiectul de cercetare a numeroşi lingvişti:
- Jean Claude Chevalier: " un cuvânt nu este important decât prin locul pe care îl ocupă în discurs, prin legăturile pe care le stabileşte cu contextul. Aceste legături pot fi pot fi mai mult sau mai puţin insemnate. Un cuvânt scos din contextul său nu mai are nici o semnificaţie" ( Alcools, analyse des formes poetiques );
- Paul Valery: cuvântul este " o îmbinare instantanee a unui sunet şi a unui sens neavând aici un raport sau neavând decât o legătură pur convenţională , care totuşi trebuie făcută să colaboreze cât mai eficace cu putinţă";
- R. Jakobson: " un cuvânt este resimţit drept cuvânt, iar nu drept simplu substitut al obiectului numit, nici drept explozie de emoţie. Cuvintele şi sintaxa lor, semnificaţia lor externă şi internă nu sunt indici indiferente ale realităţii, ci posedă propria lor greutate şi propria lor valoare";
Imaginea timp se formează pe axa lineară a timpului cronologic de la stânga spre dreapta, sub forma a trei trei trepte:
1) Temps in posse - sugerează o acţiune posibilă de realizat, având un caracter virtual;
2) Temps in fieri - reprezintă imaginea în curs de formare, caracterul ei fiind unul posibil;
3) Temps in esse - imaginea timp este deja încheiată, acest timp corespunzând realului care, la rândul său, se împarte în : trecut, prezent şi viitor.
Prezentul este punctul central al axei, el fiind o prelungire a trecutului, adică asupra unui timp care a existat realmente - cronotip real decadent - şi , în acelaşi timp, prezentul este şi o prelungire spre viitor, asupra unui timp care nu a existat încă, e fictiv - cronotip virtual incident.
Actualizarea imaginii temporale în discurs se realizează atât cu ajutorul verbelor cât şi cu al adverbelor.
A) Actualizarea prin verb : timpurile şi modurile verbale reflectă modul de raportare al fiinţei umane la această entitate, numită TIMP. Modurile verbale sunt suborbonate celor trei trepte ale temporalităţii, astfel: infinitivul redă timpul in posse; în cazul indicativului, timpul implicit se manifstă sub forma timpurilor explicite, el fiind modul verbului care se divide în momente distincte : trecut, prezent şi viitor; conjunctivul - redă timpul in fieri, iar condiţuionalul se apropie de viitor, însă rămâne într-un spaţiu - epocă, care nu este nici prezent, nici trecu propriu - zis, el neputând reda pe axa lineară divizibilitatea prezent - trecut.
Prezentul lingvistic nu corespunde cu prezentul eveniment, deoarece acest prezent- eveniment este doar o clipă, pe când prezentul lingvietic este un interval de timp - un act al vorbirii.
În cazul stabilirii temporalităţii textului, mărcile distinctive ale " narativităţii " se dezvoltă în interiorul categoriilor persoană şi timp. Dunmitru Irimia, în continuitatea concepţiei lui E. Benveniste stabileşte două categorii de timpuri:
. timpuri narative : imperfectul, mai mult ca perfectul, aoristul, condiţionalul;
. timpuri comentative: prezentul, perfectul compus, viitorul.
Prin extindere, se poate vorbi şi de:
. persoane narative : persoana I şi a II- a;
. persoane comentative: persoana a III- a.
Timpul este cea mai complexă categorie gramaticală. În diversele tipuri de cunoaştere, timpul se manifestă ca o realitate, astfel: în cunoaşterea empirică sau în cea ştiinţifică - " timpul textului are o realitate obiectivă, definibilă în funcţie de momentul desfăşurării comunicării " ; în cunoaşterea artistică - timpul este supus voinţei receptorului, care are puterea de " a desfiinţa graniţele impuse de momentul comunicării, el este cel care pătrunde în temporalitatea textului, în care îşi dizolvă propriul timp" . Timpul gramatical nu se confundă cu cel ontologic, cum argumentam în primul capitol. Cel gramatical este doar o interpretare a celui ontologic, prin intermediul unei perceperi a individului care este capabil de a face segmentări în fluxul temporal. În ceea ce priveşte timpul artistic, Dumitru Irimia îl defineşte ca pe " o dinamică între timpul gramatical şi timpul ontologic " , diferenţiind în cadrul acestuia trei temporalităţi:
- timpul naraţiunii ( al personajelor şi al evenimentelor );
- timpul enunţării / narării ( este timpul naratorului care poate fi prospectiv, sincronic sau retrospectiv );
- timpul receptării ( al cititorului care se poate sincroniza cu celelalte două sau se poate detaşa de ele ).
Toate aceste trei temporalităţi ale timpului artistic au ca punct de interferare prezentul. În studiul Introducere în stilistică al profesorului ieşean Dumitru Irimia regăsim următoarele variante ale prezentului:
- prezentul narativ - este timpul narării ( enunţării ) care se suprapune peste timpul naraţiunii ( al textului ). Timpul lecturii se sincronizează, în acest caz , subconştient, atât cu timpul narării cât şi cu cel al naraţiunii în desfăşurarea procesului de comunicare estetică. Astfel, scriitorul aduce timpul naraţiunii în timpul cititorului, făcându-l martorul evenimentelor narate;
- prezentul liric - timpul enunţului ( al descrierii lirice )asimileazp total timpul creaţiei şi timpul receptării;
- prezentul istoric - în cadrul acestuia ne întâlnim cu sincronizarea conştientă a timpului naraţiunii cu timpulreceptării, acestea două suprapunându-se prin actul comunicării. Are loc o aducere a timpului naraţiunii din trecutul evenimentelor în prezentul realizării enunţului si, apoi, transpus în timpul receptării;
- prezentul etern - în cadrul acestuia, timpul naraţiunii este cufundat în timpul comunicării. Situarea lui este undeva în fluxul neîntrerupt al timpului ( descris din perspectivă cosmicăsau umană ), iar desfăşurarea evenimentelor nu este decât o particularizare fenomenală a generalităţii esenţiale. Modul de inserare a particularului în general se realizează fie pe cale obiectivă, din perspectiva textului ( a naraţiunii ), fie pe cale subiectivă, din perspectiva enunţării şi receptării integrate.
Prezentul este timp de orientare şi de interval, având un caracter durativ, neîncheiat. O altă clasificare a acestui timp, centru al temporalităţii, este următoarea:
- prezentul momentan - redă punctul stabil, momentul vorbirii, având un caracter inovativ sau terminativ, acest fapt depinzând de semantica verbului;
- prezentul nonmomentan - exprimă continuitatea datorită semanticii verbului, precum şi a celei a adverbului cu care se combină în sintagmă;
- prezentul inclusiv - reprezintă valoarea ce se desprinde din trecerea barierelor dintre punctul prezent şi punctele din trecut sau viitor, cuprinzând şi porţiuni din acestea; un prezent ce vine ca o continuitate logică sau psihologică a trecutului.;
- prezentul profetic - este timpul dat cel mai adesea de structurile verbo - adverbiale; în acest caz, prezentul se combină cu sintagmele adverbiale ce conţin indicativi scalari de tipul : " în câteva minute ". prezentul profetic poate avea o triplă valoare: a) viitor imediat ( " în câteva secunde "); b) viitor apropiat ( " în câteva zile "); c) viitor îndepărtat ( " în câţiva ani ").
Imaginea temporalităţii se formează prin prisma înţelegerii indicilor temporali, prin raportarea celui care ia contact cu ei la realitate, prin integrarea particularului în general. În cazul verbului, modurile temporale reflectă substratul ideilor transmise prin intermediul lui.
Imperfectul - este un timp al nedeterminării, al perspectivelor deschise spre trecut şi spre viitor şi de aceea, cea mai frecventă funcţie a lui ese aceea de evocare. El se impune ca un timp narativ, anulând, ca şi prezentul narativ, hotarul dintre timpul naraţiunii ( al textului ), timpul narării ( al enunţării ) şi timpul receptării. Acţiunea exprimată de el este cursivă, durativă, dar nu ajunge până în prezent, , evenimentele sugerate de el fiind văzute într-un interval de timp limitat în trecut. Poate avea următoarele valori: de timp trecut, de reactualizare, de trecut sau de viitor ireal, de marcă a posterităţii faţă de un punct alocentric, de imperfect pitoresc, folosit în critică sau istorie literară, de imperfect al descrierii, de imperfect al reproşului sau al regretului, de imperfect iterativ, de imperfect al modestiei. Transmite lectorului o imagine a unei temporalităţi anterioare prezentului comunicării în cele două faze ale sale: emitere - creaţie
şi receptare - recreaţie prin lectură. Cu ajutorul lui, atât scriitorul, cât şi cititorul sunt scoşi din propriul timp şi înscrişi în contemporaneitatea " evenimentelor " pe care le contemplă în desfăşurarea lor. Are un grad ridicat de subiectivitate, situând durata acţiunilor verbale în nedeterminat. Intervenţia imperfectului înseamnă, din punct de vedere gramatical, o abatere.
Tudor Vianu exprima funcţia imperfectului astfel: " Imperfectul serveşte a prelungi durata acţiunii exprimate prin verb şi a o imobiliza oarecum sub privirile cititorulu" . Acest timp devine mijloc de a sugera atât durata cât şi simultaneitatea, acest fapt fiind precizat şi de C. Ayer: funcţia imperfectului este "de a desemna o acţiune adeseori repetată şi prelungită...şi, în chipul acesta de a exprima obişnuinţa sau calitatea ".
Perfectul compus - induce expresia unei acţiuni încheiate în trecut , fiind unul dintre timpurile convertite în timp narativ. Reflectă caracterul perfectiv al temporalităţii, fragmentând fluxul temporal continuu în secvenţe care fixează într-o perspectivă de anterioritate ireversibilă încheiere implacabilă a unor procese situate în succesivitate. Exprimă un trecut considerat din perspectiva prezentului şi resimţit ca un eveniment al subiectivităţii. ( E. Lorck )
Perfectul simplu - redă o acţiune nonmomentană, fiind considerat un trecut readus în acţiune prin povestire. Exprimă un pur act de gândire şi de aceea narativitatea textului va fi una neutră, epică.
Mai - mult - ca - perfectul - situează universul naraţiunii într-un timp propriu, îndepărtat în trecut , în care cititorul, reţinut în propriul timp, nu poate pătrunde ca ascultător. Sugerează o acţiune încheiată şi opusă prezentului, iar când este întrebuinţat ca timp absolut, rupe temporalitatea desfăşurării evenimentelor narate de prezentul narării şi al receptării.
Viitorul - este un timp cu valoare relaţională ce exprimă acţiuni voite, mai mult sau mai puţin probabile. Asigură discursului " siguranţă " deplină , având rolul imperativului. Valoarea lui este cea de timp comentativ.
Viitorul anterior - este timpul care se prezintă cel mai puţin apt de a reda o semnificaţie obiectivă a temporalităţii, reprezentând şansa unei perspective deschise spre viitor, unde înfăţişează o temporalitate presupusă, închipuită sau dorită ca efectuată.
B) Actualizarea prin adverb
Adverbul nu reprezintă o clasă omogenă,el fiind un element extern al constelaţiei semantice a verbului. Adeverbul relevă o precizare de interval, o localizare temporală, aducând o indicaţie mai mult sau mai puţin exactă a momentului sau a epocii în care se îndeplineşte o acţiune. Raportul lui cu celelalte părţi de propoziţie este subsumat categoriei de complement circumstanţial temporal. Adeverbele ce reprezintă anterioritatea sau posteritateasunt indiferente faţă de caracterul încheiat sau neîncheiat al acţiunii precum şi faţă de trecut sau viitor. Adeverbele se aşază pe trei axe, potivit indicilor lor temporali, iar din punctul de vedere al referirii la un moment ales ca punct de reper, ele se apropie sau se distanţează de acel punct. Distanţarea are ca scop redarea localizării temporale a acţiunilor cu mai multă precizie decât o poate face singur verbul.













Timpul în lingvistică, în literatură şi filozofie


Timpul este o dimensiune fundamentală a vieţii şi a societăţii. Fiecare palier al acesteia are propriul ei timp, o mică parte din timpul absolut. Pentru matematician, de exemplu, timpul este un parametru, reprezentat imagistic, pe axa numerelor reale; pentru fizician, el a devenit o proprietate a materiei; pentru biolog el evocă numeroasele procese periodice care au loc în organismele vii; pentru psiholog, timpul este interesant doar prin aspectul lui subiectiv de percepţie şi trăire a unor evenimente. Lingvistul studiază modul în care sunt gramaticalizate, în unele limbi, diferite categorii temporale; informaticianul se interesează de timpul de calcul al algoritmilor pe care îi construieşte; economistul urmăreşte timpul încorporat în diferite mărfuri; sociologul îl studiază în măsura în care acesta reflectă bugetul de timp al diferitelor categorii sociale.
Imginea timpului apare şi în artă si literatură, dar o imagine a manipulării acestuia - în literatură este manipulat timpul narativ sau dramatic, iar în artă, mai ales cele vizuale, se urmăreşte o spaţializare a fenomenului temporal.
Înţelegerea ştiinţifică a timpului a condus la diferenţierea între timpul cronologic, reprezentând măsura unui interval de timp,timpul dinamic, bazat pe legile mişcării şi gravitaţiei şi timpul atomic, măsurat cu ajutorul ceasurilor atomice. În studierea timpului cronologic, un rol esenţial îl are spaţializarea.
Timpul fizic este un rezultat al înţelegerii analitice, conform opiniei lui Minkowski pentru care timpul fizic provine din spaţiul - timp . Se are în vedere şi timpul spiritual, care corespunde înţelegerii holastice, intuitiv-abstracte. Imaginea pe care ne- o creem despre timp este sugerată de raportul timp astronomic - timp atomic : " Percepţia schimbărilor de stare ale organismului nostru şi amintirea ce o pastrăm despre ele conduc la o scară cronologică în raport cu care asociem unor evenimente anumite date ( când eram copil..., când eram mai tânăr..., când mă aflam în oraşul...). În acest fel ia naştere o scară temporală de referinţă în raport cu care definim relaţia de succesiune şi de simultaneitate şi datăm unele evenimente. "
Întreaga viaţă spirituală a omului este, oarecum, o formă a luptei sale contra morţii şi a ambiţiei sale de a controla timpul, de a fi cu un pas înaintea lui. Dar, în planul ştiinţific, toate consideraţiile relative la timp pot fi organizate cu ajutorul a două triade care interacţionează :
- triada: simultaneitete - succesiune - durată;
- triada: trecut - prezent - viitor.
Filozofiile asupra timpului au oscilat mereu între doi poli: insistenţa asupra ireversibilităţii proceselor temporale, în opoziţie cu reversibilitatea operaţiilor spaţiale, tinzându-se spre o identificare a timpului cu devenirea.
Percepţia temporală nu variază numai în funcţie de vârstă şi de individ, ci şi în raport cu diferitele stări posibile ale conştiinţei, cum ar fi veghea, durerea, plăcerea, visul. Evenimentele percepute sunt întotdeauna atemporale, în sensul că ele se desfăşoară doar în cadrul prezentului. Omul nu experimentează nici trecutu, nici viitorul, ci amintiri şi aşteptări, realiste sau fanteziste. Experienţa relativă la trecerea timpului se bazează pe compararea experienţei prezente cu amintirea trecutului sau cu anticiparea viitorului şi a modului de a ajunge la el.
Newton susţinea teoria conform căreia timpul curge, iar orice ordine temporală empirică poate fi înregistrată cu ajutorul timpului newtonian.
Kant - timpul şi spaţiu sunt forme ale sensibilităţii interne, ele constitue un cadru aprioric al subiectivităţii noastre. Timpul nu este o condiţie a fenomenelor. El este condiţionat de fenomene.
Evenimentele şi fenomenele nu se desfăşoară în timp, ci timpul este desfăşurat de ele. Evenimentele, ca actualizare relativă, sunt condiţia însăşi a timpului. Fiecare eveniment are propriul său timp care depinde de actualizarea sa.
Bergson distingea între timpul trăit, care este durată pură, interiorizat şi timpul spaţializat, simbolizat de variabila newtoniană, acesta fiind exteriorizat, măsurabil. Dacă, la Bergson, tema realului este egală cu tema duratei, iar imediatul este negarea mediatului, la Kant, realul este posibil numai pe cale mediată, prin intermediul discursului raţional. Astfel, se sugerează o percepere a timpului doar prin prisma raţiunii, contrar opiniei lui Bergson, pentru care realul este direct perceptibil , acest fapt deoarece oamenii raportează fiecare nou interval temporal pe care îl parcurg la vârsta pe care o au. ( Schopenhauer )
Timpul trece mai repede cînd se aşteaptă din ce în ce mai puţin de la viaţă.
Ornstein distinge patru tipuri de experienţe temporale:
- experienţa prezentului relativă la intervale foarte scurte;
- experienţa trecutului relativă la durate şi la memorie lungă;
- experienţa devenirii, a viitorului, a perspectiveitemporale, a construcţiilor fiziologice, sociale şi culturale ale lumii;
- experienţa simultaneităţii şi succesiunii.













Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2020 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite