(autor canonic)

poezie interbelică ♦ baladă cultă filozofică modernă ♦ poezie epică

- tema: Iubirea -


Poezia "Riga Crypto şi lapona Enigel" de Ion Barbu (1895 -1961)
face parte din ciclul "Uvedenrode", ce aparţine volumului "Joc secund"(1930) şi are valoare de simbol pentru creaţia poetică ulterioară. Subintitulată de autor "Baladă", poemul este un cântec bătrânesc de nuntă, o alegorie simbolică, în care personajele sunt măşti lirice purtătoare de idei. Discursul epic al poeziei este, ca şi în "Luceafărul" eminescian, străbătut de elemente dramatice îmbinate cu cele lirice, compunând o poveste stranie de dragoste cu aspect de cântec medieval, spus de un menestrel (trubadur, poet şi muzicant ambulant din Evul Mediu, cântăreţ popular - n.n.) "la spartul nunţii, în cămară".
Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune fantastică inedită, a cărei interpretare implică drama cunoaşterii şi imposibilitatea împlinirii sentimentului de iubire între două fiinţe aparţinând unor lumi/regnuri diferite.

(Structura textului poetic)
Poezia "Riga Crypto şi lapona Enigel" de Ion Barbu este structurată în douăzeci şi şapte de strofe, cele mai multe catrene, dar există şi altele de câte cinci, şase sau şapte versuri.
Titlul "Riga Crypto şi lapona Enigel" reiterează un vechi model tradiţional, specific celebrelor cupluri erotice din literatura universală ("Romeo şi Julieta"), dar modernismul poemului barbian se manifestă prin numele şi ipostaza partenerilor: Riga Crypto simbolizeaz
59; un rege cu suflet închis, "Crai Crypto, inimă ascunsă", căruia statutul de ciupercă îi conferă fragilitate şi dramatism; Enigel este o locuitoare din regfunile nordice ale globului, care poartă "un hume tătăresc al râului Ingul, afluent al Bugului, rusesc" (T.Vianu).
Tema baladei exprimă o iubire imposibilă, deoarece fiinţele care alcătuiesc cuplul erotic fac parte din lumi diferite, incompatibile, Enigel aparţinând regnului animal^ iar ciuperca-rege Crypto regnului vegetal. Povestea fantastică, asemenea celei din "Luceafărul" lui Eminescu, se derulează în visul fetei, numai că în această poezie ea este fiinţa superioară, iar el este cea inferioară, de aceea critica literară a numit poemul barbian un "luceafăr întors".


Formula literară este aceea de "poveste în poveste" sau "poveste în ramă", narată de un cântăreţ popular, un "menestrel", la rugămintea unui "nuntaş fruntaş", cele patru catrene de la începutul poeziei, constituind "rama" sau prologul: "Mult - îndărătnic menestrel,/ Un cântec larg tot mai încearcă,/ Zi-mi de lapona Enigel/ Şi Crypto, regele ciupearcă!".
Povestea propriu-zisă b începe menestrelul prin prezentarea regelui-ciupercă: "împărăţea peste bureţi/ Crai Crypto, inimă ascunsă", înfăţişat ca un inadaptat, cu o fire ciudată, închisă, pe care supuşii îl ^'bârfeau" cu dispreţ: "Sterp îl făceau şi nărăvaş/ Că nu vroia să înflorească". în antiteză cu ciuperca-rege, lapona (locuitoare de la pol-«.«) este prezentată cu tandreţe, sugerând gingăşie şi fragilitate: "Lapona mică, liniştită,/ Cu piei: pre nume - Enigel". Tânăra plecase din ţinuturile arctice, geroase, spre sud, în căutare de soare şi lumină, poposind, ca'să se odihnească şi să-şi adape renii, la "Crypto, mirele poienii". Ca şi în "Luceafărul" lui Eminescu, cei doi, regele-ciupercă şi lapona, se întâlnesc în viiiul fetei, iar Crypto rosteşte o chemare ademenitoare, încărcată de dorinţe, ca aceea a fetei din poemul eminescian.
Fiecare dintre cele două strofe ale tiradei rostite de Crypto începe patetic, printr-o repetiţie ce sugerează pasiune -"Enigel, Enigel"-, sentimente calde şi emoţionante contrare firii reci a regelui-ciupercă şi o cheamă pe tânără în lumea lui rece şi întunecoasă, îndemnând-o să uite soarele, ideal spre care ea aspiră cu toată energia spirituală: "Lasă-1, uită-1, Enigel,/ în somn fraged şi răcoare". Lapona îl refuză cu delicateţe, a treia oară mărturisindu-i ostilitatea faţă de umezeală şi frig, mediu propice numai regelui-ciupercă, în timp ce "Eu de umbră mult mă tem, // Că dacă-n iarnă sunt făcută/ [...] Mă-nch.in la .soarele-nţelept". Se manifestă aici motivul soare-umbră, sugerând cele două lumi incompatibile cărora le aparţin cele două fiinţe care nu pot comunica ideatic şi sentimental. Soarele este simbol al vieţii spirituale, al luminii sufleteşti, ce sugerează capacitatea fiinţei superioare de a aspira către absolut. Umbra, întunericul şi umezeala simbolizează condiţia omului obişnuit, neputinţa lui de a se înălţa către idealuri.
Ca orice fiinţă inferioară, Crypto nu poate înţelege lumea omului superior, care năzuieşte cu întreaga fiinţă pentru împlinirea idealului, sugerat aici de lumina solară, pe care nu oricine o poate suporta, sufletul fiind asemănat sugestiv cu o fântână, simbol al aspiraţiei spre cunoaştere: "Mă-nchin la soarele-nţelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Şi roata albă mi-e stăpână/ Ce zace-n sufletul-fântână".

Omul obişnuit, muritorul dezinteresat de lumea abstractă, nu se poate înălţa spre absolutul cunoaşterii, care-i poate fi fatal: "Că-i greu mult soare să îndure/ Ciupearcă crudă de pădure,/ Că sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână,/ Iar ja făptură mai firavă/ Pahar e gândul, cu otravă." Regele Crypto este victima propriei neputinţe şi cutezanţei de a-şi depăşi limitele, de a încerca să intre într-o lume pe care n-o înţelege şi cu care nu se potriveşte: "Şi sucul dulce înăcreşte!/ Ascunsa-i inimă plesneşte".
Riga Crypto devine o ciupercă otrăvitoare, însoţindu-se cu "măsălariţa mireasă", o fiinţă din lumea lui, o plantă medicinală toxică potrivită lui, întrucât fac parte din acelaşi regn. Referirea la "Laurul-Balaurul" sugerează aceeaşi idee a Vnuntirii" posibile numai între două fiinţe aparţinând aceleiaşi lumi, deoarece "laur" este o plantă veninoasă, cu rniros neplăcut, cu fructul ţepos: "Cu Laurul-Balaurul/ Să toarne-n lume aurul,/ Să-1 toace, gol la drum să iasă,/ Cu măsălariţa-mireasă,/ Să-i ţie de împărăteasă."
Condiţia omului obişnuit, comun, este tragică-prin neputinţa de a-şi depăşi limitele, de a aspira către valori spirituale superioare -"Că-i greu mult soare să îndure/ Ciupearcă crudă de pădure"-, precum şi setea de absolut de care este stăpânit omul superior, ce năzuieşte către cunoaştere, lumină spirituală -"Mă-nchin la soarele-nţelept"- a făcut ca balada "Riga Crypto şi lapona Enigel" a lui Ion Barbu să fie numită "un luceafăr întors". Incompatibilitatea celor două fiinţe ce aparţin a două lumi diferite din "Luceafărul" eminescian este şi ideea acestei balade, numai că omul superior este fata (lapona Enigel), iarfiinţa inferioară este regele-ciupercă (Riga Crypto).
Tema şi structura narativă ar încadra poezia în romantism, dar Ion Barbu surclasează interpretarea superficială Ia acest prim nivel, întrucât, simbol al fiinţei superioare, al omului de geniu, Enigel deplânge fiinţa umană duală, ce oscilează în permanenţă între ideal şi material, între raţional şi instinctual. Subtilitatea estetică a baladei este de factură modernă, exprimând o concepţie cu totul nouă a poetului Ion Barbu despre cunoa$tere,
prinjrei căi esenţiale: eros (senzuală), raţiune şi contemplaţie poetică. în spirit modera este interpretată şi incompatibilitatea celor două fiinţe
care alcătuiesc cuplul erotic, din perspectiva apartenenţei la regnurile
animal/ vegetal şi aflate în relaţii de opoziţie. Făpturile superioare, înzestrate
cu sensibilitate şi raţiune, aspiră către cunoaştere, idealuri, desăvârşire, dar
se depărtează astfel de natura primordială, înălţându-se în abstractul
existenţei. Ciuperca, o plantă involuată, este simbolul vieţii pur vegetative,
situată pe prima treaptă a naturii primitive, aproape de esenţa Creaţiei.


(Limbajul şi expresivitatea textului poetic)
Sugestia modernă a textului liric este susţinută de inversiuni
sintactice -"mult-îndărătnic", "zice-1-aş", "rogu-te", "des cercetat", "răi
ghioci", de vocative "nuntaş fruntaş", "Enigel, Enigel", "Rigă spân" şi epitete metaforice "menestrel trist", "vinul vechi", "cântec larg", "lapona mică, liniştită", "inimă ascunsă", ca principale modalităţi de reliefare a personajelor în iposta za de măşti lirice. Elementele-simbol, exprimate într-un limbaj oral, familiar, narativ, conferă poemului modernitate, caracter alegoric şi filozofic, trimiţând la filonulfolcloric prin utilizarea unor cuvinte/expresii populare: "bârfeau", "iacă", "puiacă", "adăsta", "poposi". Un procedeu artistic aparte este anafora (bicolon=două reluări) din strofa: "Dar soarele aprins inel,/ Se oglindi adânc în el;/ De zece ori, fără sfială/ Se oglindi în pielea-i cheală."
Expresivitatea poeziei este realizată la nivel morfosintactic prin opoziţia trecut/prezent a verbelor la persoana a III-a singular, mărci care atestă structura epică a poemului şi absenţa eului liric: "trăia", "poposi", "a rămas", "a fript", "împărăţea", "făceau", "vorbi", "se desface", "înăcreşte", "plesneşte", "nu e". în ceea ce priveşte modurile de expunere, pe lângă naraţiune şi descriere, balada "Riga Crypto şi lapona Enigel" excelează prin dialog, ceea ce explică utilizarea verbelor/pronumelor ta persoana îşi a H-a singular: "zi-mi", "mi-a fript", "ţi-am adus", "rogu-te", "mă duc", "ai înfipt", "eu", "mine"» "mă-nchin" etc.
Prozodia este modernă: versurile au măsură variabilă, de la 5 la 9 silabe, rima este o îmbinare savantă între rimă încrucişată, îmbrăţişată şi monorimă, strofele sunt inegale, având între patru şi şapte versuri.
în concluzie, creaţia lirică a lui Ion Barbu apare, aşa cum afirma Al.Rosetti, "ca o plantă cu rădăcinile adânc înfipte în solul nostru".

Tradiţionalismul este un curent cultural care, aşa cum sugerează şi numele, preţuieşte, apără şi promovează tradiţia, percepută ca o însumare a valorilor arhaice, patriarhale ale spiritualităţii şi expuse pericolului degradării şi eroziunii. O notabilă încercare de conservare a valorilor tradiţiei româneşti se regăseşte în activitatea poporanismului, sămănătorismului şl gândirismului, care s-au manifestat pregnant în primul sfert al veacului al XX-lea şi a căror reacţie a avut şi un aspect negativ, deoarece adepţii acestor curente au supralicitat uneori spiritul tradiţionalist şi au respins cu fermitate orice tendinţă de modernizare a literaturii naţionale.

în perioada interbelică, direcţia tradiţionalistă s-a regăsit, la nivel ideatic, în programul promovat, în principal, de reviste cu orientări ideologice distincte:
■ "Sămănătorul", revistă de cultură şi literatură apărută la Bucureşti între 2 decembrie 1901 şi 27 iunie 1910, a fost condusă pe rând de Al. Vlahuţă- şi G.Coşbuc (1901-1902), Nicolae Iorga (1905-1906) şi A.C.Popovici (1909). Articolul-program intitulat "Primele vorbe" reactualizează direcţiile "Daciei literare" (1840) şi cheamă scriitorii "în jurul aceluiaşi stindard pentru binele şi înălţarea neamului românesc". Sămănătoriştii se opuneau influenţelor străine, considerate primejdioase pentru cultura naţională, Coşbuc susţinând ideea necesităţii unui ideal, a unei literaturi care să lumineze poporul. Nicolae Iorga promovează concepţia intrării în universalitate prin naţionalism, integrând esteticul în etnic. Cei mai reprezentativi poeţi au fost G.Coşbuc, Al.Vlahuţă şi Şt.O.îosif.

■ "Viaţa românească", revistă apărută în două serii la Iaşi, a avut în prima perioadă (1906-1916) o orientare poporanistă, adică o simpatie exagerată pentru ţăranul obidit şi asuprit. în 1920 revista şi-a reluat activitatea tot la Iaşi, sub conducerea lui Garabet Ibrăileanu, schimbându-şi atitudinea, deoarece după Primul Război Mondial ţăranii primiseră pământ şi drept de vot, de aceea în noua concepţie "va rămânea sentimentul de simpatie şi solidaritate" faţă de ţărănime, "dar nu mila, nu vina, nu datoria". Orientarea generală a revistei va continua să fie în spiritul unei democraţii rurale. Colectivul redacţional era alcătuit din nume de prestigiu precum Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Ionel Teodoreanu, Al. Philippide, G. Călinescu, care au atras în paginile revistei opere ale unor scriitori importanţi ai literaturii române: Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Pillat, Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu etc.

■ "Gândirea", revistă apărută la Cluj în 1921, s-a situat de la început pe o linie tradiţională, propunându-şi să apere "românismul", adică ceea ce e specific "sufletului naţional". Ceea ce aduce nou ideologia gândiriştilor este promovarea în operele literare a credinţei religioase ortodoxe româneşti, care ar fi elementul esenţial de structură a sufletului ţărănesc. Opera cu adevărat românească trebuia să exprime în modul cel mai înalt specificul naţional - "ethosul" - prin promovarea şi ilustrarea ideii de religiozitate. Gândiriştii se preocupă să surprindă în creaţiile literare particularităţile sufletului naţional prin valorificarea miturilor autohtone, a riturilor şi credinţelor străvechi. Până în anul 1923- revista a fost condusă de Cezar Petrescu şi I.D.Cucu, când se mută la Bucureşti şi la conducere se află un comitet format din Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Gib Mihăescu, Pamfil Şeicaru, iar din 1926 ideologul principal al grupării gândiriste, Nichifor Crainic, a preluat singur orientarea revistei. în articolul "Sensul tradiţiei" (1923) directorul şi doctrinarul "Gândirii" ia atitudine împotriva occidentalizării culturii româneşti, împotriva cosmopoliţilor pe care-i acuză că vor să transforme spiritualitatea noastră într-o "anexă" a Celei franceze. El pledează pentru ilustrarea ortodoxismului românesc în literatură, astfel încât peste pământul "pe care am învăţat să-1 iubim din «Sămănătorul», noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii ortodoxe".
Dintre poeţii care au aderat la aceste idei şi care le-au ilustrat în operele lor pot fi menţionaţi: Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Horia Furtună, Radu Gyr etc.

Trăsăturile tradiţionalismului apar ca principii imuabile în operele literare româneşti:
. apărarea şi promovarea tradiţiei, percepute ca o însumare a valorilor arhaice, patriarhale ale spiritualităţii româneşti;
. manifestarea simpatiei exagerate pentru ţăranul obidit şi asuprit;
. respingerea influenţelor străine, considerate primejdioase pentru cultura naţională;
. promovarea credinţei religioase ortodoxe româneşti, axa fundamentală a spiritualităţii românului;
. valorificarea miturilor autohtone, a riturilor şi credinţelor străvechi;
. protejarea "românismului" şi propagarea "sufletului naţional", întf-un mod exaltat, îndemnând scriitorii către principalele izvoare de inspiraţie: istoria neamului şi folclorul cu datini şi credinţe ancestrale;
. susţinerea ideii că mediul citadin este periculos pentru puritatea sufletelor;
. promovarea problematicii ţăranului;
. evidenţierea valorilor etice, etnice şi sociale;
. cultivarea universului patriarhal al satului;
. întoarcerea la originile literaturii;
. ilustrarea specificului naţional, în spirit exagerat.