Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Tltu maiorescu (1840-1917)
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

Autorul şi opera



Fiu al profesorului Ioan Maiorescu şi al Măriei (născută Popazu), Titu Maiorescu s-a născut la 15 februarie 1840, la Craiova.
între anii 1846 şi 1848 este elev al şcolii primare din Craiova. întrucât Măria Maiorescu se stabileşte la Braşov (în absenţa soţului trimis în străinătate), Titu Maiorescu îşi continuă studiile în acest oraş unde, după absolvirea şcolii primare, va fi înscris la Gimnaziul românesc din Scheii Braşovului, în 1851 este înscris la Gimnaziul Academic din Viena, anexa pentru elevii externi ai Academiei Theresiane.

Din octombrie 1856 este intern la Academia Theresiană din Viena, pe care o absolveşte în anul . în perioada studiilor la acest institut, Maiorescu dovedeşte deosebite calităţi intelectuale, având încă de acum preocupări la care nu va renunţa până la sfârşitul vieţii.
în 1859, la Giessen, viitorul critic obţine titlul de doctor în filosofie, cu teza De philosophia Herbarti, apreciată cu magna cum laudae. Primind o bursă, pleacă în acelaşi an la Paris, unde obţine licenţa în litere.

Preocupările filosofice ale lui Titu Maiorescu sunt concretizate în lucrarea Einiges philosophisches in gemeinfasslicher Form (1860), care dovedeşte influenţa lui Herbart şi a lui Feuerbach asupra viitorului îndrumător al culturii române.

în 1860 obţine licenţa în drept, la Paris, cu teza Du regime dotai.
Revine în ţară în 1861, ocupând diferite funcţii în magistratură. Se căsătoreşte cu Clara Kremnitz. Numit director al Gimnaziului central din Iaşi (1862), ţine în acelaşi timp şi un curs de istorie Ia Universitatea din capitala Moldovei. în 1863 este decan al Facultăţii de Litere din Iaşi, mai apoi rector al universităţii din acelaşi oraş. Este suspendat din învăţământ la 1 octombrie 1864 (până în aprilie 1865), înscenându-i-se un proces în urma căruia va fi achitat.

Un moment deosebit în viaţa lui Titu Maiorescu îl constituie înfiinţarea societăţii "Junimea", în 1864, al cărei mentor spiritual a fost. La 1 martie 1867 apare revista "Convorbiri literare", care va avea un rol important în promovarea valorilor autentice ale literaturii române.

începând cu anul 1871, se dedică activităţii parlamentare. în 1874 este numit ministru al Culturii şi Instrucţiunii Publice, stabilindu-se la Bucureşti. Acum îi apare primul volum din Critice. Publică de asemenea Logica şi traduce din Arthur Schopenhauer. Aforisme asupra înţelepciunii in viaţă.

începând cu anul 1885 îi apar articole şi cărţi semnificative: Comediile d-lui Caragiale, Poeţi şi critici. In lături!, Eminescu şi poeziile Iui. La Editura Socec apar Critice, în trei volume (1892). Din perioada 1892 - 1894 e de reţinut şi polemica dintre Maiorescu şi C. Dobrogeanu-Gherea.

în anul 1907 se retrage din învăţământ.

Cariera de om politic a lui Maiorescu nu este încă încheiată. La 28 martie 1912 este numit prim-ministru şi ministru de Externe. Se retrage din viaţa publică peste doi ani, la 4 iunie 1914.
Se stinge din viaţă la 18 iunie 1917 şi este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Titu Maiorescu şi "Junimea\"







Personalitatea complexă a lui Titu Maiorescu este nemijlocit legată de societatea "Junimea", înfiinţată în anul 1864 de cinci tineri întorşi de la studii din străinătate. Aceştia sunt Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi şi, nu în ultimul rând, Titu Maiorescu, tineri care hotărăsc să iniţieze o serie de prelegeri populare. "Junimea" nu a fost atât o societate, cât o "comunitate", în mod cert "un curent al renaşterii noastre literare", după cum menţiona Tudor Vianu. Dacă nu a luat "forma instituţionalizată a Societăţii Academice Române", după acelaşi Tudor Vianu, şi nici nu s-a născut printr-un act formal, "Junimea" este expresia unităţii de vederi a celor cinci tineri amintiţi, expresie a unei tensiuni intelectuale generate de adevărul necesar într-o cultură care nu şi-a afirmat (încă) structura capabilă să-i definească personalitatea modernă, originalitatea, şi să-i argumenteze temeinic viabilitatea.

Dincolo de diferitele etape parcurse de "Junimea", semnificativă este acea "structură junimistă" de care vorbeşte Tudor Vianu, structură caracterizată prin câteva trăsături distinctive.

Spiritul filosofic este legat de cultul junimiştilor pentru gândirea abstractă. La ei primează principiile, care orientează de cele mai multe ori gustul (argumentele istorice, ţinând de realitatea concretă, contează într-o mai mică măsură).

Spiritul oratoric ţine de necesitatea de a repune în drepturi condiţia discursului public, compromis atât de retorica paşoptistă, cât şi de frazeologia politică şi parlamentară. Conceput în sensul adevărului maiorescian, spiritul oratoric vizează în ultimă instanţă adaptarea formei la conţinut, în sensul în care ideea trebuie să-şi găsească expresia adecvată. Spiritul oratoric implică luciditate şi, în egală măsură, afect, totul sub semnul solemnităţii actului oratoric.
Gustul clasic şi academic al junimiştilor impune fără nici o îndoială un anumit tip de sensibilitate artistică. Admiratori ai modelelor clasice, junimiştii au reţineri sau manifestă indiferenţă faţă de tendinţele novatoare, caracteristice pentru cea de-a doua jumătate a secolului al XLX-lea.
Ironia trebuie asociată fără îndoială spiritului filosofic, câtă vreme este expresia unei anumite atitudini în faţa fenomenalului, receptat în condiţia relativităţii sale. "Ironia junimiştilor - scrie I. Negoiţescu - pentru că era aşadar de natură filosofică, a luat forma acelui scepticism schopenhauerian care, la Maiorescu, s-a cristalizat în complexul său de superioritate creator, iar la Eminescu în pesimismul lui, congenital întreţinut şi vizionar" (Istoria literaturii române).
în sfârşit, "Junimii" îi este caracteristic spiritul critic, criticismul junimist dezvoltându-se în numele adevărului şi vizând, în egală măsură, problemele limbii (în special etimologismul latinizant), falsele valori literare ori lipsa de consistenţă a unei culturi caracterizate prin binecunoscuta sintagmă "forme fără fond".

"O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867\"



Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu se concretizează în două importante articole: O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 şi Comediile d-lui Caragiale.
Publicat în revista "Convorbiri literare" (1867), articolul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 este alcătuit din două părţi.

Prima parte a articolului, Condiţiunea materială a poeziei, are ca punct de plecare ideea că, asemenea artei, poezia exprimă frumosul, spre deosebire de ştiinţă care, zice Maiorescu, "se ocupă" de adevăr. Diferenţa dintre adevăr şi frumos este că adevărul "cuprinde numai idei", în timp ce frumosul "cuprinde idei manifestate in materie sensibilă".
în această situaţie, o condiţie esenţială a artei este de a avea un material în care / prin care aceasta "să-fi realizeze obiectul".
Spre deosebire de sculptură sau pictură, poezia "nu află in lumea fizică un material pentru scopurile et. Acest material, subliniază Maiorescu, trebuie căutat "in confliinţa noastră", el nefiind altceva decât imaginile reproduse "ce ni le deşteaptă auzirea cuvintelor poetice". Pentru Titu Maiorescu, sunt cuvinte poetice acele cuvinte care pot reproduce "acea imagine materială" din care s-au născut. Patru sunt mijloacele prin care poetul reuşeşte "a sensibiliza gândirea cuvintelor": alegerea cuvântului celui mai puţin abstract, utilizarea adjectivelor, a adverbelor, a "epitetelor ornante" (care, determinând cuvântul, îi limitează gradul de abstracţiune), urmează apoi personificările obiectelor nemişcătoare sau prea abstracte" şi a calităţilor şi acţiunilor. în sfârşit, cel de-al patrulea mijloc vizează "comparaţiunea, metafora, tropul în genere".

Dacă în prima parte a studiului, esteticianul are în vedere materialul poeziei (condiţia materială a acesteia), cea de-a doua parte este rezervată ideilor care constituie obiectul poeziei, intitulându-se în mod semnificativ Condiţi-unea ideală a poeziei.
Titu Maiorescu porneşte de la considerentul că "ideea" sau "obiectul" exprimat prin poezie este în mod obligatoriu "un simţământ sau o pasiune fi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se (ine de tărâmul ştiinţific, fie in teorie, fie in aplicarea practică". Şi aceasta din mai multe motive: dacă indivizii se diferenţiază prin intelect, ceea ce-i uneşte este afectul. Din alt punct de vedere, ideile politice ori morale îşi pierd interesul în timp. Titu Maiorescu evidenţiază, de asemenea, o altă cauză pentru care ideii ştiinţifice nu i se admite dreptul de a fi "obiect" al poeziei. Poezia este considerată "repaosul inteligenţei", spre deosebire de ştiinţă care plasează individul în spaţiul de manifestare a cauzei şi a efectului. Fiindcă poezia, subliniază Titu Maiorescu, "trebuie să ne decline spiritul de la înlănţuirea fără margini a nexului cauzal, să ne manifeste idei cu inceput şi sfârşit şi să dea astfel o satisfacţiune spiritului omenesc'.

Din perspectiva citicului, calităţile ideale ale poeziei sunt cele trei caracteristici ale afectelor, adică: "o mare repejune a mişcării ideilor"; "o exagerare sau cel puţin o mărire şi o nouă privire a obiectelor sub impre-siunea simţământului şi a pasiunii; "o dezvoltare grabnică şi crescândă spre catastrofă, dacă luăm acest cuvânt şi in sens bun, nu numai în împrejurări tragice".

"Comediile d-lui Caragiale\"



Cel de-al doilea articol semnificativ pentru ideile estetice ale lui Titu Maiorescu este Comediile d-lui Caragiale, publicat în anul 1885.

Arta, recunoaşte încă de la început T. Maiorescu, are o indiscutabilă misiune morală, însă moralitatea artei constă în faptul câ individul "stăpânit" de fenomenul estetic se uită pe sine ca persoană şi se înalţă "în lumea ficţiunii ideale". Or, ridicându-se la această lume, individul se eliberează tocmai de egoismul care este sursa răului în existenţă.
înălţarea impersonală este deci condiţia oricărei impresii artistice şi tot ceea ce împiedică această mişcare spirituală este socotit în ultimă instanţă un element potrivnic artei.

întrucât esenţa artei este ficţiunea care îl situează pe individ deasupra intereselor mărunte şi-l scoate din spaţiul definit exclusiv din perspectiva utilităţii, patriotismul este exclus din sfera artei, deoarece îl readuce pe cititor în lumea concretă, a scopului imediat, în loc să-i permită înălţarea impersonală, eliberatoare.
în această situaţie, moralitatea artei ţine în exclusivitate de "tratarea" ideal-artistică a unui subiect ce poate fi luat (şi) din realitatea poporului, câtă vreme artisticul sublimează realul.

Titu Maiorescu subliniază însă că moralitatea artei este incompatibilă cu morala explicită, cu acele "învăţături morale" inserate mai mult ori mai puţin sesizabil în textul literar.
Pentru Maiorescu, perspectiva estetică purifică, păstrează formele eteme, eliminând ceea ce este perisabil, de circumstanţă şi trivial. Şi invers: dacă artistul este lipsit de "inspirarea impersonală", dacă nu este capabil să reconsidere realitatea din unghi estetic, rămâne el însuşi în această lume "de rând". Căci, neputând să-i ofere cititorului universul ideal, care să-l înalţe impersonal, un asemenea "artist" nu este în ultimă instanţă decât autorul unei opere incontestabil triviale.

Critica literară practicată de Titu Maiorescu este, până la un punct, generată de atitudinea unui om care, având conştiinţa propriei superiorităţi, îşi traieste la modul dramatic condiţia singurătăţii şi, implicit, a imposibilităţii de a comunica. Poate tocmai de aceea, critica lui este expresia acestei singurătăţi: criticul nu aduce argumente şi nu demonstrează ceea ce afirmă. El este convins că trebuie crezut pe cuvânt de toţi cei care, în condiţiile culturii veacului, nu se pot oricum ridica la condiţia de interlocutor. Textele de critică literară ale lui Maiorescu sunt "extrem de sumare, deoarece nu sunt aproape deloc analitice" (I. Negoiţescu). Ceea ce nu i se poate contesta lui Maiorescu este intuiţia valorii, pe care o exprimă cu gravitate, după cum, cu o ironie necruţătoare, respinge lipsa de valoare.

Alte articole critice



Exemplar pentru activitatea de critic literar a lui Titu Maiorescu este articolul Eminescu şi poeziile lui, publicat în anul 1889, articol ale cărui idei anticipează o serie de perspective ale criticii literare moderne.
Prima parte a studiului are în centrul atenţiei personalitatea poetului. Viaţa "externă" a lui Eminescu nu a influenţat deloc opera, fiindcă, subliniază Maiorescu, Eminescu este în ultimă instanţă ,/ezultatul geniului său înnăscut'. Eminescu ar fi rămas acelaşi, indiferent de biografie, întrucât el este însăşi manifestarea geniului poetic. De aceea, existenţa autentică a lui Eminescu se confundă până Ia urmă cu opera: adevăratul Eminescu este cel născut pentru a exprima poezia însăşi, ce este, în formularea criticului, "organul accidental prin care însăşi poezia se manifestă'.

Partea a doua a articolului debutează cu prezentarea culturii lui Eminescu: om al timpului modern, poetul are o cultură în care a găsit materialul con-creţ' pentru ideile lui teoretice. Dar cuprinsul ideatic, fondul cultural se legitimează poetic numai prin , forma frumoasă" a poeziei, formă indicată de altfel de critic drept .partea cea mai sugestivă în opera lut'. Urmărind metamorfoza culturalului în estetic, Maiorescu absolutizează forma ca un principiu diferenţiator al universului artistic de cel nonartistic. Concentrându-şi atenţia asupra formei, Maiorescu este îndreptăţit să afirme că o condiţie esenţială a acesteia este "mânuirea perfectă a limbii moderne". (După mai bine de un secol, în volumul Contradicţia lui Maiorescu N. Manolescu va sublinia că "miracolul cel mai tulburător al poeziei eminesciene stă în limba ei". Criticul îl corectează uşor pe Maiorescu: superioritatea Iui Eminescu faţă de poeţii perioadei constă în faptul "de a fi inventat o limbă proprie, memorabilă" [s.n.]) Cu fineţea ce-i caracterizează demersul, Maiorescu scoate în evidenţă faptul că limba poeziei este ea însăşi supusă unui proces complex care, în ultimă instanţă, o metamorfozează în limbaj poetic. Criticul urmăreşte în special etapele parcurse de poet pentru realizarea rimelor ca semn indiscutabil al formei poetice. Cuvintele prozaice şi familiare pot asigura rime surprinzătoare. Pe rând, Maiorescu evidenţiază particularităţi ale rimei eminesciene: rimele noi, formate din "împreunarea unui cuvânt prescurtat (...) sau din două cuvinte" şi utilizarea substantivelor în realizarea rimei. Maiorescu urmăreşte cu multă atenţie procesul complex al elaborării artistice, proces care se finalizează, după opinia criticului, prin ,forme rafinate" (oda) şi prin "cea mai limpede expresie a unor cugetări de adâncă filosqfie pentru care nu se găsea până atunci nici o pregătire în literatura noastră".

Studiul se încheie prin exprimarea convingerii că începutul secolului al XX-Iea va găsi literatura română "sub auspiciile geniului eminescian".
Mai mult decât previziune, afirmaţia dovedeşte o dată în plus vocaţia de critic a lui T. Maiorescu, fiind indiscutabil un semn al intuiţiei valorii estetice.
Critica literară a lui Titu Maiorescu primeşte semnificaţii într-un context mai larg, cultural. Intervenţia sa în spaţiul literar se face în numele descurajării mediocrităţii şi delimitării riguroase a valorii de nonvaloare, a autenticităţii de inautenticitate.

Semnificativ pentru activitatea de critic literar a lui Maiorescu este şi articolul Poeţi şi critici, care marchează sfârşitul criticii generale.
O dată cu afirmarea noii direcţii în cultura românească, direcţie pe care criticul a susţinut-o şi a impus-o, scade şi necesitatea criticii literare ca acţiune generală. Raportul dintre mişcarea literară şi critică este invers proporţional, aspect asupra căruia Maiorescu insistă de altfel în mod deosebit. "In proporţia creşterii acestei mişcări, scade şi trebuinţa unei critice generale" [s.n.]. Literatura de bună calitate s-a afirmat deja, iar acesteia i se atribuie o forţă capabilă să elimine din spaţiul literar pseudo-valorile, în special tendinţele moderniste, să purifice, cu alte cuvinte, "atmosfera estetică viţiată de Macedonski, Âricescu, Âron Densusianu etc".

Dacă "apreţierile critice izolate" nu vor lipsi totuşi, menţionează criticul, acestea rămân fără îndoială "lucrări de amănunt', obiectul criticii nemaifiind de acum o tendinţă generală din cultură, scopul ei rămânând acela "de a lărgi cercul activităţilor individuale" [s.n.].

Dacă spaţiul de manifestare a spiritului maiorescian este unul larg, generos, după mentorul "Junimii" viciul de care este molipsită cultura românească este lipsa de conţinut a majorităţii formelor culturale aduse din afară (In contra direcţiei de azi în cultura romană, 1868). El consideră că formele civilizaţiei occidentale imitate la noi sunt ,producţiuni moarte", nişte ,pre-tenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr". In acest caz, consideră Maiorescu, tot ceea ce se înţelege prin cultură nu este decât "un edificiu fictiv".

Deschiderea spre Occident permite o manifestare autentică a culturii apusene la noi, manifestare cu atât mai benefică, în fond, cu cât "lumina" acestei culturi va pune în evidenţă adevărata situaţie a culturii române, iar formele lipsite de acoperire "îşi vor răzbuna atrăgând cu lăcomie fondul solid din inima străină".
Din prezentarea acestei situaţii a culturii române, Maiorescu trage două concluzii. In primul rând, este nevoie de o acţiune permanentă de descurajare a mediocrităţilor (Maiorescu însuşi o face, după cum am văzut, în calitate de critic literar!). In al doilea rând, mentorul "Junimii" subliniază că forma fără fond este deosebit de primejdioasă şi este absolut nevoie să se evite "un şir de forme" care ar fi silite să fiinţeze fără conţinutul lor propriu. în absenţa unor conţinuturi pe măsură, formele împrumutate nu numai că nu sunt viabile, ci, mai mult chiar, se compromit, se discreditează în opinia publică, iar consecinţa acestei discreditări nu poate fi alta decât întârzierea producerii fondului adecvat ce, chiar devenit realitate în viitor, nu ar mai corespunde acestor forme degradate între timp.

Direcţia contemporană lui, trage Maiorescu concluzia, reprezintă o "cultură falsă", caracterizată, în general, prin lipsa adevărului, prin existenţa unor forme împrumutate din exterior şi lipsite de un fond corespunzător.
Peste câţiva ani, în 1872, publicând articolul Direcţia nouă în poezia şi proza română, Maiorescu salută o nouă orientare estetică, având cu totul alte trăsături. ,Noua direcţie - afirmă criticul - în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţământ natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional". In amintitul articol, Maiorescu subliniază că este nevoie ca formele goale să fie transformate într-o "realitate simţită". Soluţia propusă de Titu Maiorescu constă în cultivarea naţiunii pentru ca aceasta să înţeleagă formele deja introduse artificial în cultura română "din viaţa de afară". "Mai întâi - consideră Maiorescu - este nevoie de instruirea adecvată a claselor de sus", de unde porneşte "mişcarea intelectuală". El are în vedere crearea unei realităţi, a unui ,fundament" care să corespundă formelor preluate şi prin care să se elimine contradicţia din cultura românească. Cum însă timpul rezervat unei evoluţii fireşti ,ne este luat criticul cere în egală măsură claselor culte ştiinţă şi conştiinţă', în formularea lui sugestivă, "conştiinţă câtă trebuie", iar ştiinţă, "cât o pot avea'.

Aşadar, preluând formele unei culturi superioare (sau anticipând aceste forme), românii - scrie Maiorescu - nu (mai) au dreptul de a rămâne în "patriarhalismur literar şi cultural şi, mai ales, sub semnul unei dramatice crize de timp. Românii nu mai au în fond dreptul "de a comite greşeli nepedepsite". Din această amplă perspectivă este afirmată, o dată în plus, condiţia criticii pe care o practică Maiorescu: "Critica, fie şi amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susţinerii şi propăşirii noastre, şi cu orice jertfe şi în mijlocul a oricâtor ruine, trebuie implantat semnul adevărului?.

BIBLIOGRAFIE: Maiorescu, Titu, Critice. 1866-l907, ediţie completă, voi. I-III. Ed. Minerva. Bucureşti, 1908; Manolescu, Nicolae, Contradicţia lui Maiorescu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1970: Negoiţescu, I., Istoria literaturii române (1800 - 1945), Ed. Minerva, Bucureşti, 1991; Vianu, Tudor, în Istoria literaturii române (volum in colaborare cu Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu), Ed. Casa Şcoalelor,
Bucureşti, 1944.












Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2022 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite